POVESTITORUL – X –

Părintele Zamfirache simţea la fiecare hurducătură umărul lui Dumitru. Stăteau amândoi pe sidelca scurtă, strânşi unul în altul. Dumitru ţinea larg hăţurile şi caii mergeau în voia lor. Căruţa aluneca pe urmele şleaurilor, se afunda în şanţurile vechi, sau sălta peste bolovani. Nu prea îi mai venea bine părintelui zdruncinăturile drumului, se dezobişnuise. Până azi el făcuse drumul cu maşina sa, se întâlnea cu Dumitru la atelier să vadă cum merge lucrarea şi de ar mai fi ceva de adăugat, apoi el îşi căuta de interese. Se împliniseră două săptămâni de când, aşa cam la trei zile, veneau la pietrar şi vedeau cum iese o lespede frumoasă şi o cruce trainică. O cruce care avea să dăinuiască. Era o lucrare ce va fi de fală pentru familia lui Dumitru, iar amintirea lui se va întipări în memoria satului pentru că el a fost acela care s-a gândit să cinstească în felul acesta un suflet care s-a dus de la cele lumeşti. Se prăpădise femeia lui după lungă suferinţă şi hotărâse că merită să-i facă lespede şi cruce de piatră pentru chinurile ce-i hărăzise Dumnezeu. Dumitru venise la preot şi-l rugase să nu-l lase, să meargă cu el, să vegheze amândoi ca să nu facă hoţul de pietrar cine ştie ce neghiobie. Ştia că poate avea nădejde în preot, dacă el se hotărăşte. Acum duceau lucrarea gata, aveau s-o pună la căpătâiul moartei, şi el, părintele s-o sfinţească. Era om de ispravă preotul lor, şi Dumitru n-avea să uite ziua când îl adusese acum mulţi ani la parohie. Arăta ca un copil, şi-n spatele lui erau boccele îndesate între loitre, iar printre ele preoteasa ţinând strâns în braţe un prunc de vreo două luni. Tare mai erau tineri şi săraci! Parohia n-avea biserică, n-avea casă parohială şi preotul abia, abia izbutise să grijească o căsuţă bătrânească pe care i-o dăduse obştea provizoriu. Dar uite că anii trecuseră şi cu faţa sa copilăroasă, preotul Zamfirache se dovedise o fire încăpăţânată. Era ca o nucă de-aia tare, şi nu se sfiia să pună osul la treabă, dar nici să alerge din casă-n casă de dimineaţa până seara târziu. Se cunoştea că se trăgea din neam de pădurean, chiar dacă mâncai o dublă de pâini până-n satul unde crescuse. Nu trecuseră câteva luni şi preotul îl ştia pe fiecare şi după fire, şi după năravuri. Hotărâse el că trebuie să cunoască fiecare suflet de om, să-i ştie apucăturile, aşa că a bătut, şi-a tot bătut dealurile după cum erau împrăştiate cele trei sate ale parohiei. Trecuse timpul şi părintele ridicase biserică şi casă parohială din nimic. Biserica lor era motiv de mândrie în tot ţinutul acuma, şi satele se miraseră, pentru că neştiut de nimeni, alergând mereu ca o umbră, strecurându-se umil din birou în birou pe la Mitropolie, obţinuse ca proiectul să-l facă un arhitect cu care el se sfătuise îndelung. Şi de bani făcuse rost tot cu metodele lui tăcute. Doar câţiva oameni ştiau umilinţele la care a fost supus pentru fiecare izbândă, şi se mirau foarte pentru că altfel preotul nu prea lăsa de la el. De fiecare dată când mai trecea printr-o ispită, se gândea la lucrare, se gândea că Domnul voia de la el să cunoască umilinţa, pentru ca faptele sale să fie primite. Acum, părintele Zamfirache era cu mintea la fata de la atelierul pietrarului. De la început, de când o văzuse, de când vorbise cu ea, îi plăcuse firea bărbătoasă şi tăioasă a fetei. Părea un om de nădejde şi preotul avea nevoie acum mai mult ca oricând de un astfel de suflet. Pe de altă parte, să te dai aşa pe mâna unei femei, şi tânără pe deasupra, necoaptă… Părintele cumpănea mereu şi nu se putea hotărî. Avea el un gând de multişor, stătea agăţat de sufletul lui şi s-ar fi cuvenit să găsească o soluţie. Doar că nu se pricepea foarte mult la chestii din astea şi avea nevoie de ajutorul cuiva care să nu-l dea de ruşine, iar asta era partea cea mai grea. Se gândea că fiecare lucrare a Domnului este o încercare şi trebuie să judeci temeinic, nu doar să te laşi în voia lui, mai ales când cunoşti sărăcia locului şi nevoile care se ţin scai de viaţa obştii. Parohia era pierdută în păduri, trei sate cu vetrele azvârlite pe dealuri, legate de nişte drumuri ca vai de ele, care şerpuiau prin codrii vechi de când lumea. De aia fusese trimis aici, preot sărac la o parohie săracă; sacul şi peticul. La început, în fiecare noapte se frământa căutând o cale să poată fugi din pustietatea asta. Pe cine să roage, pe cine să-mbune cu vorbe şi cu bunuri ca să-l scape? La oraş ajungea rar şi nimeni nu-l băga în seamă, n-avea rude, n-avea prieteni importanţi şi se tot învârtea pe culoarele Episcopiei, sau pe cele ale Mitropoliei, doar, doar o găsi o cale. Vreme de câteva luni n-a avut unde ţine slujbele, până s-a îndurat un inginer de la drumuri şi-a făcut uitat un container de tablă în care a încropit un paraclis. La fiecare slujbă se adunau câteva bătrâne şi la sărbătorile mari abia dacă se adăugau şi câţiva bărbaţi. Totul mergea din ce în ce mai rău şi, peste toate, preotesei începuse să i se cam urască de locurile astea, căuta nod în papură şi vorbea tot mai mult despre plecare şi despre răspopire. Părintele Zamfirache zâmbea la gândurile astea pentru că habar n-avea cum s-ar fi sfârşit totul, tot ce ştia acum era că în zilele acelea umbla hăbăuc şi nici un gând ca lumea nu se lega de el. Sărea de la o idee la alta, se pornea ca un vifor, apoi îşi ţinea firea, şi-o lua de la capăt. Oamenii îl priveau cu îndoială, cu şiretenie, îi promiteau ba una, ba alta, după care uitau şi-l lăsau cu buza umflată. Toate astea până a descoperit ruinele micului schit. Mereu auzea vorbindu-se de Poiana-cu-schit, dar nefiind de-al locului nu înţelegea despre ce ar fi vorba, până când a ajuns în poiana cu pricina şi-a văzut într-o latură o ridicătură plină de bălării înalte şi de tufişuri sălbăticite. A cercetat locul, dar mare lucru n-a putut să vadă prin hăţişul des, crescut în voia Domnului. Încercând să pătrundă cumva prin rămurişul încâlcit, şi să se dumirească despre ce vorbesc oamenii, a călcat pe o lespede de piatră, verde de muşchi, umedă toată, mustind încă de la ultima ploaie. Preotul, fără să ştie de ce, a luat lespedea aia cu el şi ajuns acasă a curăţat-o. Era o bucată de piatră de prin partea locului, se găsea din belşug în dealurile din jur, oamenii zideau gurile beciurilor cu astfel de piatră, ba şi poiata păsărilor, iar cei mai avuţi grajdurile. După ce a dat muşchiul jos, pe piatră a apărut un semn ce arăta că fusese cândva prinsă într-o alcătuire mai mare. Semnul acela, în sine nu spunea nimic, era o bucăţică fără însemnătate dintr-un tot, dintr-un înţeles care s-a pierdut. Întregul din care căzuse piatra aceea spusese ceva odată, avusese o semnificaţie, mulţime de norod privise şi înţelesese spusa aceea săpată în piatră. Dar acum nu mai spunea nimic. Bucata aceea ajunsese la el, dar restul? Câţi oameni ţinuseră în mâini câte o parte din întregul acela din vechime? Fiecare din cei care aveau acum câte o parte erau neştiutori, erau la fel de ignoranţi ca înainte de a găsi piatra. Totul ar fi căpătat sens dacă puteau să refacă întregul, atunci minţile lor ar fi putut să pătrundă o taină. Poate că nici nu erau de mare însemnătate semnificaţiile tainei aceleia, dar fără să vadă întregul rămâneau cu toţii rupţi de spusa acelor oameni, ai istoriei de-acum. Nişte bărbaţi care voiseră ca gândurile lor să dăinuiască şi de aceea le săpaseră adânc în piatră. Ei, bărbaţii aceia, se gândiseră la un viitor care trebuie să afle, către care s-a îndreptat spusa lor. Săptămâni de-a rândul s-a frământat preotul, prin sufletul său umbla o nelămurire căreia nu-i da de capăt. De parcă amărâta de viaţă
pe care o ducea n-ar fi fost de-ajuns. Încetul cu încetul, însă, în sufletul său s-a luminat o pildă, şi pilda asta l-a făcut să curme nehotărârile. Pilda bărbaţilor din vremi trecute parcă l-a învăţat, şi lucrurile au început să se aşeze, cu greu, cu zbucium, dar intrau în rosturile lor. De la un timp a început să simtă că a păşit pe o cale, că toate îndoielile şi necazurile au o soluţie. E adevărat că mai erau momente când era pur şi simplu paralizat de frică, şi-a dat seama că hotărârea lui de a face lucrare de asemenea valoare nu este pentru fitecine. Era conştient de faptul că dacă apucă pe cale şi nu izbuteşte, va fi acoperit de ocară şi de ruşine. Pentru că nici lumea şi nici bunul Dumnezeu nu iartă celui care nu ajunge la capăt. Ar fi vrut să reziste şi să nu se lase ispitit, dar parcă paralizase cu totul în faţa hotărârii aceleia. Şi nici măcar nu era hotărârea lui, se ridicase de una singură şi se făcuse stăpână, de asta era de multe ori deznădăjduit la gândul neizbânzii. Nimănui n-ar fi putut explica că nu el alesese calea aceea, ci fusese ales, obligat de o instanţă cu mult mai puternică decât voinţa lui. Deja toate gândurile începeau să se modifice, acţiunile lui se abăteau de la conduita de până atunci. Preotul Zamfirache avea o singură mulţumire, firavă ce-i drept: în faţa sa se întindea o cale ce de acum era ştiută în marele său, ce-o fi să aducă viitorul asta era o altă discuţie. Acum trecuse timpul, ar fi putut privi cu mulţumire biserica ridicată şi care era vestită în tot ţinutul. Veneau şi străini să se închine în coclaurii aceştia, sau să vadă o lucrare cum nu s-au făcut multe în zilele acestea de mare neorânduială. Putea fi mulţumit şi de casa parohială care tare se mai potrivea bisericii, iar preoteasa o umpluse de flori şi de tot felul de zorzoane muiereşti. Dar preotul nu sfârşise ce era mai important şi mai secret, în acelaşi timp, adică tocmai miezul hotărârii care se ridicase atunci şi-i arătase calea. Lucrarea aceea se pregătea preotul s-o ducă la împlinire, şi era tare grea. Trebuia făcută cu oameni pricepuţi şi pasionaţi, oameni care să-şi vadă sufletul în fiecare moment al împlinirii. Or, tocmai astfel de oameni lipseau tot mai mult. Nu ar fi fost suficient să vină şi să-şi pună priceperea la bătaie. Nu, nu era de loc suficient. În astfel de treburi, sufletul era cel ce se cerea curăţat mai întâi ca să poată împlini acea lucrare ce venea din nefiinţare. Puţini oameni mai puteau şti acum cât de importantă este nefiinţarea şi cum numai ea te poate scoate la liman, dacă ştii s-o slujeşti cum se cuvine. Avea o misiune grea, părintele Zamfirache, o misiune care-l ţinea în spaimă, acum când era deja bărbat în toată firea, trecut victorios prin atâtea încercări, şi totuşi… Da, îl încerca spaima, pentru că de data asta nu mai dădea socoteală în faţa oamenilor, ci doar în faţa unei instanţe care i se părea de multe ori – Doamne, iartă gândul netrebnic al umilului tău slujitor! – mai sus şi de cât Domnul nostru, cel ce se află în toate.

 Autor: Ion Manzatu