LIMBA ROMÂNĂ ÎN ISRAEL


Ziua Limbii Române m-a făcut să mă gândesc la o temă relativ puţin prezentată în publicaţii: situaţia limbii române în Israel. Intelectuali români consideră pe vorbitorii de română din Israel ca pe o parte a Diasporei româneşti, deşi observă un anumit specific. Naţionalişti evrei vorbesc despre ei ca despre ceva diferit, o parte a poporului evreu şi nu a poporului român, deşi recunosc faptul că în Israel există o pluralitate de limbi, cel puţin în mod temporar. Unii, extremişti, merg mai departe afirmând că urează tuturor limbilor vorbite în Israel (inclusiv limbii române) să dispară cât mai curând, să fie înlocuite de limba ebraică, după principiul uniformist: „un popor, o limbă”. Nu pot accepta această concepţie extremistă şi totodată vulgară, primejdioasă gândirii intelectuale contemporane: dacă ea a avut un rol în perioada „războiului limbilor”, contribuind la renaşterea limbii ebraice ca limbă vorbită, astăzi ea este complect depăşită. Dreptul fiecărui om să vorbească orice limbă vrea, în primul rând limba lui maternă. Nimic nu poate răsuna mai frumos decât în limba neuitată a mamei. Şi adaug: patria unui scriitor este limba în care gândeşte, vorbeşte şi scrie. Indiferent cărei etnii şi religii aparţine, indiferent în ce ţară locuieşte. Nu numai atât: este dreptul lui nu numai să păstreze şi să cultive limba lui maternă, ci să o şi transmită copiilor şi nepoţilor săi. Aceştia vor putea astfel nu numai să o folosească, ci şi să păstreze cultura părinţilor şi bunicilor, care este o parte a propriei lor culturi, alături de cultura ţării în care locuiesc. Identificarea lingvistică şi culturală dublă este importantă, în special în perioada contemporană, în care oameni au trecut – şi trec – dintr-o ţară într-alta. „Străine, noi locuim o singură patrie, lumea”, spunea un filosof grec. Plurilingvismul este important totdeauna. Îmi amintesc un proverb latin, pe care îl traduc: „Câte limbi vorbeşti, de atâtea ori eşti om”.

Numărul actual al vorbitorilor de limba română în Israel este apreciat la circa 200.000 persoane. Nimeni nu cunoaşte numărul lor exact: desigur, această cifră include şi persoane care înţeleg limba română în mod parţial, fără a putea să o vorbească în mod curent. În urmă cu câteva decenii, se afirma că numărul evreilor din România imigraţi în Israel ar fi fost de circa 400.000 persoane. Cifră neoficială şi aproximativă, neverificabilă, vehiculată de activişti politici din interese diferite, dar care, în mod relativ, arată numărul imigranţilor evrei din România în Israel şi răspândirea limbii române în această ţară. Dar limba română există şi este folosită în „Ereţ Israel”, respectiv în „Ţara Sfântă” sau „Palestina” încă din perioada otomană. Nu ştim dacă vizitatorii şi imigranţii evrei din Moldova şi Valahia în Palestina în secolele 16-18 şi în prima jumătate a secolului al 19-lea vorbeau limba română între ei, dar nu este exclus ca unii să o fi cunoscut, după cum nu este exclus ca printre călugării creştini de la mănăstirile închinate Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim să fi fost şi vorbitori de română, care să fi folosit această limbă pentru a comunica între ei. Ceea ce ştim cu precizie este că limba română a fost folosită în „Ereţ Israel” în ultimele decenii ale secolului al 19-lea, odată cu prima imigrare modernă a evreilor din România în această ţară. Dovadă este prezenţa unor scrisori în limba română, unele trimise din România, altele din coloniile evreieşti populate de evrei din România (Rosh Pinah, Samarin/Zikhron Yaakov, Rishon-le-Zion) în arhiva şcolii agricole „Mikveh Israel” de lângă Yaffo. Asemenea scrisori erau trimise de părinţii elevilor „români” directorului acestei şcoli. Şcoala agricolă „Mikveh Israel” a fost întemeiată în anul 1870 de către organizaţia „Alliance Israélite Universelle”, iar coloniile agricole menţionate au fost întemeiate de evrei din România în anul 1882. În eseul „Două măsuri” (1898), scriitorul Moise Ronetti-Roman povesteşte despre doi dintre aceşti agricultori evrei din Palestina, tată şi fiu, la circa 16 ani după instalarea în această ţară, veniţi la expoziţia agricolă de la Berlin. Cei doi erau îmbrăcaţi turceşte, dar vorbeau între ei pe româneşte şi s-au arătat bucuroşi să afle ce este nou în România, cu care se identificau. Desigur că şi elevii şcolii „Mikveh Israel” originari din România vorbeau româneşte între ei, precum şi cu unii dintre profesori, de asemenea originari din România. Unul dintre directorii şcolii, Samuel Loupo (1902-1913), originar din Rusciuc, era vorbitor de română. Nu numai că a primit scrisori în această limbă, dar a vorbit în limba română cu liderul evreimii române, doctorul Adolphe Stern, în cursul vizitei acestuia în Palestina în anul 1913. În memoriile sale, Adolphe Stern povesteşte şi despre doi elevi ai şcolii agricole „Mikveh Israel”, care i s-au adresat în limba română într-una din coloniile agricole din Palestina, unde veniseră să petreacă sărbătoarea de Pesach (Paştele evreiesc). Faptul i-a produs atât mirare, cât şi bucurie. Trebuie să menţionăm şi influenţa folclorului românesc în rândul populaţiei evreieşti din Palestina, transmisă tot prin intermediul acestor imigranţi, de exemplul dansul „Hora”, care a păstrat acest nume, precum şi pătrunderea unor cuvinte româneşti în limba ebraică modernă.

Limba română a continuat să fie folosită de imigranţi evrei în Palestina în perioada mandatului britanic. Numărul evreilor români imigraţi în Palestina a crescut. A fost întemeiată şi o asociaţie a evreilor originari din România (respectiv din toate provinciile din România Mare), „Hithachduth Oley Romanyah” (=Uniunea Olimilor/Imigranţilor Evrei din România în Ereţ Israel). Mărturii interesante despre folosirea limbii române în rândul imigranţilor evrei români din Palestina mandatară apar şi în scrieri literare, precum romanul „Mesia poate să aştepte” de I. Ludo (publicat de el în România în anul 1934 după o vizită în Palestina mandatară), precum şi în memoriile actorului N. Stroe, intitulate „Alo!!! Vă povesteşte Stroe”, apărute la Tel Aviv în anul 1978 (autorul vizitase Palestina mandatară în cadrul unui turneu teatral, iar trupa în care era membru prezentase spectacole în limba română la Tel Aviv şi Haifa în anii 30). Camera de Comerţ Româno-Palestiniană a editat două publicaţii cu caracter economic în limba română, „Buletinul Camerei de Comerţ Româno-Palestiniană” (1934-1938) şi „Informatorul” (1937). Aceste două publicaţii au apărut la Bucureşti, dar au fost difuzate şi în Palestina. În mod paralel, la Haifa a apărut revista economică în limba română „Palestina: organ independent de informaţiuni, pentru strângerea relaţiunilor comerciale şi financiare dintre România şi Palestina”, în două numere, în anul 1935. În mod paralel, a fost construită Biserica Ortodoxă Română la Ierusalim, care a funcţionat (şi funcţionează) ca reprezentanţă a Patriarhiei României în Ţara Sfântă şi cămin pentru pelerinii creştini ortodocşi români veniţi în vizită la Locurile Sfinte. În timpul celui de al doilea război mondial, clădirea ei a fost ocupată de autorităţile mandatare britanice, fiind folosită de postul de radio BBC pentru transmiterea programelor în limba română. Astăzi există un aşezământ românesc creştin şi la Jericho, pe teritoriul Autonomiei Palestiniene. Cu această ocazie menţionăm prezenţa unor vizitatori români creştini în Palestina, în secolul al 19-lea şi prima jumătate a secolului al 20-lea. Unii din
tre ei au venit în ţara Sfântă ca pelerini dornici să se roage la Locurile Sfinte, să facă hagialâc şi să capete titlul de „hagiu”, iar alţii atraşi de miracolul Orientului. Desigur, aceşti oameni au vorbit limba română cu unii dintre interlocutorii lor locali. Printre aceşti călători au fost şi scriitori importanţi, care au scris asupra călătoriei lor, în limba română, precum Dimitrie Bolintineanu („Călătorie în Palestina şi Egipt”), Gala Galaction („Scrisori către Simforoza”, scrise chiar în Ţara Sfântă), Dumitru Stăniloaie, Vasile Stanciu, Alexandru Sahia. Menţionăm şi întemeierea unui consulat românesc în Palestina mandatară, la Ierusalim. Unul dintre consulii români care au funcţionat în acest oraş, Marcu Beza, a publicat două cărţi, „Pe tărâmuri biblice” (1934) şi „Urme româneşti în Orient” (1935), care oferă mărturii asupra limbii şi culturii române în Palestina. La sfârşitul perioadei mandatare, o delegaţie parlamentară română în care erau membri – printre alţii – C. I. Parhon, Gala Galaction, Elisabeta Luca, A. Dascălu a vizitat Palestina, fiind primită de lideri sionişti de stânga ai populaţiei evreieşti, printre care Aharon Cohen, basarabean care a vorbit cu ei în limba română. El povesteşte despre acest lucru în memoriile lui, scrise în limba ebraică. Tot spre sfârşitul perioadei mandatare, în anul 1947, organizaţia „Hithachduth Oley Romanyah” a început să publice un buletin bilingv în ebraică şi română, intitulat „Buletin informativ”, destinat noilor imigranţi, al căror număr crescuse. Vorbind despre pelerini români la Locurile Sfinte, trebuie să menţionăm faptul că în anii 70 Biserica Ortodoxă Română din Ierusalim a publicat o revistă, „Învierea”, iar astăzi, când numărul turiştilor-pelerini români a crescut şi vizitează bazarul arab din Ierusalim, unii negustori arabi au învăţat o românească minimală necesară comerţului de târguială. Am observat acest lucru în mai multe rânduri, atunci când am condus prieteni prin Oraşul Vechi al Ierusalimului.

După întemeierea statului Israel (1948), numărul imigranţilor evrei originari din România a crescut simţitor în mod treptat. Un val de imigranţi a fost la sfârşitul anilor 40 şi începutul anilor 50; alt val la sfârşitul anilor 50 şi prima jumătate a anilor 60; un al treilea val în anii 70-80. Aceste valuri de imigranţi au dus la extinderea folosirii limbii române. Printre imigranţi erau mulţi evrei românizaţi lingvistic, între ei fiind ziarişti, scriitori, artişti, istorici, medici, ingineri, profesori, rabini. Unii dintre aceşti oameni au continuat să scrie în limba română. Statul Israel însuşi a fost interesat în dialog cu noii imigranţi în limba vorbită de aceştia, în unele cazuri româna fiind unica limbă vorbită de ei în mod curent. Au apărut numeroase publicaţii în limba română, de la cotidiene şi reviste literare până la publicaţii oficiale propagandistice de stat prezentatoare ale ţării şi reviste sau broşuri publicate de partide politice. Au apărut numeroase cărţi de literatură beletristică, atât proză, cât şi poezie şi teatru. De asemenea, au apărut lucrări de istorie a evreilor din România, unele în limba română, altele în limba ebraică, dar folosind bibliografie în limba română. De asemenea, au apărut dicţionare româno-ebraice şi ebraico-române, iar unele cărţi religioase (de rugăciune) cu traducere în limba română au fost reeditate. Imigranţii evrei din România învăţau limba ebraică cu explicaţii în limba lor de bază, româna. A fost făcută chiar o afirmaţie că în Israel apare – în medie – o carte în limba română pe săptămână. Nu vrem să ne referim la această afirmaţie pe care nu o putem verifica. „Carte” putea fi o simplă broşură politică, religioasă sau memorială la decesul cuiva, plătită de familie, sau un ghid local destinat imigranţilor în căutare de lucru, în câteva zeci de pagini, uneori chiar bilingvă română-ebraică sau română-idiş. Cu toate acestea, apăreau şi romane, volume de poezii, cărţi care tratau teme de istorie şi memorialistică. Din cauza izolării de România a comunităţii imigranţilor, limba română din Israel a devenit o limbă stagnantă, la fel ca şi alte limbi vorbite de originari din alte ţări, păstrând un caracter arhaic şi introducând neologisme din limba ebraică, unele dintre ele cuvinte internaţionale ebraizate. Contactul cu limba română vorbită şi scrisă din România era redus din motive politice. În privinţa operelor literare publicate în Israel, multe dintre ele reflectau teme evreieşti sau general-iudaice, teme evreo-române şi teme israeliene. Aceste cărţi nu puteau pătrunde în România, ca şi cărţile publicate de românii din Diaspora. Din aceste motive, a fost creat un nou termen, „literatura israeliană de limba română”. Termenul a fost propus de scriitoarea ebraică Anda Amir (originară din Basarabia) şi de scriitorul şi documentaristul istoric („istoriograful”) Israel Bar-Avi (1915-1974), care se numise Doré Wertenstein în România şi întemeiase Cenaclul Literar „Menora” la Ierusalim. Acest cenaclu, care a publicat numeroase cărţi şi broşuri, precum şi un buletin informativ, a funcţionat în perioada 1958-1974, până la decesul fondatorului lui. La începutul anilor 60 a funcţionat şi editura „Montăureanu”, care a publicat atât cărţi originale în limba română, cât şi traduceri din diferite limbi, care nu puteau apărea în România comunistă. Difuzarea cărţilor în limba română era făcută de librăriile „Lepac” din Tel Aviv şi „Haiflepac” de la Haifa: era vorba în special despre cărţi importate din România, dar şi despre unele cărţi publicate în Israel. Termenul „scriitori israelieni de limba română” avea un caru00e1cter parţial apologetic, de scuză şi regret: sunt scriitori israelieni, care tratează teme israeliene, dar nu se pot exprima în limba ebraică şi atunci nu le rămâne decât să scrie în limba lor maternă, româna. În anul 1973 a fost întemeiată „Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limba Română” (ASILR), condusă de poetul Shaul Carmel, până la încetarea lui din viaţă, în anul 2011. Această asociaţie continuă să funcţioneze şi în prezent, sub conducerea scriitorului G. Mosari (=Mosari Goldenberg). Dintre numeroasele ziare apărute în anii 50-70 în limba română, menţionăm cotidianul „Viaţa noastră” şi săptămânalul „Adeverul” (de fapt „Adevărul”, dar care păstra tradiţia titlului renumitului cotidian românesc interbelic); ele au rezistat câteva zeci de ani. Ulterior s-a remarcat lunarul „Minimum”, redactat de scriitorul Alexandru Mirodan până la încetarea lui din viaţă. Dintre istoricii şi documentariştii care au scris în limba română în Israel menţionăm pe Theodor Loewenstein-Lavi, Eliezer Ilan (=Lazăr Rosenbaum), David Şafran (foşti arestaţi politici sionişti în România), Dora Litani, Bela Vago, Simon Schafferman. La Tel Aviv a fost întemeiată „Asociaţia Culturală Mondială a Evreilor Originari din România” , condusă de istoricul şi scriitorul Şlomo Leibovici-Laiş, precum şi „Asociaţia Mutuală a Israelienilor Originari din România”, care şi-a propus întemeierea unui muzeu de istorie al evreimii române în Israel. Unele opere ale unor scriitori israelieni de limba română, ca şi ale unor scriitori evrei din România şi ale unor scriitori români au fost traduse în limba ebraică. Printre traducătorii literari din română în ebraică s-au remarcat Abraham B. Joffe, Ezra Fleischer (anterior arestat politic sionist în România, ulterior profesor de literatură ebraică medievală la Universitatea din Ierusalim) şi, mai recent, Yotham Reuveni. La Biblioteca Naţionala a Israelului, precum şi la Centrul pentru Studierea Evreimii Române din cadrul Universităţii Ebraice, la Ierusalim, sunt păstrate numeroase cărţi în
limba română (apărute în Israel, în România şi în alte ţări în Diaspora românească), precum şi traduceri ebraice ale unor cărţi româneşti, ca şi unele manuscrise româneşti şi cărţi de istorie a evreilor din România şi a României, în limba ebraică, dar bazate pe bibliografie şi izvoare în limba română.

Situaţia limbii române în Israel s-a schimbat în bine după revoluţia din România din luna decembrie 1989. Porţile României intelectuale s-au redeschis în faţa scriitorilor din Diaspora românească, printre care şi cei din Israel. Unii scriitori de limba română au început să publice cărţi în România, precum şi să colaboreze la reviste din această ţară. Scriitori ca Leon Volovici, Shaul Carmel, Alexandru Sever, Iosef Eugen Campus, Alexandru Mirodan, Iţhac Schechter (=Igor Şerbu), Marius Mircu, Otto Starck, Bianca Marcovici, Luiza Carol, Madeleine Davidsohn, Baruch Tercatin, Costel Safirman, Carol Feldman, Şlomo David, Rodica Grindea, G. Mosari, Getta Berghoff, Josef Wasserman şi alţii au reintrat în circuitul literaturii române. Ei au fost reintroduşi în historia literaturiii române, din care fuseseră şterşi deoarece emigraseră din România în perioada comunistă. Istoricul Jean Ancel şi cercetătorul Cabalei, profeorul Moshe Idel, au devenit cunoscuţi în România. Au fost şi cazuri de scriitori şi istorici emigraţi în Israel care au revenit în România. Prezenţa unui număr mare de lucrători români în Israel, ca şi a unor salariaţi şi oameni de afaceri israelieni în România, a unor studenţi şi cercetători români în Israel şi a unor studenţi şi cercetători israelieni în România, a unor turişti numeroşi, precum şi prezenţa unor trupe de teatru şi a unor actori români pe scenele israeliene şi a unor oameni de teatru israelieni în România a influenţat asupra folosirii limbii române şi a culturii române în Israel. O importanţă mare are existenţa Institutului Cultural Român (ICR) la Tel Aviv, acest Institut contribuind mult la păstrarea limbii şi culturii române în Israel. Mai mult decât atât: limba română a început să fie studiată sub auspiciile acestui Institut în cadrul Universităţilor din Tel Aviv şi Ierusalim, bineînţeles în funcţie de numărul studenţilor, uneori cu intermitenţe. A fost publicat şi un ghid de conversaţie ebraic-român destinat israelienilor interesaţi să înveţe limba română, de subsemnatul, la editura Zack din Ierusalim. În prezent, în Israel apare un ziar săptămânal în limba română („Jurnalul săptămânii”, editat de Doina Meiseles), câteva reviste-magazin săptămânale în limba română („Expres magazin”, „Revista familiei”, „Revista mea”), un lunar („Maximum”, cu adresă dublă, la Tel Aviv şi la Bucureşti, editat de Teşu Solomovici), o revistă de spiritualitate indiană („Chemarea”, editată de Viorica Weissman şi difuzată atât în Israel, cât şi în România), o revistă literară, „Izvoare”, organ al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română, precum şi câteva ziare locale în limba română, printre care cele publicate la Beer Sheba şi la Natzereth Illit. Desigur, despre unele reviste se poate spune – vorba lui Caragiale – „apare când poate”. Dar putem menţiona şi existenţa unei edituri de cărţi în limba română, „Editura Familia”, la Rishon-le-Zion, condusă de Dragoş Nelersa, precum şi a unei emisiuni de radio zilnice în limba română, de 15 minute, în cadrul postului de radio de stat „Kol Israel”, secţia „Radio Reka” (în limbi străine, destinat integrării imigranţilor). Mult timp, programul în limba română a fost condus de ziaristul Noam Jaffe; astăzi este condus de ziariştii Yoni Tuvya şi Yael Bat Yosef. Nu trebuie trecute cu vederea nici conferinţele publice în limba română, organizate la Tel Aviv, Ierusalim şi Haifa în cadrul Cercurilor Culturale existente, precum şi în cadrul organizaţiei Bene Berith. Printre conferenţiarii cunoscuţi, oameni de cultură, litere şi ştiinţă vorbitori de limba română s-a aflat şi profesorul universitar Moshe Idel, specialist de talie mondială în mistica iudaică. Trebuie menţionată şi contribuţia unor autori israelieni în publicaţii româneşti electronice, pe Internet, precumşi posibiltatea vizionării unor programe româneşti de televiziune prin cabluri. Din păcate numai pentru o perioadă scurtă a funcţionat şi un program săptămânal de televiziune israeliană în limba română – o jumătate de oră – redactat de ziaristul Sergiu Klein. Poziţia limbii române în Israel a fost prezentată recent într-un studiu scris de subsemnatul, publicat de profesorul universitar Marina Cap-Bun în volumul „Studiile româneşti în lume în 2008”.

Ce va urma? Desigur, este o întrebare. Populaţia israeliană vorbitoare de limba română este în curs de îmbătrânire. Este un proces natural. Totuşi, ar putea fi făcute eforturi pentru păstrarea şi promovarea limbii şi culturii române în această ţară. Poate că o soluţie ar fi atragerea spre acest domeniu a generaţiei a doua şi a treia a originarilor din România. Pentru ca limba română să nu fie uitată, nici contribuţia scriitorilor evrei la literatura română de-a lungul generaţiilor. Poate că ar fi necesare mai multe cursuri de limba română, precum şi burse tinerilor interesaţi. Să sperăm ceva se va putea face şi va reuşi.

 Autor: Lucian-Zeev Herşcovici

Reclame

2 comentarii

  1. Florea Dumitru · Acum 9 zile

    Se simte din ce in ce mai mult lipsa evreilor in Romania ,care au contribuit masiv la cultura romana.
    Acum Romania se comfrunta cu o degradare si se prabuseste in marlanie si tiganie.
    Eu am trait multi ani in Germania si m-am intors crezand ca se va indrepta situatia in Romania dar m-am comfruntat cu o tiganire fara precedent care a inlocuit monscherismult de dinainte la care au contribuit din plin evreii.
    Ne lipseste un N Stroe un Malineanu un Edmond Deda etc etcGiroveanu cu a carei fica am fost coleg la Conservatoriul din Bucuresti.
    In fine ,vreau sa spun ca ne lipsesc evreii cu ale lor bune si rele cum sunt toti oamenii ,dar ne lipsesc……

  2. paul leibovici · decembrie 18

    Aş fi interesat să cunosc titlul ziarelor în limba română de la începutul Israelului.Am citit mai de mult un ziar editat de Ministerul armatei ,apoi au existat ziare şi reviste editate de editura Partidului Socialist.
    Există în Biblioteca Academiei de la Ierusalim o evidenţă a acestor ziare?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s