Mănăstirea Cozia şi Mănăstirea Horezu (Hurez) care au fost ctitorite de către Basarab I, poartă nume cumane însemnând „nucet” şi respectiv „huhurez”, comparaţi cu expresia turcească horoz „cocoş”.(?)
Chiar dacă denumirile mânăstirilor sunt de origine turcă, acest lucru nu reprezintă un argument care să ne ducă la sorgintea cumană a lui Basarab. în tradiţia veche românescă, exista obiceiul de a u020bmprumuta nume străine, lucru care persistă până u020bn zilele noastre. Deasmenea, există localităţi ce poartă nume de origine străină – drept dovadă stă faptul că prin zonele respective au trecut, de-a lungul timpurilor istorice, diverse triburi migratoare sau au locuit populaţii cu altă origine decât cea română. Ca atare, acelau1e63i lucru se poate u020bntâmpla si u020bn cazul acestor două mânăstiri. Cert este că acest argument poate fi folosit cel mut ca o ipoteză care, de altfel, coroborată cu alte dovezi pică.
Basarab şi fiul său Nicolae Alexandru au fost catolici, în condiţiile în care slavo-românii ţinuseră de veacuri de biserica răsăriteană, iar cumanii erau singurul popor catolic din Ţara Românească. Documentul regal din 26 noiembrie 1332 ce menţiona răsplătirea comitelui Laurenţiu de Zarand(?)
Răsplătirea comitelui Laurenţiu a fost făcută de Radu Negru Vodă tatăl lui Basarab I. în momentul descălecatului lui Negru-Vodă, acesta a fost u020bnsoţit de mai mulţi oameni de u020bncredere, fie că erau români, sau1e63i u1e63i secui. Dintre aceu1e63tia, o parte erau catolici printre care u1e63i credinciosul său slujitor de origine sasă, Laurenţiu. Ca semn de resplată a credinţei faţă de el,
Negru a ridicat pe lângă biserica ortodoxă din Câmpulung u1e63i una catolică.
Legat de religia pe care Basarab o avea, istoricii din ziua de astăzi sunt u020bmpărţiţi u020bn două tabere, unii susţin ortodoxia acestuia, alţii catolicismul. Domnul Djuvara susţine că Basarab era catolic iar cumanii s-au trecut la catolicism – de aici se face legătura. Totuu1e63i, dacă u020bntr-adevăr Basarab a fost catolic tot nu reprezintă un argument că a fost cuman.
Legat de dovezile scrise, acestea ne u020bndreptăţeu1e63te a crede că voievodul român era Ortodox. Aceste sunt:
– extinderea construcţiilor marilor Biserici Ortodoxe de la Câmpulung şi Curtea de Argeş;
– adoptarea principiilor de conducere în stil bizantin, care confereau şi Bisericii Ortodoxe un rol foarte important în cadrul statului;
– voievodul era calificat de către maghiari drept „schismatic” cea ce în înţelegerea epocii însemna „creştin de rit ortodox”;
– buna înţelegere şi alianţă pe baza de rudenie cu ţarii vlaho-bulgari, conducători creştinaţi din cele mai vechi timpuri în rit ortodox;
– înhumarea lui în Biserica Ortodoxă de la Câmpulung.
Acestea, corelate cu faptul că era imposibil să fi putut conduce o ţară cu o populaţie majoritar ortodoxă, în perspectiva atâtor realizarii obţinute, ne conferă legitimitatea să afirmăm cu tot temeiul că domnitorul era mai mult ca sigur de cult ortodox.
Relaţia lui cu catolicismul poate fi înţeleasă prin influenţa sotiei sale, Marghita, care era originară din Transilvania, practicantă a catolicismului şi a dezvoltării unor bune relaţii cu papalitatea sau/şi coroana maghiară.
Şi această ipoteză poate suferi o obiecţie. Nu este sigur că numele soţiei sale a fost Marghita, numele acesteia putând fi preluat de către vechii cronicari prin automatism, de la numele soţiei lui Negru Vodă. Se mai cuvine să menţionăm că, u020bntr-un document de la 1332, aflăm o serie de informaţii importante. Basarab este numit „valahul nostru infidel” în urma înfrângerii suferite de către Carol Robert de Anjou la Posada, asemeni cum va fi numit ulterior, peste câţiva ani, Bogdan, Voievodul Maramureşului de către Ludovic I de Anjou. Pe lângă această etichetare, scribii cancelariei nu uită să menţioneze şi termenul de „schismatic”, atribut atât de utilizat pentru românii ortodoxi, nesupuşii biserici apusene. Cea ce ne confirmă faptul că Radu Negru Vodă era ortodox de credinţă, religie pe care a transmis-o şi fiului său.
În 1325, un cleric ungur depunea mărturie că un „fiu” din comitatul cuman l-a jicnit pe regele Ungariei, spunând că acesta nu-i ajunge nici măcar la gleznă lui Basarab. Acest lucru presupune că această întâmplare dovedeşte mândria tânărului cuman faţă de voievodul din acelaşi neam ca al său.(?)
După descalecarea lui Negru-Vodă se cunou1e63te, asa cum am specificat mai sus, că odată cu el au plecat mulţi supuu1e63i ai lui ce aveau mai multe origini. Nu este exclus ca o parte din ei să fi fost de origine cumană. Deasmenea, după moartea lui Ladislav Cumanul (1290) cumanii din Transilvania u1e63i Regatul Maghiar au devenit defavorizaţi u1e63i au u020bnceput a migra.
Alte argumente ce atestă originea română a lui Basarab
Un alt fapt neluat în seamă de către cercetători şi istorici este numele de botez acordat Domnitorilor Ţării Româneşti şi procedeul de atribuire de nume. Se ştie că, în general, există o filiaţie bunic-nepot, astfel încât de cele mai multe ori nepoţii dau copiilor lor numele bunicului sau al tatălui. Analizând cu atenţie numele de botez al Domnitorilor Ţării Româneşti vom constata, în decursul a circa 370 de ani de existenţă a Dinastiei Basarabilor, frecvenţa repetiţiei numelui. Astfel că, numele de Radu este preluat de domni de 11 ori, Vlad / Vladislav de10 ori, Basarab (4), Mircea (4), Alexandru (3), Dan (3) Petru (3), Nicolae (2), Mihnea (2), Mihai, Neagoe şi Vintilă doar o dată.
Filiaţia bunicnepot este si mai determinativă în acest caz:
– Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab şi nepotul lui Radu Negru, îşi botează fiul cu numele de Radu (Radu I, domn 1377-1383)
– Mircea cel Batran, fiul lui Radu I, şi nepotul lui Nicolae Alexandru, îşi botează un fiu cu numele de Alexandru (Alexandru I Aldea, domn 1431-1436), iar pe altul Radu (Radu II, domn 1420-1427, cu întreruperi)
– Vlad II Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân şi nepotul lui Radu I, îşi botează un fiu cu numele de
Radu (Radu III cel Frumos, domn 1462-1475, cu întreruperi)
– Vlad IV Călugărul, fiul lui Vlad II Dracul şi nepotul lui Mircea cel Batran, îşi botează doi fii (?) cu numele de Radu (Radu Călugărul, domn 1521 şi Radu IV cel Mare 1495-1508)
– Radu IV cel Mare, fiul lui Vlad IV Călugărul şi nepotul lui Vlad II Dracul îşi botează copii cu numele de Vlad (Vlad VI Vintilă, domn 1532-1535, cu întreruperi), Mircea (Mircea III Ciobanul, domn 1545-1559, cu întreruperi) şi alţi trei fii (?) cu numele de Radu (Radu zis Bădica, domn 1523-1524; Radu Paisie, domn 1534-1545, cu întreruperi; Radu de la Afumaţi, domn 1522-1529, cu întreruperi).
Acest fenomen se manifestă şi cu alte nume, şi în cazul filiaţiei unchi – nepot: Mircea cel Bătrân, fiul lui Radu I îşi va numit un fiu Vlad (Vlad II Dracul, domn 1436-1447, cu intreruperi) după unchiul său Vladislav, domn între anii 1364-1377, fratele lui Radu I.
Din simpla analiză a arborelui dinastiei Basarab nu identificăm nici un nume transmis, ulterior, sub forma de Thocomerius (nume socotit a fi cuman), lucru ce ar trebui să-i dea de gândit d-lui Djuvara. Totodată, se observă că Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I şi, nepotul lui Radu Negru îşi va boteza fiul Radu I cu numele bunicului Radu, nici într-un caz, Thocomerius.
Cea ce ne certifică adevărul istoric, Radu Negru a fost tatăl lui Basarab I şi bunicul lui Alexandru Nicolae Basarab.
Speculaţia legata de numele lui Basarab privind originea lui sunt simple pierderi de timp a istoricilor. Numele de Basarab ales de către Radu Negru si soţia lui, pentru fiul lor, era un nume obişnuit în acele vremuri în Transilvania şi larg răspândit, precum Tatomir, Seneslau, Crăciun, Bogdan, Drag cu variantele Dragoş şi Dragomir (informaţii preluate din lucrarea Istorie furată – Cronică românească de Istorie Vechie, Editura Karuna 2013, autor Cornel Bârsan).
Autor: Cristian Mosneanu
Biblioteca 