DUMITRU MANGERON
La vârsta aia, dacă mi se vorbea despre o mare personalitate aveam senzaţia că mi se povesteşte despre Marte. Marea personalitate nu putea fi atinsă, era o legendă, un zvon. Când am fost chemat şi mi s-a spus că Dumitru Mangeron va ţine o conferinţă la noi, n-am înţeles neam de ce toată tevatura. Conferinţele erau un lucru teribil de plictisitor şi se terminau de regulă cu un film. Dar lucrurile nu s-au oprit aici! O săptămână s-a dereticat prin toate cotloanele, s-au făcut liste, s-au făcut cumpărături. Toată zarva m-a contaminat, fără să vreau mă rodea curiozitatea. Trebuia să am grijă să nu se smintească nimic la scenă şi în preajma ei. Trebuia să-l primesc pe oaspete şi să-i stau în preajmă ca să nu-i lipsească nimic. N-a fost de loc greu pentru că nu voia nimic special, era teribil de cooperant şi glumea tot timpul. Mă întreba de una de alta şi era mereu mulţumit. Nu înţelegem de ce şefii mei sunt atât de emoţionaţi, de ce le fug ochii mereu să vadă hiba înaintea oricui. N-au fost hibe, până când am fost anunţaţi că oamenii nu mai încap în sală şi că afară este o mulţime care vrea să intre. Nu puteam să cred chestia asta! Nu puteam!! Dar sala era plină, foaierele pline şi afară o grămadă de oameni se înghionteau. În jur de două mii de oameni voiau să asiste la eveniment. Am întârziat o jumătate de oră, am pus boxe suplimentare în cele două foaiere şi Dumitru Mangeron a început să vorbească. Afară, în faţa uşii, cei care puteau auzi boxele din foaier, stăteau lipiţi de geamuri.
Abia atunci am început să înţeleg: în scenă era o MARE PERSONALITATE. Un om liber şi carismatic, un om care ştia tare multe şi era sincer, şi n-avea complexe, era plin de umor şi de înţelepciune. Şi asupra de toate, un om cu totul şi cu totul nesupus. Tot ce era în lume depindea de voinţa lui. Şi ne îndemna să facem la fel. Faptul că el calculase traiectoria de ieşire a rachetelor în spaţiul cosmic, şi pentru ruşi, şi pentru americani; că la Cap Canaveral nu se făceau lansări fără el; că învăţase japoneza în nouă luni pentru că nu-i plăcuse cum fusese tradus; că era colaborator al celor mai prestigioase publicaţii matematice din lume; că era membru al multor Academii faimoase, făcea parte din viaţă. Toate acestea erau nişte lucruri fireşti şi ne vorbea despre ele cu modestie şi cu un fior adânc de bucurie.
Când a ieşit mi-a făcut cu ochiul şi m-a invitat la el, la jour-fix. De Căciun şi de Paşti îmi trimitea vederi din depărtate colţuri ale lumi, cu urări graţioase.
Astăzi o şcoală îi poartă numele, dar nu ştie de ce.
Autor Ion Mânzatu,
Biblioteca 