Obişnuiai să stingi lumina când iubeai,
să nu te ştie nici trecutul,
nici trecuţii
ce şi cum ai trăit pe timpul
furat din geanta demonilor dezumanizaţi.
Într-un fel, credeai că mai sunt clipe,
că infinitul zace-n părul tău
pe care l-ai tăiat în opturi roşiatice
Şi l-ai lăsat să-alunece-n braţele bezmetice
Ce-şi căutau nopţi şi zile în copile…
! Şi tu scriai pe pieptul lor postume.
Când auzeai că dragostea-i puţin cam oarbă,
u2018ţi-maginai că miopia ei
e minus unu cu douăşcinci,
sever hrănită de ceaţă şi adormiri,
de cafele proaste adunate-n grabă
pe tava murdărită de lozinci,
şi de un handicap dulceag al nopţilor
în care fluturii trădau stomacul,
catalizând imagini pe orbita ochilor.
Şi de când ţi-ai făcut tu obicei de domnişoară
şi tabieturi de enigmă fină,
De-atunci tot stingi lumina verde în scrumieră
şi-nchizi toate ferestrele,
că de-o veni vreun zburător
să nu-ţi cuprindă carnea goală
în plinătatea actului de-amor
cu altul care-a tras deja cortina
pe sufletul şi ochii tăi arzând,
satanic tinereţea-n tine clocotind.
Trezeste-te, în noapte timpul e o durere de dinţi
De care nu ai timp
Nici s-o tratezi
Nici s-o opreşti.
E minus unu douăşcinci
şi sticla ochelarilor s-a spart.
E şapte dimineaţa şi ziua s-a selenizat
pe una sută două zeci ianuarie în roni,
când păsările s-au întors spre moarte
şi tu ţi-ai prins roşcatul păr în moaţe şi în adieri
ca să nu uiţi că azi ai râs întunecimea primei vieţi;
şi tot ce vrei
şi ce mai poţi să ceri-
c-oricum nimic nu ai ce să oferi-
e ca durerea să n-o întreacă pe cea de ieri.
Autor: Lorena
Biblioteca 