Doar 4 anisori… – miniantologie aniversara

Cititor de Proză – Republica artelor

Doar 4 anişori…
– miniantologie aniversară –

Povestea celor 4 lumanari

Patru lumanari ardeau palpaind. Era liniste, atat de liniste, incat puteai auzi soaptele sfaraite ale lumanarelelor.
Prima lumanare ofta : „Numele meu e  Pace. Lumina mea lumineaza in intuneric, dar ce folos, oamenii nu ma vor…”  si luminita ei deveni tot mai mica, pana ce se stinse cu totul.
     A doua lumanare tresari palpaind si sopti sfaraind : ” Eu ma numesc  Credinta, dar se pare ca sunt in plus. Oamenii nu vor sa auda de Dumnezeu. Nu mai are nici un sens sa ma consum arzand…” O adiere strabatu incaperea si lumanarea se stinse.
Cu o voce abia soptita incepu sa vorbeasca si cea de-a treia lumanare : „Dragoste mi-e numele si simt cum mi se sfarsesc puterile. Oamnenii ma imping de-o parte si n-au ochi pentru cei care ar trebui sa ii iubeasca…” Cu o ultima palpaire, se stinse si lumina Dragostei.
Un baietel intra atunci in incapere. Se uita la lumararile stinse si spuse printre lacrimi : ” Bine, dar lumanarile ar trebui sa arda!”
Atunci se auzi soapta celei de-a patra lumanari : „Nu te teme, copilas! Cata vreme ma vezi pe mine palpaind, mai puteam reaprinde celelalte lumanari. Numele meu este Speranta!”
Baietelul prinse curaj, lua in maini SPERANTA si reaprinse de la flacara ei PACEA, CREDINTA SI DRAGOSTEA.
Cele patru lumanari isi raspandeau din nou lumina.
– 2009 – 2014 –

Anunţul de înfiinţare al revistei ”Faleze de piatră” (dec. 2009)

(Darul Sfântului Nicolae către iubitorii de proză)
O noapte întreagă am tot umblat prin paginile voastre sperând că voi găsi, fie și numai într-o singură fereastră, o umbră lustruită de ciubote.
Micuțele ciubote! Dar n-am găsit! și supărat pe mine însumi mai mult decât pe voi, că n-am știut un an întreg a însămânța în voi speranța, am smuls din pânza unui pictor această ponosită, șleampătă pereche. Unora le va veni ca unsă, altora posibil să le fie cumva prea strâmtă. Dar orișicum ar fi, eu zic că tot se merită perechea să fie încercată.
Nu am mari daruri și foarte greu îmi este să împart la toți urmând măsura dreaptă. Apoi mai e ceva… citind la voi pe poartă ‘republica’, sincer să fiu m-am cam temut să nu fie vorba de o farsă. Prea sună zgomotos și plin de fală pentru un grup de cetățeni așa…lipsiți de ghete. Dar cum și sfinții cât sunt ei de sfinți, în treburile artei nepricepuți s-au dovedit adesea, vă las în dar acest contur de carte:
http://falezedepiatra.net/
( structura viitoarei reviste – deocamdată în mediu virtual – a rețelei Cititor de Proză, primul număr la sfârșitul lunii decembrie 2009 )
De voi găsi după un an această carte închegată și răsfoind mă veți convinge, că fie numai și în artă, puteți cu adevărat să vă iubiți aproapele și renunțând la tot ce înseamnă trib și individualism feroce nu vă veți simți nici o secundă sărmani neîndreptățiți, ei bine atunci, altfel de daruri Sfântul Nicolae o să poarte.
Și vă mai las de-asemenea întru ajutor aceste vorbe, pe care tot le port de zeci de ani la pieptul meu: “am oroare de animalul din noi când se ambalează în folosul său.”(Panait Istrati )
și
“Ce am eu de spus Umanității? “ (Mihail Bulgakov)
Să fiți iubiți și să păstrați cu grijă ciubotele lăsate în dar !
06 Decembrie 2009

Biblioteci în cimitir
dragos lucica

Pe aleea dintre cruci
mă bântuie liniştea  sufletelor
celor dedesubtul pietrelor de mormânt
care se roagă necontenit
pentru iertarea noastră
aici fiecare cruce
are în ea
o poveste
sau poate poezia unei vieţi
e asemeni unei cărţi arhivate
în cea mai mare
bibliotecă a adevărurilor
care au existat vreodată
am să intru din nou
în biserica uitată
de la capătul aleii
unde s-au spovedit cândva
bunicii  şi părinţii mei
e locul în care Dumnezeu
te eliberează
de toate poverile.

Povestiri cu Dragoni si alte Intamplari-Guni si pensulele din par de balaur!
Adriana Moscicki

A  fost odată un dragon mare şi viteaz.Pe cât era de mare şi înfiorător,pe atât era de gingaş .Dragonul iubea perlele atât de mult că se scufunda cel puţin odată pe săptămâna adânc,adânc,cât mai adânc în apele reci ale marii în căutarea lor.De cele mai multe ori era un norocos.Ieşea afară chiuind şi scuturandu şi aripi ude ,ţinând o mică perla sub limba!Iuuuu huuuu,acuşi repede cu perla în cufăr!-îşi zicea dragonul nostru fericit.Apoi ,zâmbetul îi pierea ca prin minune,căci nu avea cine să înşire toate minunăţiile sidefate pe fir de mătasă lucitor şi curat….Dragonul scarpină scăfârlia ,se aşeza pe o stanca şi se puse pe gândit….
-Nuuu şi nu! se burzului Guni cel mic!Un dragon trebuie să fie fioros,aruncător de flăcări pe mare ,nu un papa-lapte culegător de perle!vreau degrabă povestea să schimbi înapoi!
– Bine dragul meu,incuvinta O’mama cu blândeţe!să ne întoarcem la povestirea noastră atunci!
….dragonul era de a dreptul înfiorător,mare cât casă,capul lui era luminat de o coamă albă şi strălucitoare ca luna …avea ochi albaştri şi limpezi precum lacurile de munte…falnic dragon….de fapt era un dragon cât se poate de normal în zilele acelea!mândru şi senin,relaxat,nu că verişorul lui balaurul vânat de barbari!!!!barbarii erau un trib de oameni cu nasul lung şi urâţi!Se ocupau cu vânătoarea de balauri..Barbarii erau mari pictori pe stanca şi şi făceau singuri unelte cioplite din lemn,lungi bate fusiforme în capăt cu un smoc fin din fire de balaur!Cu ele se desena cel mai bine frescele pe pereţii peşterilor  …..zise O”mama.
-Wow!!!…răspunse Guni- cu faţă luminată de uimire-,cum ????desenau cu balauri???adică îi tundeau şi făceau din ei pensule?????
– Desigur ,răspunse O’mama la capătul puterilor!Abia îşi mai ţinea pleoapele deschise,într atât o cuprinsese toropeală….Guni cel mic era ocupat cu vizulaizarea pensulelor din par balaur…..
O’ mama aţipi deîndată cu capul în mâini,începu ea însăşi un vis despre balauri ,dragoni,domniţe şi perle ascunse în cotloane de mare….Noapte bună O’mama zise atunci Guni cel mic ,care se hotăra instantaneu să devină ‘Cel mai mare vânător de balauri interplanetari”!
-Noapte bună dragul meu băiat,şopti O’mama zâmbind în visul dulce siropos în care ea însăşi devenise Domniţă…
O’mama pufăia uşor şi un zâmbet de fericire i se lăbărţase pe faţă…tocmai înclină capul elegant executând paşii unui dans de curte…condurii de mătase luceau la sclipirea lumânărilor şi perlele ce i decorau în bogate broderii clincăneau că nişte clopoţei sidefaţi.Rochia de catifea vineţie era uşoară că o petală ,ajustată cu mărgele mici ,părul strâns în plasa aurie cu libelule de opal în mii de focuri….dar nimic nu se compară cu frumuseţea chipului alb de marmură şlefuită,cu buzele pârguite de cireaşa şi ochii  negri ce bălteau languros….Muzică înceta,lăutele se aşezară cuminţi lângă perete,pocalele treceau din mâna în mâna şi vinul se scurgea de pe buze,pe pieptul descoperit al cavalerilor…ce noapte măreaţă !gândi domniţă noastră!Stele se aruncă din ceruri în apă iazului şi sfaraie în cădere,tufişurile toate răsună greieri beţi de căldură ….Inima ei tresări că o pasăre în colivie….tufişurile se făcură negre şi vuiet ţiuitor spărgea timpanele…balauri de câmpie înfometaţi se năpustiră în curtea cetăţii! Soldaţii scoteau săgeţi suple de lemn şi cerul vuia de arcuirea lor….Ha hahahaa!!!râdeau balauri miscand cozi păroase şi căţărându se pe zidul cetăţii!la noapte ne vom ospăta cum se cuvine!cu vin şi bucate nobile va fi o fericire!-îngână şugubăţ un balaur mai pipernicit ,dar foarte păros!
Femeile ridicară poale de rochii şi ieşiră ţipând, bărbaţii scoaseră săbii din teacă pentru lupta!
O’mama tresări în somn…de bună seama ea, un  om paşnic, nici cum nu se va lăsa impresionată de bandă asta de închipuiţi!Scoase un ţipat prelung ce piui îndelung în urechi…
-Hiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!la luptă cavaleri!balauri păroşi să prindem !scoateţi plase şi cuţite de os! Inainteeeeee!
O’mama tresări si, din dulcea reverie, se trezi instantaneu.Guni stătea căţărat pe scaun,pe cap îi strălucea o sită de strecurat spaghete şi calul nărăvaş cu patru picioare de lemn troncănea pe podea….Balauri păroşi să prindem cu folos!Să i tundem !Pensule strajnice din ei să facem şi lumi să vrăjim pe pereţi!
O mama zâmbi cu înţeles şi l mângâie pe cavalerul şef !Gata,la culcare cu ţine -zise!
-Nu şi nu! răspunse vajnicul nostru deparazitor de balauri,mi ai promis o poveste !
O’ mama netezi cu mâini uscate poalele rochiei înflorate ,minunandu se unde au dispărut mărgelele ce o tivuiau şi condurii brodati.Alungă cu mâna conturul unei idei şi continuă povestea ce şchiopăta prin camera…
Dragonul se scarpină ce se scarpină, se foi şi învârti în jurul cozii dar nici o idee nu i trecea prin căpăţâna majestuoasă,cum să înşire perlele pe fir de mătase.Şi le ar fi atârnat apoi în jurul gâtului şi ar mers în paşi uşori de cântec de Mardi Gras..şi şi ar fi pus cîteva pe şolduri să i salte în zborul prin pădurea de pini
…labele lui erau neîndemânatice , ghearele ascuţite şi lunecoase…deschise cufărul plin de perle şi afundă mâna în ele..ahhhhh,zise dargonul nostru,ce dulce răcoare mi se prelinge printre degete!Ce lunecare sidefată!ce lumina cernită din luna se coboară în sipet.Dragonul asta era dintr o specie rară….cânta din frunze plutind uşor deasupra marii,visa cu ochii deschişi tăvălit în nisip….
-O ‘mama!!!,se minuna Guni cel mic,eşti sigură că asta e un dragon înfiorător???nu scuipă nici flăcări,nu zboară în cer şi nu pârjoleşte satele de pescari!
-Eheii,dragul meu Guni,povestea nu e încheiată!Nu tot ce e paşnic e sigur….dragonul nostru e echilibrat,cunoaşte stăpînirea de sine,căci puterea lui nemăsurată munţi ar întoarce pe dată!Ce viteaz mai mare ,că săgeata în mare să se scufunde poate şi perle să cate????Dar mai degrabă să ne întoarcem la năzdrăvănii noştri…
Guni puse capul încoronat în poalele lui O’mama şi cu ochi mijiţi aştepta depanarea molcomă a poveştii…ochii îi căzură greu peste ziua aproape stinsă…
…Tropote de cai se auziră şi mare învălmăşeală de alămuri,caii pufăiau nervoşi în chingile scurte,picioare cabrate şi nări tremurânde…cavalerul cu sabia scoasă,marele Guni în persoană conducea lupta,ordine scurte se auzeau fluierate-numai de cavaleri înţelese:shiiiii-shuuuu shooooo-Ceată de balauri păroşi înconjurată ,legaţi fedeleş în sfori aspre de in,balaurii se văicărea că fetiţele:iartă ne Împărăţia ta cea luminată!Toate firele şi blănurile din lume îţi vom oferi!…Marele Guni se scarpină sub coiful încălzit(phiii ce asudat!) şi ceru cu voce mare _aduceţi maşinile de tuns!
Deîndată slugi cu capul plecat,maşini de tuns oi din palat au cărat!Balaurii nemişcaţi s au lăsat defrişaţi şi ruşinoşi ,despuiaţi ,tălpăşiţa şi au luat ,fâlfăind din aripi grele şi obosite,cu cozi înspicate şi năpârlite!
În faţă grămezii de plete lucioase,toţi castelanii plecară priviri credincioase-trăiască Marele Guni !hip hip huraaa pentru Majestatea Sa!
-Locuitori ai cetăţii, iată aici adunată grămadă de par pentru bidinele şi pensule măiestre de pictat cu ele…şi pamatufi pentru rasul de dimineaţă şi pensule fine de încondeiat măiestre lucrări de artizanat!
Guni, adormit de a binelea, nu mai auzi continuarea poveştii pe care O’mama abia o începuse….
Dragonul aţipi cu capul în mâini…coama strălucea în lumina mata a serii.Nori grei de apă lunecau pe cer,umezeala cuprinse în pojghiţa subţire un curcubeu…Apa fremăta în mii de valuri mici şi mărunte,la mal aduceau dumicaturi de spumă.Că o nălucă se prelinse conturul celei mai frumoase zane ce a trecut vreodată prin poveşti…În par atârnau lampadare de alge şi mii de perle se răsuceau în zulufi.Doar o foiţa de brumă îi acoperea goliciune strălucitoare a trupului…dragonul crezu că visează..era cea mai frumoasă perla pe care o văzuse vreodată…nu ştiu dacă în vis sau aievea întinse mâinile .Cu o susurare îi curse în ureche melodie de clipocit de ape şi dulci adieri de sirenă…”doar o perla,numai una în inima să ţii..doar
o perla în mâna vei primi…să primeneşti sub luna,să adânceşti în ape sărate de lacrimi ,să alinti la subsiori,să i culegi flori,să o legeni în braţe în nopţi degerate,în zale de spumă să o legi la inima”…O pală de vânt tulbură fata cerului şi a apei.Dragonul deschise largi ochi albaştri nedumeriţi pe pieptul lui sclipea, în zvâcniri de inima ,o perla .
-Ehhhh…ofta O’mama încetişor.Dormi pui mic.Noaptea să te legene în vise glorioase!
O’mama stinse lumina de la capătul patului şi ,mângâindu şi perla ce i atârnă la gât, se gândi cu bucurie-da,am un dans de terminat şi toata gloată de balauri netrebnici de maturat!
(”Pestisorul de aur”-Adriana Moscicki, Ramat Gan,Israel)

Povestea lui Pana Albă cel care și-a dorit să cucerească lumea
valeria tamas

Pană Albă era un rățoi moțat.Alb ca laptele, cu penele umflate ca o spumă.Frumușel și vorbăreț se împrietenise cu toate florile. Firele de iarbă îl așteptau în fiecare dimineață să-l întrebe ce mai face, norișorii îi trimiteau câte o picătură de apă să se răcorească în zilele călduroase de vară.Copiii se încolonau în spatele lui și în șir îl urmau până la balta unde se bălăceau toți fericiți.
Gălăgie, bucurie , ba și câte un grătar de pește când îi pălea foamea, ce mai, era totul frumos, ca o distracție reușită între prieteni. Rățoiul nostru ajunsese un rățoi foarte popular.
Pentru că într-o zi în urma lui rămâneau o mulțime de pene albe a fost poreclit Pană Albă.Tare iubit și răsfățat era Pană Albă și bașca se împrietenea cu toată lumea.Până și cu vulpea se saluta cu servus și stăteau cu plăcere cu orele la taclale spre mirarea gâștelor și rațelor care fugeau când vedeau vulpea de nu le mai dădeai de urmă.Dar Pană Albă era un rățoi dichisit, așa că toți îl priveau cu plăcere și vorbăreț că toată lumea se oprea să stea de vorbă cu el.Știa câte în lună și în stele de parcă  își dăduse de curînd doctoratul. Era un rățoi fericit și adorat dar ca și orice vietate tare și-ar mai fi dorit să fie iubit și admirat de toată lumea.
Cum veni toamna florile se ofiliseră, iarba se usca și cum pădurile rămaseră fara frunze păsările plecară care încotro, iar norișorii erau tot mai triști și vărsau lacrimi amare, deveniră niște norișori foarte plângăcioși.Probabil îi durea burta de la câte mere și pere, prune și struguri mâncaseră și acum se văicăreau toată ziua. Copiii ce să facă, era toamnă, începuseră școala și rățoiul nostru se trezea zile în șir singur.Era atât de singur și trist că o steluță mai miloasă cobora din cer să-i țina de urât.Așa află chiar din gura lui că e bolnav din lipsă de iubire.El vrea să fie iubit, adorat și răsfățat de toată lumea altfel nu are de ce să mai trăiască.
Steluța mică se întoarse în cer și stătu de vorbă cu mama ei Luna.Ce era de făcut, cum ar fi putut să-l ajute pe Pană Albă.Se gândiră să-l facă și pe el steluță pe cer , o steluță mică și albă și strălucitoare, dar cum să-l urce până acolo sus.Toate stelele puseră mână de la mână să-l ridice, dar ce să vă spun, mâncăciosul Pană albă era cam găsuț că toată vara se răsfățase ba cu boabe de mei, ba cu dude dulci, ba galbioarele boabe de porumb iar de pește nu mai vorbim, o știm și noi mâncase din belșug. Dar stelele se opintiră, îl prinsera una ba de o aripă, ba de o lăbuță, ba de moț , fiecare trăgea de unde apucase și îl ridicau pe Pană Albă dar cum se tot opinteau penele toate îi căzură și se asternură peste pământ ca și un covor alb și moale.Tot pământul era acoperit de la un capăt la altul și copiii și oamenii mari au ieșit veseli să se dea unii cu schiurile alții su saniile, alții cu snow mobilul, ce să vă spun alergau săniile trase de cai peste albul fără sfârșit , patinoarele erau pline.Pământul tot fremăta de bucurie.Pană Albă devenise de acum o stea strălucitoare pe cer și de acolo se bucura de bucuria tuturor și mai ales era vesel că era cel mai iubit de la un pol la altul și nimeni nu era trist. .Uneori însă parcă i-ar fi venit să coboare să mai stea de vorbă cu oamenii dar acum era prea departe și mai putea doar să-i vadă, și să-i audă și să se bucure împreună.Dragi copii când vă este dor de Pană Albă cu ochii întredeschiși priviți spre cea mai albă steluță de pe cer.Atunci o să vedeți cum Pană Albă își trimite razele să vă îmbrățișeze.Nu uitați ca și voi să-i răspundeți cu o bezea.

Romanian Blues -Patruzeci de ani în exil
Valery Oişteanu

Motto:“sub chioşc în camera de după un perete”  Gellu Naum

La ghişeul central de distribuţie de vise
O doamnă cu trăsături triste, mâna tremurândă
Încleştată pe poşetă, hârtie mototolită
Un ochi ascuns după ureche, altul printre dinţi
Se gândeşte la iubitul ei din armata pierdută
Poate scrie o scrisoare unui mort pe front
Miroase a petrol dulce şi praf de puşcă amar
Munţi de cranii ne împotmolesc înaintarea
Se rătăcise în întuneric într-un pian uriaş
O frunte bandajată suferea de răni superficiale
O punte cădea din pod, un tren sub un camion
O mireasă şi şoferul sub maşina de cusut
Cu un căluş în ochi, gura bandajată
Peregrinări nenumărate pe insula Crusoe
Păpuşile de porţelan cu crăpături pe cap
Aşa e, când eşti departe de tot ce e familiar
Un autoexil, împotriva rădăcinilor ancestrale
O cicatrice nesfârşită, un tatuaj urmă de glonţ
Pe faţă, pe piele, pe zidurile urbanizate
Vinul amar al limbii străine te îmbată
Anunţuri de vise furate şi recondiţionate
Robot pasiv acoperit de frunze şi nuduri
Vise speciale cu mare reducere de preţ
Rămâne doar cuvântul şi ritmul de rostire
În ritmul roţilor pătrate de viaţă şi vis triunghilar
O lume păcătoasă şi paradită de mult timp
Stigmata inesteticului şi a vulgarizării
Vorba anchilozată de consumul intenţionat
Sub chioşc în camera de după perete
Se dă muzică liberă, se exprimă jazzoetry,
Duminica la prânz se luptă pentru pace
Răsăriturile, nopţile, singurătatea, trece
Tu rămâi la toate indiferent şi rece
Pâinea de ieri, uscată şi negustoasă
Provizoriu Purgatoriu se mişcă ca ţestoasa
Returnaţi visele înapoi, vise defecte
Refuzaţi vise străine, şi vise suspecte
Până nu mai doarme nimeni pe pământ

LA MULŢI ANI, CITITOR DE PROZĂ!
Virginia Paraschiv

O fi având el, domnişorul Cititor de Proză, doar patru anişori, dar de când  creatorul lui l-a  declarat  pe internet, acest pui spiritual, numai belele a făcut. S-a ţinut de toate alea, poezie, proză, critică literară, civism, arte plastice,istorie necenzurată, filmologie, onomastice, zile de naştere, practic mi-este peste putinţă să enumăr obiectele de iscodire cognitivă şi experimentare creativă pe care le-a exersat.
Acest cocon supradotat are nevoie de zeci şi sute de dădace şi ….oare care e masculinul gramatical de la dădacă???? Cititor de Proză se distinge de  semenii lui virtuali prin seriozitate şi respect faţă de cei ce au grijă de el, niciodată nu a fost obraznic sau lipsit de bun simţ. Asta e şi grija mea, că prea e cuminte, niciodată nici măcar nu a scos limba la oamenii mari, nici când aceştia au fost nesuferiţi, plicticoşi sau păcătoşi. E inteligent şi tolerant, după chipul şi asemănarea artizanului său Emanuel. Gepetto a suferit peste măsură cu fiul său şturlubatec şi aventurier, Emanuel nu are a se teme.  Cititor de proză se dezvoltă bine sănătos, e dotat cu anticorpi pentru răutate, prostie şi şmecheria trivială. Între timp s-a mai dotat şi cu un frăţior de doar câteva luni, Centrul De Excelenţă Porţile Nordului, e foarte bine aşa, din câte ştiu, ar mai fi un frăţior şi pe  Dublin, văd că spiriduşii ăştia comunică pe principiul vaselor comunicante, învaţă unul de la altul, adună oameni de seamă, luminaţi la minte şi la suflet.

Fetiţa şi iarna
Mariana Bendou

A ieşit fetiţa afarã
(Cu obraji trandafirii)
Sã aştepte iarna-n poartã
Poate iute va veni!
Au trecut câteva ore
Nu mai vine ?se întreba
Îngheţase deja bine
Când simţi pe nas ceva…
Îşi atinge blând nãsucul
Şi sub mânuşiţa ei
Simte un firişor de apã
Cât grãuntele de mei.
Uite altul! Acum cade
Şi-apoi altul…Sunt o mie!
A sosit, înseamnã, iarna?!
Ce prilej de bucurie!
Sã ieşim, copii pe stradã;
Sãniuţele sã luãm!
Sã facem om de zãpadã
Şi cu bulgãri s-aruncãm!
Ţiganca
Îţi strângi la piept copilul
Şi îl implori sã tacã
Când gura scapã sfârcul
Pieptului tãu slãbit…
Şi tu eşti tot o mamã
Deşi fiind ţigancã
Dispreţul şi chiar sila
În inimi ai stârnit…
Îmi amintesc cum mama
(Eram pe-atunci prea micã)
La orice obrãznicie
Cu tine mã speria ;
Dar faţa ta murdarã
Nu mã-ndemna la fricã
Ci doar compãtimire
Pentru menirea ta.
Sub straie de pomanã
Vedeam numai un trup
Sortit sã fie robul
Trecerii lui prin timp…
Dac-aş putea durerii
Sã îi mai rup un ghimp,
Poate ţi-ar fi mai bine ?
Poate cã…nu te ajut?
O, asprã lege care
Te-nlãnţuie de trib ;
Şi-a pus deja pecetea
Pe sângele tãu roş!
Aş fi în stare lumii
Întregi ca sã o strig
Cel vinovat de soarta-ţi
E doar al tãu strãmoş…
…
Rãmâne închisã uşa ;
Suspin în dosul ei.
M-apasã conştiinţa
Cã m-am purtat prea laş.
O zi ţi-ar fi fost blândã
Mãcar în viaţa ta
De te-ajutam cu-n lucru
Sã-l dai la copilaş…
Orfanul
Imens şi greu îmi pare cerul
Ce zilnic îl privesc…
Și-aş vrea sã rup un petec
Din el sã mã-nvelesc.
Îmi e aşa de foame!
M-aş face un greier mic
Şi-aş merge la furnicã
Sã-mi dea din boabe un pic.
Hãrnicuţa de albinã
Hãrnicuţa de albinã,
Cu aripioare de luminã,
Strânge darul florilor
Aurul staminelor.
Hoinãrind din floare în floare,
Sãrutã pe fiecare
Şi-şi trãieşte paşnic viaţa
Harnicã de dimineaţa!
Prin suspinul vântului,
Prin cântul pãmântului,
Natura Mamã o întreabã:
-Nu ţi se urãşte, dragã?
-Nu, mãicuţa mea naturã,
Cãci strâng dulcea bãuturã
Din potirul florilor
Şi îl dau oamenilor.
Darul meu se vrea a fi
Un prilej de bucurii;
Oamenii-mi vor mulţumi,
Fericire voi simţi.
Vânãtorul pedepsit!
Pe cãrarea din poianã,
Am zãrit un iepuraş
Fugãrit de-un vânãtor
Cu pasul de uriaş.
“Fugi mai repede!”îi strigai.
Dar, pe loc m-am întristat
Fiindcã bietul iepuraş
Avea picioru-nsângerat…
“Nene fii bun, lasã puşca!”
L-am rugat pe vânãtor
Însa el, rãutãciosul,
Îl ochise la picior…
Eu legai atunci o sfoarã
Sã-l împiedic la fugit.
Vã închipuiţi finalul…
Vânãtorul pedepsit!
Fluturele – gând
Luminã pãtrunsã
de praful de Lunã,
petale scãldate
în polenul din flori,
le simt pãtrunzânde,
intense, în mine
culori şi fiori…
Unite în urmã
de-un creier cuminte,
îşi mişcã în grabã
aripi nevãzute,
strãbat tot pãmântul
şi iute
se vede afarã zburând
fluturele gând!
Visul
Mã chinuia în somn
Un groaznic vis:
O întunecime oarbã mişuna…
Prin poarta care s-a deschis,
O mânã mare mã chema…
Pe trepte putrede am pãtruns,
Urcând, în Ţara Dulcei Alinãri…
De abia eram acolo ajuns
Când m-am trezit cu primii zori!

Maicii Domnului

Mãicuţã, dragã, nu uita
Durerea mea şi al meu dor
Cãci adãpost la vreme rea
Te-ai fãcut, Maicã, tuturor!

Azi, sufletul îmi zace plâns;
Aripile-i s-au frânt în zbor.
Nici rugãciunea parcã nu-i de ajuns
Nimeni nu-i vine în ajutor.

A pierit glasul; au murit cuvinte;
Durerea, trupul tot l-a amorţit.
Aş vrea sã fie totul ca-nainte!
Necazul greu m-a biruit…

Un dar…
maria sava

Am vrut să scriu câteva rânduri, acum, la ceas aniversar, deşi nu sunt o mare iubitoare a momentelor ceremoniale. Am tot încercat, dar cuvintele refuză să se apropie unele de celelalte şi împreună să dea sens gândurilor mele. Unele veneau jucăuşe, cu luminiţe sclipitoare în priviri, să dea contur acelor chipuri care ne-au dat în toţi aceşti ani din preaplinul bucuriilor ce le-au călăuzit gândurile şi sufletele. Altele…destul de multe, purtau tristeţe în priviri , nedumeriri, amărăciuni. Ele se străduiau, apropiindu-se timid unele de altele să recreeze acele verigi lipsă, acele energii, care, o vreme au mers umăr lângă umăr privind către acelaşi orizont. Nu. Nu se cade ca în acest moment să las slobode  astfel de cuvinte.
Am pus lacăt gândurilor şi am venit cu inima plină de bucurie şi cu un dar de „împrumut” pe care vreau să-l ofer bunilor şi dragilor mei tovarăşi de drum: domnul Stănică Budeanu şi domnul Emanuel Pope. La mulţi ani, Cititor de proză!

Povestea lui Nikonel
autor Sakai

I se umeziseră ochii. Două pietre cristaline mărturiseau legătura micuțului cu lumea dinafara lui. Două podoabe străluceau enigmatic în fiecare întoarcere a acestui omuleț pe care samuraii îl infiaseră la întoarcerea dintr-o luptă pierdută. Pe Nikonel îl găsiseră la răspântia unui vechi drum imperial ce sfredelea Pădurea Argintului prin care oștenii niponi se retrăgeau în custodia naturii ce îi crescuse ca pe cei mai vânjoși războinici ai lamei. Era o minune să-i zărești pe acești destoinici luptători ca mai apoi să rămâi în viață. Înalți și agili, ei erau simbolul unei arte ce părea să țină ierarhiile lumii.
Nu și Nikonel. Au tot crezut samuraii că va crește și va crește, dar orfanul pădurii a rămas micuț. Singurul lucru pentru care îl iubeau și îl respectau erau ochișorii lui vii, aprinși de focul unei lupte care încă nu avusese loc, dar fusese deja câștigată a priori.
Nikonel era ucenicul ascultării. Toți luptătorii își lăsau armele acestuia pentru ca să le îngrijească cu multa-i delicatețe și agerime. Nikonel părea să transforme fiecare unealtă de luptă în virtutea unei măiestrii spirituale ce o dobândise de la unul din bătrânii samurai rămas pe vatra așezărilor nipone pentru a apăra casele și familiile urnite mereu de furia războiului.
Tocmai ce una dintre femeile unui samurai îl osândiseră de păcatul părinților lui:
-Cum să rămâi pe drumuri dacă n-ai fi avut părinți deformați, aplecați de tăria băuturilor și plăcerea sadică a iubirilor furișe?!
În lumea acestor locuitori ai Orientului Îndepărtat, nu existau aventuri de-o noapte. Dacă doi iubiți plecau sub adierea înmiresmată a căldurii pasionale, luau cu ei și sabia onoarei. La ivirea zorilor, el îi tăia capul ei pentru ca mai apoi să-și curme viața rece. Uniunea sacră a căsătoriei era păstrată nu de ascuțișul sabiei, nici de sacerdoții fricii, ci de simțul datoriei sacre. A iubi era o lege, dar legea căsniciei.
-Ai rămas pe drumuri fiindcă ești al nimănui, ești un coșmar al vieții și nimeni nu te-a vrut sau te va vrea vreodată!
S-a îngrozit de căderea sabiei sufletului rece al femeii peste grumazul său firav de pescuitor stins al satului de samurai. A suflat peste lumânarea pătată din coliba ascunsă în desișul pădurii și a fugit. A fugit din sânul lor. Trei zile l-au căutat samuraii și n-au găsit nicio urmă, nici măcar vreo urmă de pas omenesc. Femeia a fost pedepsită să facă toată munca micuțului alungat, dar meșteșugul lui lipsea din strălucirea metalică a armelor și cu toții au oftat.
Anii tăinuiți în vecinătatea dură a acestor războinici au călit acest neînsemnat suflet care reușise să-și ascundă urmele folosindu-se de tehnicile furate de la cei ce l-au crescut. Nikonel n-a avut o viață ușoară. Toți pașii vieții au călcat pe ghimpii tăcerii dureroase.
N-a avut o familie niciodată. Fiecare familie îl ținea câteva luni și apoi îl dădea unei alteia și tot așa. În câțiva ani, micuțul gustase atmosfera fiecărui acoperiș ce păzea toate familiile luptătorilor. La Sakai stătusese cel mai mult și poate că ar fi rămas tot timpul acolo dacă femeia lui, Irikan, nu se agita nemulțumitor când trebuia să împartă bucata de pește și orezul fiert. Așa că Nikonel pleca și sub alte acoperișuri.
Odată plecat dintre luptători, Nikonel devenise un potențial inamic. Samuraii știau că puteau să fie descoperiți, atacați prin surprindere sau, poate, chiar tehnicile lor de atac sfârșeau prin a fi însușite de alții. Micuțul orfan ajunsese marele trădător al castei sale. E adevărat că nimeni nu vedea în Nikonel un fost samurai, dar cine l-ar fi văzut măcar pentru câteva clipe în compania metalică a sabiei putea să înțeleagă mult. Trebuia să fie sacrificat pentru binele tuturor.
Dar Nikonel n-a trădat neamul războinicilor. Spița lui spirituală de flamă mistuitoare nu îl lăsa să dezlege misterul unei împărății. Păstra în piept străbaterile vieții ce i-au fost date de neguroșii oșteni. Sângele lui iscodea amintirile tainelor încredințate în focul premegător unei lupte ce aduna toată suflarea în jurul flăcărilor, ultimele poate din oglindirea sclipirii pământești. Niponii credeau că sunt rămășițe ale zeilor călători răpuși de apusul soarelui. Așa s-a născut și timpul: zeii au uitat să plece odată cu soarele și au rămas muritori pe veci.
Cinci ani, micuțul luptător n-a dezertat de la credința sa în viața de după moarte. Prindea broaște, pești, mici rozătoare, mânca și trăia sub zodia singurătății apăsătoare. Își era mamă și tată, soare și lună, răsărit și apus, tăcere și grai.
S-a întâmplat să se rănească în timp ce vâna o maimuță cățărătoare și atunci a căzut în chiar lemnul necruțător al unui ciot. S-a rănit cumplit și a plâns. Nu mai putea păși. Își plângea sărăcia și implora moartea naturii. S-a răzvrătit atunci împotriva zeilor nemiloși care l-au pedepsit. Ar fi vrut o alinare, o mângâiere suavă, o vorbă de alint și, iată, de acum înainte, rana infectată părea să-l condamne chiar la moarte. Privea șerpii și se simțea mai nenorocit decât aceste târâtoare reci ale pământului. Ar fi vrut să plece din nou. Niciun leac n-a vindecat acea urâtă plagă, ba mai mult, simțea dureri îngrozitoare în jurul osului ce se mișca din două bucăți. În două zile, avea temperatură și plângea în împletirea unui lemn de bambus părăsit de viață.
În acest chip, un urs alb-negru, pătat de antitezele ființei, s-a așezat în preajma suferindului nostru. Din șezut, zâmbea ademenitor pentru delirul micuțului.
-Ce te face să crezi că ești părăsit, Nikonel?
-Nu vorbesc cu niciun animal! Ar însemna să recunosc că sunt pe moarte sau, mai rău, pe pragul nebuniei.
-Nu-i nimic, pe mine poți să mă consideri un prieten, Prietenul omului. Știi, nu ar fi trebuit să pleci de la Sakai, fiul său i-a murit în urmă cu doi ani și acum suferă cumplit după tine.
-Adică are nevoie de un înlocuitor?! Ce fel de animal ești tu, de mă minți nerușinat?! Vei fi conștiința mea ce vorbește prin… prin urșii panda…
-Nu, nu, eu sunt Pantos, prietenul tău.
-Da? Și de când suntem prieteni, că eu nu-mi amintesc să mai fi vorbit ceva cu tine…
-De fiecare dată când sărutai peștele ce urma să-l fierbi, Eu eram în spatele tău și admiram sufletul tău drag. Să știi că broaștele veneau singure la tine, vroiau să moară de dragul tău.
-De aia aveau gust așa amar…
-Omulețule, nu-ți pierde speranța, în scurt timp vei fi din nou cu familia ta iubitoare…
-Ce vorbești, mucalitule? Cămin n-a cunoscut sufletu-mi, căldură n-au văzut ochii; de-am avut lacrimi, uscatu-s-au’naintea obrazului. Mi-e dor de moarte, căci din nemurire m-a săvârșit durerea și nu-s al nimănui. Vreau acasă…
-Nu-i vei muri, omule, doar că vei plânge…
-M-am săturat de lacrimi aride…
-Vei plânge de bucurie…
-De bucuria cui? Pleacă, animalule! Mai am o dâră de putere și nu vreau să trăiesc ultimele clipe ale vieții în zvâcnirea morții tale!
-Nu uita, Nikonel, fiecare dar e începutul unui sfârșit; plângi doar pentru lacrimile care n-au întâlnit pașii tăi. Vei avea un foc, focul tău și viața ta. Sub același acoperiș vei trăi cu prunci mulți. Să nu uiți să mă chemi și atunci…
Și dispăru.
-Vise bolnave, spuse uimit bolnavul și leșină în toropeala durerii ultime. Urma să se oprească din nădejde și să ceară capătul unei vieți amărâte.
***
-Fiule, adu-mi teaca cea roșie!
-Unde-i, unde-i tată, că n-o găsesc?!
De zece ani, Nikonel, micul învingător, regăsit în aceeși pădure în care scâncea ca prunc și apoi ca tânăr, trăiește sub același acoperiș cu Noraiwa, fiica mea. Are trei copii și cu meșteșugul grijii armelor le face pe acestea mai strălucitoare de fiecare dată când împăratul ne cere să luptăm. În fiecare seară aprinde focul, ochii îi râd și plânge. Nimeni nu știe de ce. Doar un grai neclar se aude-n răstimpul fiecărei seri, spunând:
-Mi-e dor de tine, Pantos, mi-e dor de Tine…
Sakai,
Bătrânul samurai al niponilor

LA MULŢI ANI CITITOR DE PROZĂ
Mihai Ganea

Au trecut patru ani. Au trecut patru ani decând ni s-a oferit cu generozitate un spaţiu virtual unde să ne etalăm virtuţile literare şi nu numai. O parte ne-am cunoscut şi în lumea reală. Am angajat şi promovat prietenii durabile iar acolo unde distanţele prea mari au fost de neînvins demersul nostru s-a matrerializat prin cuvânt scris pe site-ul virtual cu succes şi încredere. Se cuvine a se felicita fondatorii, Pope, Tunaru, Alina Toma dar şi colaboratori ca Maria Sava, Şisu Dorina, Budeanu Stanică, şi  mulţi, foarte mulţi alţii, care au contribuit la menţinerea valorii Cititorului de Proză la parametri superiori şi progres susţinut. Generate de Cititor de Proză, centrele de excelenţă, Dublin, Baia Mare şi Londra  demonstrează, că  promovarea creativităţii româneşti, spiritul României profunde, a fost aduse la cote superioare, uneori, alternativelor de stat de profil. La mulţi ani Cititor de Proză, la Mulţi ani, Itaca şi Portile Nordulu, La  mulţi ani Emanuel Pope. Vă iubesc pe toţi şi va îmbrăţişez cu drag.
The ghost in the Time Machine to Lou Reed
Valery Oisteanu

Suddenly the soundtrack has ceased
Southampton is cold and quiet
Letters scattered on the ground
Mixed with rusty leaves
L, O, U, R, double E, D
The tower of strength falls
With his fists clenched
Just a perfect day
It was a perfect day to die
Before the day of the dead
Just a perfect way to say goodbye
There is no time
No time left in the time machine
The ghost is walking on the wild side
Angus MacLise, Nico, Sterling Morrison
All summoned to the gates of Purgatory
Jackie, Candy, Andy waiting on the other side
Singing the songs of Drella
Missed touching everyone before dying
Silence looms deep and sleepy
Just a perfect night
The night the music died
The soundtrack of my life
Your raspy voice tugging on my emotions.

Şi-am intrat ca un hoţ în marea sală de bal…
Alina Dora Toma

Bine-ar face gura asta spurcată a mea să-şi păstreze gândul doar pentru sine şi să-l rumege între patru pereţi, unde nu-i ochi să-l vadă şi nici ureche să i-l asculte. Da’ iaca poznă că iar o apucă, şi tocmai acum, când se ridică paharele de şampanie şi se-aprind artificii!
Degeaba-i spun: soro, taci, că s-o trezi unu’ să-ţi altoiască „perversa de Târgu Ocna”, de-o să-ţi poarte sâmbetele toate neamurile ştirbe care-ţi calcă pe urme. Ea o ţine una şi bună – păi cum adică doar patru ani? A cui socoteală e asta, Em, când ne ştim de când lumea şi cam tot de-atunci împărţim şi bune, şi rele, chit că nu ne-am văzut niciodată, cât om fi noi de fondatori? Pentru Cititorul meu, patru ani nu-i o bună măsură a timpului. Te-apuci să-i iei beretă de mariner şi constaţi că nu prea-i cuprinde capul.
În ciuda bodogănelilor, cinstit vă spun că m-am prins la sărbătorit, într-o cameră cu aer mult şi numai trei suflete, două mişunând prin acvariu şi unul cine ştie pe unde. Poate că sufletul acela sunt eu, da’ mai pot fi sigură, astăzi, de treaba asta?
…Şi-am pornit atunci să escaladăm muntele. Un munte ciudat, cu povârnişuri schimbătoare şi poteci în care nu poţi avea încredere. Şi-apoi unii s-au rătăcit, alţii au căzut în prăpastie, dar unul tot a găsit puterea să urce şi să înfigă steagul şi crucile. Din văgăuna în care au lunecat trădătoarele mele tălpi, îi văd statura mândră conturându-se pe cerul aprins – un cer viu şi frumos la care am visat împreună şi pe care mi l-au ascuns într-o zi micile mari nimicuri care ne amăgesc vieţile. Şi-mprejurul lui câteva siluete la fel de mândre şi-mi vine să strig în pustiul văilor că aici e tot secretul traiului nostru scurt, să-ţi găseşti muntele şi să-l aperi – de cei care urlă că eşti nebun şi că nu-i niciun munte în faţa ochilor, de concretul imediat care-ţi pironeşte voinţa şi oasele, de tine însuţi când te spulberi în patru zări şi parcă nici adunându-te în oglindă nu-ţi mai semeni…
Vă aduceţi aminte cum se joacă fetiţele, aranjând păpuşile la măsuţă ca să bea un ceai invizibil din căniţe minuscule? Şi cum trebuie să vorbeşti pentru fiecare, ele încă neştiind să elibereze cuvinte din guriţele lor pictate pe feţişoara de plastic sau cauciuc? Eu nu-mi amintesc. Copil fiind, trăgeam cu arc de lemn şi săgeţi de stuf, construiam uzine futuriste pe magneţii bunicului, împânzeam curtea cu taberele armatelor mele închipuite, ale căror corturi din hârtie rezistau celor mai cumplite atacuri, mai puţin vântului. Dar, dacă aş putea să fac acest exerciţiu de imaginaţie, mi-ar plăcea să-i aduc în seara asta alături pe Em, cu inima lui uriaşă sub un braţ şi cu cele trei minuni dolofane pe care le-a salvat de la moarte sub celălalt, pe domnul Budeanu, cu zâmbetul mereu pus pe şotii şi o sticlă de vin roşu de Odobeşti, pe doamna Maria, musai surâzând de sub pălăria ei frumoasă de unde trimite ocheade soarelui, pe Gabi, cu o tavă de prăjituri şi multe, multe poze de-ale nepoţilor, pe Sorin, să ne spună poveştile omului dinăuntrul său, pe Dan, să-i vedem ochelarii aburindu-se de gingaşă emoţie când ne recită, cu modestie, versuri, pe nestatornicul Adrian şi pe frumosul copil din Chişinău, să mă mai simt o dată poetă.
La mulţi ani, Cititorul meu drag! Iertat să-mi fie că mi-i garsoniera îngrămădită şi sufletul strâmt şi nu-i pot fura pe toţi de la marea petrecere.

Amintiri de acum 4 ani
Paun Octavian

Imi aduc perfect aminte ca in luna noiembrie 2009 ,acum 4 ani eram in Seattle ,WA,U.S.A si rasfoind presa online am dat de Revista Cititor de Proza.Si atunci 4 ani in 2009 si acum 2013 sunt tot in U.S.A dar in Oak HARBOR,WA.Nu stiam atunci ca ma aflam printre primi colaboratori ai acestei minunate reviste care este promovatoarea culturii romanesti in Anglia si nu numai.Cred ca nici prietenul meu Emanuel POPE nu se gindea atunci ca in jurul revistei Cititor de Proza se vor aduna nume cu rasunet mondil atit din poezie cit si din celelalte ramuri ale artei si culturii romanesti din afara ROMANIEI,carora le multumesc si eu pe aceasta cale ca mi-au dat acceptul pentru a publica si in paginile Ziarului/Radio online: www.radiometafora.ro creatiile lor.
Sunt foarte multi oameni de valoare ai scrisului romanesc care sa alaturat acestei prestigioase reviste Cititor de Proza , cu care ma pot mindri si eu ca i-am publicat si i-am facut cunoscut in paginile Zirului/Radio online: www.radiometafora.ro .Va multumesc la toti si va urez  La Multi Ani in primul rind lui Emanuel POPE creatorul celor 4 anisori ai Revistei Cititor de Proza,intregii echipe de la Revista Cititor de Proza si tuturor colaboratorilor.
La Multi Ani si Viata lunga Revista Cititor de Proza !
Cu mult respect,
Octavian PAUN Director Adj. Ziarul/Radio online: www.radiometafora.ro din Oak HARBOR,WA,U.S.A azi 20.11.2013 ora 11,55 AM

De ziua ta
Constanța Abălașei-Donosă

din grădina casei tale
unde-i toamna cuibărită
dintre frunze și petale
dragostea ți-e-nsuflețită.
pentru visători sub stele
sau în temeri mai tăcute,
Cititorule de Proză
cu iubiri nemărginite.
astăzi, când e ziua ta
pe pragul a patru ani,
primește urarea mea
Cititor, aniversar !

Reverenţa cuvintelor
dragos lucica

îmbraci gânduri
care adună
esenţa unei tăceri
precum vaporii ce se strâng
într-un nor
banal
din care va ploua
într-o zi
cu litere multe
ce vor închega cuvinte simple
asemeni unui cântec
şoptit
pornit din adâncurile
tale.

COPACUL CU RĂDĂCINI EXTRATERESTRE
Costel Zăgan

Copăcel
copăcel
A
mai
zis
Domnul
Şi-n
crengile lui
fermecate
au
început
să
cânte
Păsări
îngeri
şi
extratereştri
Ce mai
muzica sferelor în reflux
hai fiat lux
(Iar tăcerile şi celelalte sfere
ne-au curs prin artere)

decor în schimbare
dragos lucica

Au desfrunzit copacii
într-atât
încât din cer
se văd
pietrele
îngenuncheate
ruine
pe pământ.

Un jour
Zamfirache Luminita Ghertrusa

Un jour, bientôt peut-être.
Un jour j’arracherai l’ancre qui tient mon navire loin des mers.
Avec la sorte de courage qu’il faut pour être rien et rien que rien, je lâcherai ce qui paraissait m’être indissolublement proche.
Je le trancherai, je le renverserai, je le romprai, je le ferai dégringoler.
D’un coup dégorgeant ma misérable pudeur, mes misérables combinaisons et enchaînements “de fil en aiguille”.
Vidé de l’abcès d’être quelqu’un, je boirai à nouveau l’espace nouricier.
À coups de ridicules, de déchéances (qu’est-ce que la déchéance?), par éclatement, par vide, par une totale dissipation-dérision-purgation, j’expulserai de moi la forme qu’on croyait si bien attachée, composée, coordonnée, assortie à mon entourage et à mes semblables, si dignes, si dignes, mes semblables.
Réduit à une humilité de catastrophe, à un nivellement parfait comme après une intense trouille.
Ramené au-dessous de toute mesure à mon rang réel, au rang infime que je ne sais quelle idée-ambition m’avait fait déserter.
Anéanti quant à la hauteur, quant à l’estime.
Perdu en un endroit lointain (ou même pas), sans nom, sans identité.
CLOWN, abattant dans la risée, dans le grotesque, dans l’esclaffement, le sens que contre toute lumière je m’étais fait de mon importance.
Je plongerai.
Sans bourse dans l’infini-esprit sous-jacent ouvert à tous,
Ouvert moi-même à une nouvelle et incroyable rosée
à force d’être nul
et ras…
et risible…

Clown

Într-o zi…
Într-una din zilele astea…
Într-o zi voi ridica ancora ce-mi ţine corabia departe de apele mării.
Cu-acel curaj ce-ţi trebuie să devii un nimic ,mai nimic decât nimicul ,voi lăsa în urma tot ce-mi pare dureros de aproape.
Îl voi dumica, îl voi trânti la pămant, îl voi face bucăţi, săa se-aleagă praful…
Îmi voi înghiţi dintr-o dată mizerabila-mi pudoare,
mizerele mele înlănţuiri ce ma ţin ca aţa în ac.
Golit de –ncrâncenarea de a fi ’’cineva ’’,voi sorbi cu nesaţ, iară,din izvorul cu sevă.
Lovit de ridicole disperări(disperare-ce-o fi aceasta?),de strafulgerări,de vid,de-o totală  sfâşiere-zemflemea-mistuire-
Voi lepăda de pe mine acel veşmânt  ce-l credeam atâat de bine contopit,alcătuit ,adaptat la tot ce mă-nconjoară,la semenii mei,
atât de demnii mei semeni!
Redus sunt la umilinţa unei catastrofe,la nuditatea perfectă a unei intense răni.
Târât dedesubtul demnităţii mele de drept,acolo jos,unde nu ştiu ce ambiţie
m-a azvârlit.
Rătăcit- odată-n zări înalte, şi-apoi doborat de  trufie
Pierdut sunt într-un ţinut îndepărtat (sau nu), fără nume şi fără adresă.
Clown făcut fărâme printre hohote şi grotesc,în chicoteli,acolo unde m-a aşezat orgoliul meu
Către acolo voi face un salt!
Sărăcit, in infinitul ascuns al spiritului-şi totuşi deschis pentru noi toţi,
Tânjind  eu însumi la o proaspătă şi neasemuita roză
Aproape gol…
Dezgolit…
De râsul tuturor…

Condiţie unică
Liviu-Ioan Mureşan

şi m-am făcut mic, mic de tot;
omul mă întrebase cu speranţă despre condiţia
de poet,
îmi argumentase că a citit sute de cărţi,
comentarii ale marilor critici,
că toate acestea îi dădeau sens vieţii şi înţelegerea lucrurilor.
aştepta doar mica scînteie ce lămureşte
asemeni mîntuirii.
spera că omul cu cearcăne o ascunde precum secretul
întîlnirii cu alte lumi.
şi m-am făcut mic, mic de tot;
aşteptam să mă calce aşa cum ai zdrobi o insectă respingătoare.
s-a aplecat, m-a scuturat de praful neputinţei,
m-a împachetat în batistă.
de atunci mă poartă în buzunarul cămăşii.

baladă
Alina Dora Toma

bunicul s-a aşezat pe băncuţă
mâinile meşteresc
ochii râd
nu prea are timp să vorbească iar eu mă ascund în tulpina cireşului
ca să creştem odată
ne jucăm atât de frumos tustrei
răul nu mă scormoneşte încă pe dinăuntru şi dacă-mi intră sub unghii
îl spăl seara cu mult săpun
într-o covată lin şi frumos scobită
ca şi cum s-ar fi odihnit acolo cândva un dumnezeu ostenit
peste care a năvălit dintr-o dată timpul
pe lângă noi mai trăieşte un sat care ţine oamenii şi fântânile
moartea s-a rătăcit mai demult în întunericul caselor
dar la poarta noastră opreşte rar
atunci cireşul meu îmi astupă urechile
şi eu îi ascult rădăcinile
putrezindu-mi
în suflet

Un fel de oameni
Bianca Marcovici

suntem un fel de oameni
care trecem unul pe lângă altul
ne adunăm mai mult la necazuri,
bucuriile ne sunt stricate de pe margine,
precum la un meci de fotbal…
eu am peste 20 de ani de când alunec din propria-mi viaţă
ca săpunul din mână.
uneori ne salutăm între noi,
alteori nu.
toţi avem numai un Nume
mai ales când cei de Dincolo ne privesc!
totu-i colorat diferit, distonanţă
precum steagurile care au o gaură în mijloc
sau sunt arse de timp
doar vântul cunoaşte poveştile graniţelor cu adevărat.
oamenii mint!
trăim înAsia, mi-e imposibil să mă întorc acasă
îmi suflă vântul din faţă.

Ritual
Lasă sensul lăuntric
nenumit,
ascultă-mă pe mine,
lasă orice femeie
să se simtă femeie
cale de o carte – femeie –
punctul tău de atracţie
sau respingere,
scrii lucruri dureroase,
te răscolesc precum Nichita,
te depun ca nisipul la mal
te storc,
te învăluie,
te adoră,
sfâşie inima negândului,
chiar cea de fier.
*
Curburi de spaţiu întretăindu-se
în adieri de vânt,
ritual aşteptat
precum căldura mâinilor
tale
aprinzându-mă.
Nici vorbe,
nici cânt,
doar îngemănări,
înveliri
neregretate.
Se extinde lumina
doar reflectoare
interioare.

Sublimele versete (1)
Boris Marian Mehr

Să nu te crezi niciodată profet, nu ești.
Nimeni nu se urăște cu sinceritate pe sine, nici nu trebuie.
Trist este spectacolul căinței, derutant.
Tu nu mă admiri pe mine, eu nu te admir pe tine, totuși conviețuim.
Mulți oameni sunt plicticoși  pentru că prea se iau în serios. Nu
spunea bietul Will că lumea este o scenă?
Câte ambiții se pierd în neant și neantul nu se umple.
Nu este orgoliul artistului o busolă stricată? Și totuși…
Resemnarea nu este bună, dar e sănătoasă.
Cine te-a scuipat o dată, o va mai face.
Orice justificare ascunde un dram de neadevăr sau chiar o minciună întreagă.
De oboseală ajungi să dormi între lupi.
Multe idei noi par inutile, dar verdictul îl dă timpul.
Lasă-i pe Socrate, Schopenhauer ș.a., gândește liber.
Egolatria nu-i părăsește nici pe sihaștri.
Din trândăvie s-au născut uneori idei geniale.
Cine nu știe multe, nu se rătăcește niciodată.
Când nu reușești să-ți învingi defectele, începi să le consideri calități.
Scriitorii se deosebesc fundamental de savanți –  ei nu demonstrează nimic.
În momentul când accepți orice,  devii o plantă fericită.
Nici un om nu este de prisos decât în ochii unora.
Între logică și fantezie este o dușmănie de moarte.
Orice convingere este o capcană.
Adevărata sărăcie este  izolarea de lume.

aripile nopţii
Dan Iordache

copilul cel mic pătrunde în apă ca într-un somn
care-mi respiră neliniştea pentru ca apoi
dintr-o dată să păşească cu nişte ochi de statuie
pe fundul oceanului (unde se joacă cu fluturi)
şi asta durează o jumătate de viaţă mai ales iarna
când stelele oftează profund sub ceaţa gălbuie

pentru ca apoi dimineaţa să-i văd ochii umezi
ca un fel de placentă sau ghiocel în timp ce eu
nu pot să dorm uneori
nu pot nici să mai trăiesc şi mă gândesc să fac
doar unul sau două lucruri dar mă întreb pentru ce
şi dacă n-ar fi mai bine doar să îmi aud sufletul.

în faţa ferestrei

şi azi mi-am amintit de poezie mi-am amintit că
ar trebui
să umblu pe lângă cuvinte

cum stau în faţa ferestrei ca un animal de taină
care a început să-şi uite rănile – cerul e în partea opusă
dar nu mai contează –

cum stau în faţa umidităţii din aer cu un suflet textil
care are nevoie de respectul de sine
ca de o margine a craterului sau de o floare uscată

care nu vrea o zi în plus sau orice speranţă
sau rezolvarea finală
ci numai nişte mărăcini anonimi arzând aparent de la sine.

cerului drag

Un prieten drag a spus mai demult că stelele
sunt ochii prietenilor morţi:

Tăcutelor stele
care ardeţi mai presus de toate aceste întrebări
ca vârful unor rădăcini bine ascuţite şi
pulsând ca o mare de inimi

Vă întreb şi eu: sunteţi iluzie sau numai o scară
şi un tobogan între ziua de ieri şi cea de azi?

De altfel, atunci când mă acopăr cu iarba voastră
adâncă mă bucur că nimeni nu mă poate ucide.

Proverb biblic – Uri Zwi Grinberg
Adrian Grauenfels -traduceri

proverb biblic: Mai bine în coada leilor decât în fruntea vulpilor

am visat un vis şi în vis: lei
coborau din platoul muntos, strălucitori
flămânzi de strugurii necopţi
urmând vulpile roşii
Iar Luna privea
cum trece şirul lor
în coada vulpilor

am mers şi eu după ei şi strigam
în limba leilor:
lei, leilor
dar ei nu mai pricepeau
limba lor

aşa că tare am plâns
până când visul
se izbi de o minge de foc
şi se făcu ziuă, la loc.
***
Uri Zwi Grinberg
1896-1981

Rînduiala
Nick Sava

Urmăream pe Youtube un interviu realizat de Grigore Leşe în Ţara Loviştei. Un bătrîn de peste 80 de ani, născut, trăit în acel sat de pe dealuri. Un petec de ogor pe vale, o casă, o curte plină de animale.  Singur: copiii, nepoţi plecaţi pe la casele lor. Îşi ducea singurătatea cu munca, amintirile şi horitul.
În cele aproape 50 de minunte ale interviului, bătrînul a pronunţat de mai multe ori cuvîntul „rînduială”. Rînduiala era… zicea el. După rînduială… Prin acest cuvînt el înţelegea: legea, obiceiul, tradiţia, morala, buna cuviinţă. Întreaga viaţă a comunităţii era supusă rînduielii, se învîrtea în jurul ei. Nimic nu era început dacă nu era „după rînduială”, nimic nu se făcea, nimic nu se împlinea. Decît prin rînduială. Cînd Leşe îl întreba „dar de ce?” , bătrînul răspundea simplu: „aşa era rînduit” – de parcă acest cuvînt le împlinea pe toate, nu era necesar să mai explice. Era evident că el se aştepta ca tot omul să înţeleagă profunzimea explicaţiei: unde e rînduială, nu există tocmeală!
Omul nu părea de loc a fi revoltat de „dictatura” rînduielii. Nu credea că i se ştirbeşte vreun drept. Se supunea de bunăvoierînduielii. Era rînduit să muncească de dimineaţa pînă seara, de cînd se ţinea minte şi pînă acum, iată, la 84 de ani. Întreaga familie, copii, maturi, bătrîni, femei şi bărbaţi. Să plătească dările. Să-şi facă datoria faţă de Stat, de Ţară – atunci cînd Ţara ţi-o cere. Să păstrezi buna rînduială: să munceşti cînd e de muncit, să horeşti cînd e de horit, să te bucuri de sărbători.
În felul lui era un rapsod. Nu se considera a fi unul. Cînta pentru că era de cîntat. Horea pentru că era de horit. Mergea la horă cînd era de învîrtit şi la biserică, cînd era vremea de spus rugăciunea. Colinda de Crăciun şi lucra în şezători în timpul iernii, cînd munca la cîmp înceta. Cioplea, spunea snoave, poveşti şi basme. Îşi ajuta megieşii cînd erau la nevoie, fie prin clacă, fie la şezători, fie ca buni vecini – că aşa era rînduiala. Formau o comunitate. Şi-a ajutat părinţii, şi-a crescut copiii; cînd aceştia au crescut, l-au ajutat la rîndul lor. Apoi au plecat la copiii lor – că rînduiala se stricase. Asta era durerea bătrînului: rînduiala piere şi, odată cu ea, comunitatea şi satul şi Ţara!
Norodul a avut întotdeauna o rînduială. De cel puţin trei mii de ani, poate chiar de pe timpul Cucuteniului neolitic şi mai dinainte.Rînduiala nu era creştină, nu era un rit religios – deşi acoperea şi astfel de rituri, mituri, tradiţii. Cînd au venit romanii şi au adusPax Romana, aceasta nu a dislocat rînduiala, nici măcar nu au schimbat-o prea mult. Obştea sătească, cu rînduiala ei, a format cu timpul formaţiunile pre-feudale, apoi statul român feudal, apoi statul român modern. Cu vremea, Statul avea două „rînduieli”: cea rurală şi Legea orăşenească. Ele nu se excludeau, mai curînd se completau. Ţăranii înţelegeau că, intraţi în lumea de la oraş, trebuia să respecte „rînduiala” acestuia. O respectau, deseori cu sfială şi umilinţă. Au pătimit şi multe nedreptăţi. Pe atunci puţini dădeaurînduiala pe care o ştiau acasă pe cea străină, de la oraş.
Acum însă, de o vreme, lucurile s-au schimbat. Tot mai mulţi ţărani au părăsit rînduiala. Au plecat la oraş, încearcă să se integreze noii vieţi. Dacă înainte rînduit era să supravieţuiască demn în cadrul comunitaţii, acum e bine să supravieţuieşti „mai bine decît vecinul tău”. Să te poţi făli cu mai multe. Să faci orice, oricum, chiar fără rînduială, pentru a avea mai mult, mai repede. Să renunţi la demnitate şi cinste, dacă e nevoie. Să calci orice rînduială şi lege, dacă nu e altă cale. Să renunţi la tradiţii, obiceiuri. Nimeni nu mai ţese, nimeni nu mai coase, nimeni nu mai ciopleşte – muncă multă şi fără folos. Prea puţini mai muncesc. Nici nu mai ştiu hori. „Sărbătoarea” lor se petrece în faţa televizorului, muzica lor e maneaua adusă de la mahalaua oraşului, „hora” lor e discoteca unde se lasă cu bătăi şi beţii…
Desigur, în acest mileniu, libertăţile personale au devenit ţelul suprem. Cine se mai supune rînduielii? Cum să respecţi principii, reguli, bun -simţ – cînd vecinul, sau copilul lui, care nu le mai respectă e dus în Italia şi îşi face un viloi la care nici nu poţi visa, după o viaţă de nevoi şi muncă? La ce îţi mai folosesc acestea? Tradiţiile mor oricum, s-au învechit, au „îmbătrînit” şi ele. Nu mai sunt la modă. Nu mai rentează să le respecţi. Nu mai au căutare nici ciopliturile, nici cusăturile, nici ţesăturile, nici muzica, nici hora, nici colindele… Iar munca? Dar cine mai munceşte azi – dacă nu are încotro? Să te mai miri auzind ţărani din sate de munte că Statul nu are grijă de ei, că nu au „nici măcar lemne de foc”? Că mor de foame în casă pentru că nu au făină, mălai, cartofi, fasole, carne… şi nici măcar apă!
Desigur, e rău destul. Nu vreau să par foarte pesimist – dar ţăranul a fost întotdeauna „talpa Ţării”. Fără această „talpă”, Ţara nu mai poate sta în picioare. Chiar şi statele occidentale, unde industrializarea a făcut ca ţărănimea să reprezinte poate nici 30% din populaţie, nu au ajuns în situaţia noastră imposibilă: măcar îşi asigură hrana de la propriile ferme. România, cumpăra 70% din necesarul de alimente! Şi pe acolo tradiţiile dispar. Au apărut tradiţii noi, orăşeneşti – dar la ei tradiţiile orăşeneşti, ale burgurilor, sunt vechi de sute de ani. La noi, ţărănimea reprezintă încă circa jumătate din populaţie. Iar tradiţiile orăşeneşti numără, deseori, doar cîteva decenii. Românul se află în „mahalaua” oraşului, nu departe de barieră… Nici ţăran, nici orăşean. Şi, din păcate, mahalaua s-a întîns acum pînă hăt, în sat!
Dar e chiar mai grav de atît. Aşa cum observase încă Eliade, în urma Primului Război Mondial, teritoriul unui Stat, demnitatea şi fiinţa unui neam e ţinută de „talpa ţării”- Ţăranii au luptat la Mărăşeşti şi Oituz, ei şi-au adus prinosul de jertfă. Ei şi cei care nu se rupseseră încă de comunitatea sătească: învăţătorii, profesorii de ţară. În rest, orăşenii, politicienii, miticii, intelectualii de cafenea, au fost lesne trădători ai intereselor ţării. Tot aceştia au fost primii care au dat năvală peste graniţe, părăsind ţara. I-au urmat ţăranii. Am ajuns în punctul în care ne trădăm nu numai tradiţiile, ci şi limba şi neamul. Patriotismul şi-a pierdut semnificaţiile.
Pentru că am pierdut mai întîi rînduiala. Nu mai are ce ne ţine în picioare. Şi, probabil, vom dispărea, ca hunii, ca avarii, ca bulgarii. Ca, înaintea noastră, românii de dincolo de graniţă: cici, vlahi, basarabeni, imigranţi… dacă nu ne recîştigăm cît de curînd respectul faţă de rînduiala strămoşească, viitorul va vorbi la trecut despre români!

Oraşul viitorului văzut de artişti plastici
Maia Martin, Dorel Schorr

Primul oras al viitorului ar putea fi gata in 2020…E vorba de Tianjin, la oarecare distanta de Beijing, un proiect in care s-au implicat China si Singapore. Un oras total independent de combustibilul fosil, care se va sustine singur prin energii regenerabile… In principiu, specialistii sunt de acord ca aceste aglomerari urbane vor fi orase ecologice. Un oras-insula plutitoare, ca in proiectul Utopia din Monaco, urcat pe piloni ca in Wetropolisul din Thailanda, acoperit de o cupola alimentata cu energie solara sau cu blocuri-turn rotative precum in Dubai.

Arie Lamdan
Este loc de multa visare si fantezie… In imaginatia acestor urbanisti, casele si blocurile vor avea alt design, vor fi suspendate, masinile vor zbura si nu vor polua aerul. Se vor recicla apele, va fi folosita energia eoliana… Anotimpurile nu se vor deosebi intre ele…Locuinta va fi, de fapt, un computer urias, populat de roboti. Dar nu vor mai exista izvoare, lacuri si paduri, chiar daca se prevad spatii verzi, reducerea deseurilor, temperature constante.

Giorgio de Chirico
Daca inginerii, urbanistii si arhitectii vad orasele viitorului ca pe niste rezervatii naturale, artistii isi pot permite fanteziile cele mai surprinzatoare. In conceptia noastra, a consumatorilor de stiri, viziunea asupra viitorului este, de cele mai multe ori, limitata de realitatile prezente, sau reflecta performantele trecutului. Artistii nu sunt insa obligati sa tina seama de standartele ingineresti.

Hundertwasser
Celebrul Hundertwasser a imaginat cladiri si orase in spirala… Spatiul urban e ocupat in lucrarile sale de constructii fantastice, intr-un experiment spatial policromic. La Viena pictorul a ridicat o constructie uluitoare, concretizarea viziunii sale despre un posibil viitor oras. Arie Lamdan , intr-o lucrare grafica, isi imagineaza implicarea tehnologiei si a mecanismelor de tot felul, intr-o suprapunere de planuri, care nu respecta conceptiile clasice. Creator riguros, el imagineaza un univers de sine statator din care nu lipsesc tensiunile unor trairi instinctive.

Eduard Mattes

Eduard Mattes, de  profesie architect, respectind miracolul formelor, se detaseaza insa de formula stricta a planurilor geometrice, facind loc metaforei obsesionale, prin chipul ginditor al omului, cel care are meritul si vina tuturor noutatilor. Si iat-o pe bucuresteanca Maia Martin invitindu-ne sa zburam cu ea, intr-o aventura romantica, catre un viitor incert si paradoxal, dar plin de promisiuni. Miracolul cosmic ne conduce in spatii privilegiate, intuitive si…posibile. Un transfer de sugestie catre Dali, De Chirico, Delvaux, Agam …

El Greco
Maria Sava

Îţi sărut mâna, străbun iubit, îţi sărut umărul drept şi umărul stâng. Spovedania mea s-a terminat; acum poţi să mă judeci.” Aşa îşi încheia soldatul Kazantzakis „raportul” către “generalul” El Greco. Şi mai departe îi spunea: „Tu m-ai învăţat că flacăra noastră lăuntrică, potrivnică prin natura ei legii trupului, se înalţă fără încetare de-a lungul anilor.” Câtă dreptate avea! Căci iată, acum la aproape jumătate de mileniu, flacăra din privirile îngerilor pictaţi de Cretan (aşa obişnuia deseori să se semneze) arde peste timp, preschimbată în văpaie, şi nu va conteni să ardă, atâta timp cât sărutul părintelui Hortensio Felix Paravicino va poposi pe mâna mânjită de culori a grecului care a pictat ca nimeni altul pe Dumnezeul-Om. „Tu faci zăpada să ardă, a zis el, ai întrecut natura sufletului, sufletul rămâne nehotărât în faţa acestui miracol, nu ştie dacă creaţia divină ori creaţia ta-merită să trăiască…”
În anul 1541 se năştea sub soarele arzător al Cretei, în localitatea Candie (azi Iraklion) Domenikos Theotokopoulos zis El Greco (El Griego, sp.) Numele său pare a fi predestinat prin semnificaţia pe care o are: Domenikos (Kuriakos) înseamnă „aparţinând lui Dumnezeu” şi Theotokopoulos înseamnă „fiu al Maicii Domnului”. Primii ani din viaţă şi i-a petrecut în Creta, unde a primit educaţia şi a învăţat să picteze în atelierele călugărilor de la Sfânta Ecaterina Valsamanero. O scrisoare din august 1568 semnalează prezenţa lui la Veneţia, iar în 1570 miniaturistul croat Giulio Clovio îl recomanda lui Alexandre Farnese – mecena al artelor la Roma -, ca pe un tânăr discipol al lui Tiţian. La Veneţia îi cunoscuse pe Tiţian, Tintoretto şi Corregio. Noua tehnică occidentală o deprinde în atelierul din Bassano al familiei Da Ponte. Deşi în Veneţia a lucrat o vreme în atelierul lui Tiţian, se pare că dintre toţi veneţienii cel mai mult l-a influenţat Tintoretto. În jurul anului 1576 se stabileşte la Toledo, în Spania, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, 7 aprilie 1614.
Felul său de a picta era atât de sever şi de sumbru, încât multora nu le plăcea. Niciodată n-a pictat oameni simpli. Trăia foarte modest, dar, convins de foame şi de prieteni, pleacă la Sevilla, unde pictează atâtea chipuri de nobili încât se îmbogăţeşte. Când şi-a dat seama că este bogat, s-a întors la pictura lui solemnă, spunând: „vreau să trăiesc mai degrabă sărac decât umilit”(Manuel de Melo)
Aplaudat de oamenii inteligenţi şi de poeţii vremii – a fost contemporan cu Lope de Vega şi cu Gongora -, după moarte a căzut, însă, în uitare. La sfârşitul secolului al XIX-lea, un grup de artişti spanioli aflaţi în străinătate, în frunte cu Fortuny, au iniţiat o mişcare de recunoaştere a meritelor lui El Greco.
Faima lui se pare că a crescut odată cu apariţia romantismului, Theophile Gautier considerându-l „nebun”, diferit de ceilalţi, aşa precum era moda romanticilor. Către 1900, artiştii spanioli fiind în căutarea unei identităţi, au descoperit în arta Cretanului o pictură caracteristică ţării lor. Astfel, Ignacio Zuloaga (1870-1915), celebru în epocă prin subiectele spaniole, copiază începând cu 1887 o serie dintre tablourile lui El Greco, introducând multe din motivele cultivate de acesta, în propriile picturi. Un alt admirator a fost şi Santiago Rusinol, reprezentant al Modernismului (Art nouveau), însă cel mai cunoscut şi mai apropiat ca destin a fost celălalt apatrid al artei, cu rădăcini tot în spaţiul mediteraneean, Picasso, mai ales în „perioada albastră”.
Prieten şi admirator  al lui  Zuloaga,  Rilke îi face o vizită la Toledo în 1912, ocazie cu care vede Assomption de la Vierge (1577), ulei pe pânză în care se mai recunosc ceva influenţe ale lui Michelangelo. Virgina, îmbrăcată în culorile tradiţionale, roşu şi bleu, este aşezată exact pe axa verticală a tabloului. Tonurile de verde, caracteristice picturii lui El Greco, dispersate pe diagonală, pun accente complementare ce atrag privirea. În faţa acestei picturi ce emană aceeaşi supremă şi inexorabilă ascensiune spre absolut, specifică picturilor cu temă religioasă, Rilke a rămas mut de uimire şi a compus poemul Înălţarea Sfintei Fecioare. Ceea ce l-a fixat pe El Greco în mentalitatea publicului au fost „sfinţii aceştia aiuriţi”, lipsiţi de proporţiile anatomiei umane. Neîndoioasa sa preocupare, geniul său oriental, au creat în el pictura ascensională.
Alungirea chipurilor personajelor se datorează voinţei sale interpretative ascensionale: „mărind figurile, spune El Greco, m-am gândit că ele sunt oarecum asemeni corpurilor cereşti, asemeni luminilor care, văzute de departe, oricât de mici ar fi, ni se par mari.” Huxley afirma că El Greco era pătruns de focul sacru, adică „de a atinge prin încordare spirituală şi extaz contopirea cu divinitatea.” Tocmai această spiritualizare, această umanizare a personajelor sale, l-au detaşat faţă de ceilalţi pictori italieni care pictaseră aceleaşi teme, dar care creaseră personaje hieratice, dominante prin măreţia înfăţisării lor cu scopul vădit de a-l strivi pe privitor.
Unul din biografii săi, Gregorio Maranon, povesteşte că înainte de Război se afla în biserica spitalului De Afuera. La un moment dat a apărut un bătrân umil şi a început să se roage înaintea Botezului lui Isus, icoană care lui Gautier i se păruse „opera neruşinată a unui nebun”. Bătrânul s-a întors către Maranon şi i-a spus: „Ia te uită ce frumuseţe, Domnul pare că vorbeşte.” Aceasta era percepţia poporului faţă de icoanele pictate de El Greco.  Pentru pictarea acelor sfinţi cu chipuri alungite, El Greco a folosit drept modele „inocenţi”. Focul spiritual, vibraţia sufletului exaltat adunat în expresia feţei, puteau fi găsite doar în privirile asistaţilor dintre zidurile ospiciului Nuncio.
Nu voi putea să uit niciodată chipul acelui Christ din Muzeul Naţional de Artă din Praga, care m-a făcut să mă opresc hipnotizată minute în şir. Pur şi simplu nu mă puteam desprinde de acei ochi în care luceau boabe diamantine de lacrimi, fiind paralizată de efluvii de emoţii. Era ceva ce nu poate fi numit, o stare de inefabil, amestecată cu compasiune şi dorinţă de înălţare totodată. Atunci am înţeles de ce Rilke s-a oprit ore în şir în faţa Fecioarei din Toledo şi i-a compus un poem. Şi cred că aş fi putut închipui acelaşi dialog pe care celălalt Cretan l-a imaginat în zori când îi dăduse dezlegare generalului să spună ce n-ar fi spus vreodată în stare de trezie: „Doamne, când ai să-l ierţi pe Lucifer?”şi Dumnezeu ar fi răspuns la fel:”Când şi el are să mă ierte pe mine.”
Însă reminescenţa orientală care a influenţat cel mai adânc psihologia şi tehnica maestrului grec a fost obsesia umbrei. Umbra are două regimuri: umbra ca obscuritate, ca beznă, şi umbra ca dublură a figurii umane. În ipostaza de dublură a trupului omenesc, umbra ocupă un volum foarte important în opera Cretanului. Întunericul este dublura luminii, penumbra culorii, aşa cum umbra este dublura fiinţei umane. La popoarele primitive, umbra e echivalentă cu sufletul omenesc – şi această credinţă explică de ce se acordă umbrei atâta respect. Un alt element specific artei lui El Greco este flacăra, însoţitoare a umbrelor. Umbra este reprezentarea sufletului viu, dar sufletul însuşi era flacăra. „Ce suflet?” spune Kazantzakis. „Flacăra! Ai prefăcut flacăra în văpaia care ne-a făcut, în văpaia care o să ne ardă în flăcările ei.” Două tipuri de personaje a înfăţişat El Greco. Pe de o parte, au fost toate acele chipuri ale contemporanilor, care poartă pe faţă calmul, vizibila împăcare cu lumea din jur. De remarcat însă că, pentru toate aceste fiinţe umane, sobre ca înfăţişare, vorbesc mâinile lor, mâini îmbibate de suflet, „mâini înaripate” cum le numea Unamuno. În contrast cu acestea şi definitorii pentru arta Cretanului, se află agitaţia imaginilor cereşti: în afară de imaginea hieratică din Ecce Homo, pe chipul tuturor sfinţilor se citeşte dorinţa arzătoare de înălţare. În schimb, mâinile acestora păstrează gestul ritual, fiind deosebit de expresive. Pictura lui El Greco reprezintă printre primele, alături de cea a lui Bosch şi Grunewald, manifestări expresioniste avant la lettre. Delirul oniric predispune la expresionism frenetic, de unde diferenţa dintre figurile celeste, care sunt visate, şi cele reale, percepute cu ochii. Afirm în încheiere că, „generalul” El Greco şi-a dus până la capăt misiunea, precum străbunul său Odysseu, şi că, asemeni tuturor cretanilor ce s-au jertfit udând cu sângele lor pământul sfânt al Cretei, în urma lui se văd aceleaşi urme-nsângerate.
A ars precum o torţă şi s-a lăsat întins precum un arc, dar care, chiar dacă s-a frânt în mâinile

Porțile Maramureșului și Cumpăna Bărăganului
Viorel Ploeșteanu

Colegii și apropiații noștri de la Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Porțile Nordului” – Baia Mare, doamna Virginia Paraschiv și domnul Mihai Ganea, au dat viață unui proiect cultural extraordinar, inițiat și susținut de către același Emanuel Pope, unul dintre puținii privilegiați păstrători ai secretului omeniei și dăruirii totale și necondiționate în sprijinul artelor și al binelui, prin programul său care, iată, a împlinit deja patru ani, Cititor de proză – Republica artelor.
“Porțile Nordului” este o titulatură foarte bine și inspirat aleasă, denumind, dincolo de arealul în care își desfășoară activitatea, elementul de legătură al omului acelor locuri cu el însuși. Porțile maramureșene reprezintă un simbol al trecerii și al inițierii. Al trecerii, pentru că nu neapărat intri într-o altă lume de basm, paralelă, ci intri într-o lume în care legătura cu trecutul, cu originile se păstrează intactă, prin tradițiile care, parcă în ciuda intoxicării cu kitsch mediatic, nu vor să dispară, prin obiceiuri, prin port și cântec popular, prin simbolistica încrustată în lemn, ceramică sau țesături, printr-o altă curgere a Timpului…
Este, așadar, o trecere dintr-o lume artificială într-o lume care încă păstrează legătura cu natura, la care se raportează prin tot ceea ce creează. O viață definită prin trei elemente de bază: pământ, apă și aer (cer), care în Bărăgan este atât de bine ilustrată de fântâna cu cumpănă. Când ciutura este cufundată în adânc se creează legătura perfectă între cele trei elemente, capătul cumpenei înfigându-se în cer, iar soarele, ca printr-o perfuzie, scurgându-se în măruntaiele pământului, alimentându-l cu viață. Acolo, în adânc, se produce amestecul miraculos, scos la suprafață în ciutura de lemn să hrănească trupul și sufletul omului și să dea putere vitelor sale.
Dacă vreodată voi realiza o revistă în România, mi-ar plăcea să o numesc Cumpăna (ce cuvânt minunat!) Bărăganului.
Spuneam de porțile maramureșene că reprezintă un simbol al trecerii, dar și al inițierii, pentru că, odată trecut prin ele, te inițiezi în taine străine omului modern actual. Omul modern! Iată o altă bazaconie a supra-evaluării noastre! Asta, care va să zică, trebuie să ne situeze pe noi deasupra înaintașilor, singurul argument pe care credem că îl avem fiind ușurința accesului la tehnologie, ceea ce avem impresia că ne face superiori strămoșilor, precum și generațiilor mai recente, bunicii și părinții noștri, pe care, după standardele de evaluare actuale, îi considerăm inferiori, cum inferiori devenim și noi, cu fiecare zi care trece, generației copiilor noștri.
O lume bolnavă de trai fals. O lume neinițiată în sensul vieții, care trebuie numaidecât trecută prin Porțile Nordului și prin furcile, nu caudine, ci ale cumpenelor fântânilor din Bărăgan, prin care Soarele se scurge în adâncul Pământului să ne dea nouă Viața din Apă.

Interviu pe acorduri de chitară
Vali Slavu

Pe Cătălin, fiul Tatianei Stepa, nu îl mai văzusem de când a terminat clasa a VIII-a. Aflând că va susţine un concert la Lupeni, alături de Dinu Olăraşu şi de alţi folkişti, nu am stat pe gânduri şi am făcut imediat rezervare. În ziua concertului, am ajuns la Clubul Valahia, cu aproape două ore mai repede.
După mulţi ani, Cătălin era neschimbat. E drept, puştiul pe care îl ştiam eu, din vremea când mi-a fost elev, era acum un tânăr înalt, dar avea aceeaşi lumină în privire şi aceeaşi dezinvoltură. Până a început spectacolul, am avut timp să stăm de vorbă, pe îndelete. Am depănat amintiri şi am pus la cale un interviu.
In lumina reflectoarelor, artist Aurelia Chiru „La naştere am fost un ţipăt simpluŞi-ncet, încet, am devenit cuvânt…”Cuvântul s-a transformat în vers iar versul a devenit cântec, vibrând în sufletul ascultătorilor, prin vocea Tatianei Stepa. Care crezi că au fost atuurile ei? Ce alte calităţi, în afară de vocea deosebită, au ajutat-o să devină o stea şi care dintre aceste calităţi le-ai moştenit?Sunt convins că mama reuşea să transmită emoţie publicului şi printr-un simplu „Bună seara!”. Se simţea asta, avea ceva special şi nu o spun doar pentru că era mama mea. Se schimba atmosfera, unde intra ea. Avea au caracter foarte puternic. Era o fire sociabilă şi veselă (surprinzător, poate), avea mulţi prieteni şi îşi dorea să ajute. Mi-ar plăcea să cred că am moştenit toate acestea de la ea.„Numai mamă să nu fii în vremea Când nu ai ce copiii îţi cer…”Îmi amintesc că erai un copil vesel, nimic din comportamentul tău nu trăda vreo nemulţumire. Şi totuşi, cum era copilăria ta, dincolo de poarta şcolii?Am avut o copilărie frumoasă. Am fost fericit. O bucată de vreme, am stat cu bunicii (părinţii mamei). Mama nu lipsea foarte mult de acasă. Avea turnee mai lungi (pe vremea aceea era nebunie), vara, pe litoral, dar mergeam şi eu cu bunica mea. Aşadar, nu trecea foarte mult timp fără să ne vedem. Nu pot să spun că mi-a lipsit ceva.„Fie timpul rău sau bun,Va veni şi la noi Moş Crăciun.”
Care a fost cel mai emoţionant Crăciun petrecut împreună cu mama ta?
Cred că ultimul. Nu ştiu… Noi ne întâlneam destul de des, în ciuda distanţei dintre Bucureşti şi Lupeni, şi de fiecare dată ne simţeam bine. Adică povesteam, ziceam bancuri. Am fost, în primul rând, prieteni foarte buni.
Erai printre premianţii clasei, un copil cu reale posibilităţi de a ajunge departe. Cât de departe ai ajuns?
Nu ştiu cât de departe am ajuns, dar mă surprinde ce am ajuns. În primul rând, pentru că, după ce am terminat armata (prin 2002, cred) am fost convins, până în măduva oaselor, că nu mai vreau să văd uniformă şi bocanci. După doi ani, am ajuns să-mi doresc să devin jandarm montan şi chiar îmi place foarte mult ceea ce fac. Parcă nici nu mă văd făcând altceva. Cât despre cântat, eu am avut înclinaţii tot timpul în direcţia aceasta, dar nu a fost nimic serios. Am început să cânt la insistenţele unor prieteni. Miţă Berciu a fost primul care m-a pus, mai mult cu forţa, în faţa oamenilor şi m-a încurajat mult. Cânt la modul mai serios de vreun an de zile, datorită altor oameni pe care îi am pe lângă mine, tot “din cauza” mamei mele. M-a sprijinit şi încă o mai face, cu foarte mare plăcere, Victor Socaciu. Ce să zic? Am avut noroc de oameni buni.
Copilul Cătălin Filipoiu nu era genul care vrea să iasă în faţă, era mai degrabă adeptul lozincii „tace şi face”. Adultul de astăzi s-a schimbat? Crezi că în muzică e important să ştii să dai şi din coate, nu numai din gură, pentru a deveni cunoscut?
Nu cred că m-am schimbat. Sunt o fire mai comodă, dar de fiecare dată când mi-am propus ceva important, mi-a reuşit. Mă consider modest (deşi, faptul că mă consider eu aşa ar putea să demonstreze contrariul) şi, poate, de aici concluzia dumneavoastră. Nu am o mare experienţă în lumea muzicală, dar am înţeles că trebuie făcute nişte eforturi. În concluzie, da, trebuie dat şi din coate, puţin. „Şi Dumnezeu, în ceruri plânge, Să înteţească-n noi iubirea”
Invocarea divinităţii este frecventă în cântecele mamei tale. Tu crezi în Dumnezeu? Deşi e destul de greu de susţinut credinţa în ultima vreme, da. „În părul tău mai e un rest de vară, Dar, vineţie, toamna-ţi stă pe buze” Toamna şi iarna au fost anotimpurile cel mai des întâlnite în repertoriul mamei tale. Era vreun anotimp cu care se identifica? Ţie îţi place, în mod deosebit, un anumit anotimp? Cred că toamna. Toamna şi iarna sunt anotimpuri mai spectaculoase, mai melancolice. Eu prefer iarna, pentru că îmi place mult să schiez. „Ca într-o lampă, într-un sat de munte, N-a mai rămas în mine gaz decât Să mi se vadă ochii trişti în frunte Şi scara ce o am de coborât.”
În ciuda pesimismului care răzbate din cântecele ei, Tatiana Stepa a fost o luptătoare. În viaţa ta au fost momente când a trebuit să te iei la trântă cu destinul?
Da, au fost. Probabil că, în treizeci de ani de viaţă, i se întâmplă oricui să treacă prin momente mai grele. Important e că au trecut, dar şi mai important e să nu mai vină altele. „Vă las singura avere,
Vă las cântecele mele”
Care era piesa de suflet a mamei tale? Din toată averea moştenită, ai vreun cântec preferat?
Dintre piesele mamei, de suflet şi cea mai cunoscută a fost „Copaci fără pădure”. Dar fiind o mare consumatoare de muzică, bineînţeles că avea multe piese preferate. Poate printre cele mai apreciate a fost „Natasha Dance” a lui Chris de Burgh. Mie îmi plac mai multe, nu ştiu, depinde de stare: „Iubirea de lut”, „Totuşi toamna”, „Criza in întuneric”.
Care a fost primul cântec pe care l-ai preluat şi unde l-ai interpretat?
„Iubirea de lut” a fost prima piesă pe care am cântat-o la clubul Valahia, în primul „concert” pe care l-am susţinut în faţa unui public, anul trecut. Iar pe o scenă, într-un spectacol mai important, anul trecut, pe 10 august, la Târgu Jiu, la festivalul „Poarta Sărutului”.
Am înţeles că au existat persoane care te-au ajutat în încercarea ta de a cânta. Au fost şi oameni care ţi-au pus piedici?
La începuturi, după cum ziceam si mai devreme, Miţă Berciu m-a încurajat, m-a îndrumat şi m-a sprijinit foarte mult, împreună cu echipa de la Valahia. „Ieşirea” în ţară, la festivalurile şi spectacolele importante, i se datorează domnului Victor Socaciu. Piedici nu mi s-au pus. Au mai fost răutăţi şi probabil vor mai fi, dar nu contează.
Care dintre concertele la care ai cântat a avut cel mai mare succes?
Nu ştiu ce să zic. E diferit de fiecare dată. La majoritatea spectacolelor, am cântat cu Victor Socaciu şi cu George Nicolescu şi acestea toate au fost reuşite. Cred că momentul cel mai plăcut pentru mine a fost la „Om Bun” – cel mai mare festival de gen – în 2010, la Bucureşti, unde au fost 4500 de oameni, care m-au aplaudat până m-am întors, la bis.
Ce planuri de viitor ai?
Ca să încep în ordine, în toamnă mă căsătoresc. Apoi, am vreo douăsprezece piese proprii, înregistrate (vreo două au apărut pe internet) şi sper ca, la anul, să le strâng într-un album. Iar pe termen lung, ca tot omul la 30 de ani (aproape): un copil şi… aaa… să îmi termin facultatea.

Aşa am învăţat să iubesc Brăila
Constanta Abalasei-Donosa

Brăila, este stră-străbunica mea din moşi strămoşi. Fac aceasta mărturisire de suflet findcă ea s-a născut prin preajma anului 1360, în partea de Est a României pe malul Dunării. Din totdeauna i-a plăcut să primească oaspeţi din toate colţurile lumii, fiindcă uşile portului erau deschise pentru toate vasele maritime mari, remorchere cât şi pentru bărcile băştinaşilor – pescarii – cei mângâiau cu plescăitul de vâsle, valurile agitate sau liniştite până la tăcere . Brăila, este casa mea; aici m-am născut . Aici am învăţat primii ani de scoală, liceul şi pictura. Aici am cunoscut personal, oameni de cultură care au dus numele Brăilei în mai toate colţurile Europei . Şi dacă sufletul, ochii şi inima mea au fost umplute şi de imaginea altor locuri din ţară unde-mi petreceam vacanţele cele lungi pe timp de vară sau unde am învăţat după terminarea liceului, tot Brăila a rămas oraşul de suflet fiindca în mintea mea de copil cândva, o comparam cu marile oraşe ale lumii datorită portului şi-mi construiam în minte o lume fabuloasă, al cărui centru era Dunărea la Brăila – oraşul meu inconfundabil. Aşa am învăţat să iubesc Brăila ! Aşa am învăţat să iubesc Dunărea ! Brăila cu pădurile ei vrăjite de sălcii şi plopi de la Corotişca şi Ghecet, în care ramurile se mişcau lin şi domol făcând umbre foşnitoare în albastrul apei. Brăila cu pescăruşii şi cântecul lor: cu pescarii împătimiţi – pescuitul fiind asemenea unui ritual înălţător. Brăila, cu Dunărea ei înconjurată de foşnetul pădurilor toamna, strivită de gheţari iarna şi de soarele puternic vara. Dunărea, cu zborul pe verticală al pescăruşilor dragi. Brăila, oraşul care poartă pe străzile lui bucuria sau tristeţea multor amintiri legate de mari personalităţi culturale, oameni aleşi şi de spirit ce au impus-o de multă vreme pe tărâmul culturii româneşti şi europene. Şi dacă prin alte locuri, vezi privelişti minunate cu afluenţi ai Dunării ce-ţi strâng la piept vegetaţiile pădurilor de brad şi pin, frasin şi mesteacăn, amurguri ce coboară-ncet peste oaza de linişte, la noi în oraşul dunărean, vezi străzi drepte ca petalele simple ale unei flori. O Dunăre măreaţă ce dă un farmec aparte, precum farmecul unei amfore stravechi de agată, patinată vineţiu. Mai vezi Bărăganul nostru pârjolit uneori de seceta soarelui cumplit, iubit nu numai că este brăilean, ci şi pentru cuminţenia şi hărnicia lui.
Din timpuri străvechi, oamenii se înfruptă din rodul său, grâul, dezmierdându-l şi mângâindu-l cu boarea sa de binefacere, stoluri de păsări îşi înalţă cântecele lor cântate către Dumnezeu, binecuvântând şi preaslăvind grâul. Dumnezeule, bun Eşti, Doamne bun !

paradise hotel
Yigru Zeltil

după 12 ani petrecuţi
săpând gropi de cerneală în două şcoli construite aproape identic
simt că n-aş mai putea face nimic
o vreme.
şi totuşi sunt bacovian nu prin vocaţie
ci prin lene.
delirez fără delir ca într-un deşert fără nisip
după uscare îndelungată
departe de femeia de neon
şi oare ce mă împiedică
să las chiar acum din mână punga de chipsuri
şi să urc cele 272.148 de trepte ale hotelului paradise
unde pe terasa ultimului etaj
mă aşteaptă fetele-palmier
iar pasărea-colibri îmi face dinţii albi
cum nu i-am avut niciodată
deşi am folosit toate pastele
de dinţi
la care fac referire pământenii în reclame şi-n scriptură.

Văpăi epigramistice de iarnă
Virginia Paraschiv

De câte ori m-au acroşat irezistibilii domni , Filipicul şi Elegiacul, mă rugam să iasă din uz, să fie cenzurată epigrama, numai să nu fac eu  cronica umoriştilor legitimaţi şi parafaţi oficial. Domnii aveau un aer subversiv şi sumbru, erau purtătorii de catrene rimate pe tema iernii, semnate de confraţii responsabili cu râsul în Baia Mare. Făcură ce făcură şi mi-au dat în custodie capodoperele de umor amărât. Îi luăm pe rând, cu alicele lor versificate şi pomădate stylistic. Ioan Fîrte Adi , marele comparatist sociologic, a descoperit că aleşii moţăie în parlament: Pot s-afirm făr* de emfază/ Că la noi, cu mult talent/ Nu doar urşii hibernează/ Ci şi cei din parlament. Epocală descoperire!
Filipicul Romică e subtil , eludează Hibernarea plăcută a  lui Adi şi dezbate o temă socială de mare fierbinţeală electorală, Ger în Casa de Cultură. La spectacol de umor/ Cât pe-aci era să mor/ De-atâta literatură/ Şi de frigul din …cultură. Victimizează seraphic Romică, trecând sub tăcere marele secret al culturii maramureşene, metafora stropită cu palincă.
Din Tazlăul mitologic, se aude clinchetul de zurgălăi de la pintenii duduii Viorica Găinariu. Cu profunzimea şi geniul feminin  characteristic, grăieşte versificat această porumbiţă mefistofelică: La sfârşitul anului/ Este vremea Moşului/ Unii îl aşteaptă în silă/ Că-i un fel de Moş Gerilă. Superbă această tranşare politică a moşilor, poeta cu nume de floare are o viziune lucidă şi cumva aguridă asupra dărniciei congelate din bătrâni.
Distinsul Domn Vasile Mureşan practică o severă satiră socială, asociind reumatismul cronic cu patologia guvernamentală: Simţi că-n iarna asta rece/ Frig prin oase îţi tot trece/ Cu-ajutorul de căldură/ Dârdâie dinţii din gură. Spirit critic şi mare progresist, Mureşan oferă Ajutor călduros tropăitului social democrat al protestelor de stradă.
Marele şi inevitabilul Guru al prozodiei captive în poezia cu forme şi idei fixe, ne propune o şaradă cu un tâlc abscons, misterios: Iarna nu-i ca vara, citând cu smerenie civică din vorbele cârmaciului de la Cotroceniul aflat în deranj oranj: Zis-a ca un şiretlic: T. Băsescu bun de gură/ În sfârşit să-l contrazic/ Apelat- am la natură. Mă înebunesc după sintaxa aeriană, după inversiunea topică arhaizantă, şi după abisul tenebrous din spatele  abrevierii T. (Numele de Ioan Şiman e păstrat în arhivele secrete ale Spinului)
Vasile Tiucaş e străbătut de fiorii emoţiei hibernale, şi gângureşte Vine Moş Crăciun: Pe aşa cumplite geruri/ Prin nămeţii adunaţi/ Moş Crăciun aduce daruri / Numai la copii bogaţi. Urlă din toţi bojocii, dincolo de gânguritul primordial, vocea luptei de clasă. Numai că primarul Cătălin Cherecheş cel cu inimă bărbată, va veghea ca urbea să nu se troienească, copiii străzii vor fi duşi la adăpost, creştinii bisericoşi şi miloşi vor milui săracii, iar epigrama militantă se va goli de conţinut, că formula estetică e seacă şi blegită de demult.
Alt răsculat al sorţii, Mircea Micle cel oropsit şi viteaz, clamează sibilinic în Iarna Înfometatului: Nu mai am de ce mă teme/ Iarna este un câştig/ Dacă vine mai devreme/ Moare foamea mea de frig. Ce revoltă dreaptă şi deşteaptă, demnă de vechea şcoală de partid a proletarului cu stilou şi cască.
Nistor Bud îşi scaldă reveriile De revelion în paharul cu vin şi se încarcă de ciudă până la sughiţ : Unii îl petrec la mare/ Alţii peste trei hotare/ Numai eu ca pensionar/ Trag cu ochiul la pahar. Mare impostură cu acest poem veninos şi oţeţit. Domnu Bud, cu state vechi de plată la Caspev, se lamentează şmechereşte de singurătate ca să-l audă diva din vecini şi să-l cheme la pomana porcului când bărbatul ei e beat şi prăbuşit în adormire .
Alt glumeţ abil. Toma Rocneanu chipurile se dă la primar cu ironie creatoare. El descrie cu talent cum arată o fictivăBucurie de primar: Iată iarna ca un dur/ Ce-l încântă pe primar/ Tot ce nu e de văzut/ Sub zăpadă e căzut. Comparaţia dulcinenei de iarnă cu bărbatul dur se pretează la o interpretare psihanalitică . Toma Rocneanu are , se pare predilecţie pentru transexualitate, îi prieşte iarna în travesty. Apoi el plonjează cu freza spre  orhideea sălbatică şi absconsă de sub volanele înzăpezite ale străzii, rămâne de văzut dacă invizibilul metafizic se relevă în viaţa de noapte sau de zi. Nu înţeleg ce profit cu bucurie ar avea primarul cu nume de seducător luciferic din plonjonul erotic al lui Rocneanu.
Regalul poemelor întroienite poartă o cunună a graţiei ţepoase În seara de Crăciun. Epopeea antimioritică a Aureliei Velea, căci de ea e vorba, are două părţi. Prima parte, o parte cugetătoare şi contemplativă: Pe la uşi ni se perindă/ Dă necazul până-n grindă…Punctele de suspensie sugerează o pauză de gândire. Apoi urmează şi trama narativă: Urătorii fortuit/ Ne colindă… gratuit. Se deduce că trecerea bruscă de la singular la plural, trozneala lexicală fortuit/ gratuit, îmbălsămează stilistic gospodăria omului necăjit care îşi agaţă deznădejdea existenţială în grindă.
Şi acum, bomboana pe colivă. Doctorul poet frisonează şi el în stih epigramistic. Mihai  Ganea suspină şi jeleşte dupăO doamnă la Caspev: Vara o plimbă veselia../ Pe la cor şi e fudulă/ Iarna, ţâfna şi prostia/ Le ascunde sub căciulă. Hotârât lucru, omul o caută cu lumânarea şi-mi aprinde şi mie paie-n cap. Şi-a pus în gând să poarte sub pălărie, eticheta de misogin. O fi vreun amor din prima tinereţe, şi, în cel mai sadic stil ultramaramureşean, se răzbună acum pe domnişoara care i-o fi refuzat asalturile amoroase.
E miezul nopţii, eu mă opintesc cu făcăturile epigramistice, mi s-a dat şi metrajul cronicii pentru capodoperele de la Spinul, eu mă strofoc pentru ei şi ei se gândesc cum să profite de mine ca să-i tămâiez şi să-i nemuresc. Filipicul şi Şoimanul elegiac , vigilenţi, îmi vor da un telefon abstract şi innocent, de bineţe. Am citit până la desfiinţarea sinelui meu epigrame de iarnă, ce e mai rău e că mai sunt şi alte anotimpuri şi dulăii ăştia vânjoşi şi antrenaţi nu se vor opri din scris, vor recidiva. Şi vor şi publica, iar la divinele lansări de carte vor veni oficialii municipali şi judeţeni ca să facă poza electorală de oameni iubitori de cultură. Om mă fac dacă mă apuc şi eu de epigrame, să mă bucur şi eu de fudulie auctorială şi să mă dea, la oră de vârf, la ştiri, pe sticlă:
Iarna cu asfalt
Dezgheţatul Cătălin, în plin avânt electoral
Se opinteşte metafizic cu infrastructura.
Îngroapă-n găuri negre devizul şi factura
Cu smoală rece ctitoreşte-un paradis fiscal.
Notă: Epigrama mea este cea mai bună, mai frumosă şi incitantă.

cursul de iniţiere în sine
Mihai Ganea

inima mea
este un apartament de ceară
în care locuieşte
unicul meu lup
mereu atent să mă sperie cu
binefacerile nedreptăţii

eu
sunt lupul lupului meu
nu avem nimic
de dat
nu avem nimic
de luat
am renunţat la
proprietăţile noastre
din Eden
călătorim în derivă printre
oglinzi şi ospicii
căutăm odihna din
creierul furtunii

am renunţat la
vocabular şi
ne-am însuşit
urletul singurătăţii

időn kívül (am devenit)
Doria Şişu Ploeşteanu
traducere de  Attila F. Balazs

talán a felismerés a várakozás vagy
más nyíltabb és önmagáért létező
időn kívülre kerültem
a megnyilvánulások  átfolynak az
ujjak között a távolság
sosem látott képeket hív elő és
te azt mondod hogy ismersz engem
mégsem emlékszel rám
milyen kifordított pontok táncolnak
szavaid szilánkjain
a legfárasztóbb mégis
az újrakezdés elején lenni
puszta kézzel
vad élni akarással
ismeretlen szomjúsággal
csak a helyben totyogás
tart már függőleges állapotban

am devenit

poate am devenit fără timp
de recunoaștere sau așteptare
sau altceva mult mai descoperit și mult mai de sine
manifestele se scurg printre degete
distanța separă imagini nevăzute
iar tu spui că mă cunoști
fără să-ți aduci aminte de mine
puncte inversate prin cioburi
dansează în vârful cuvântului tău
lucrul cel mai obosit
e capătul unui nou început cu mâinile goale
o foame de viață
o sete de neștiut
doar pașii făcuți în golțin viața la verticală

tăcuţi şi orbi / gândul şarpelui / Tristeţile reginei

tăcuţi şi orbi
nu plângem să ne ridicăm deasupra sorţii
şi de fapt nu ne ridicăm
vremea ne face mărunţi şi înţelepţi
inima rămâne izvorul de lacrimi
din lacrimi se ridică un munte
peste care trecem cu privirea palidă
tot mai aplecată în pământ
pentru că acesta îşi cere dreptul
suntem ceea ce alegem
destinul depinde de ceea ce vrem să fim
noi nu depindem de destin
ne trăim viaţa la maxim
inconştienţi
absenţi
uneori prea tăcuţi
alteori prea orbi
uneori grăbiţi
alteori neghiobi
ne consumăm sufletul pe nimicuri
îl lăsăm deschis şi dăruim viaţa toată
apoi te trezeşti prea gol să te mai înţelegi şi prea singur să te accepţi
gândul şarpelui
am fost să mă caut
am găsit un gol
am întrebat golul unde umblă fericirea
dar el a tăcut
am întrebat tăcerea unde sunt
mi-a arătat moartea
am întrebat moartea unde e viaţa
mi-a aşezat degetul pe buze
cuvintele suntem noi
dincolo de înţelesuri
doar nevoi
vina e simţirea
confirmăm durerea cu dureri
sunt oameni povestitori de oameni
clipele sfârşesc la mijloc de drum
pietrele căzute la picioarele câinilor
crapă în calea vântului
suflet pereche
te chem
te adun
o muză mai cântă din nori cu alţi sori
de-mprumut
ah,
întregul acesta ce-l simt
să fie desăvârşit prin sacrificiu?
el îmi soarbe sângele
în mijlocul vieţii
uite un şarpe
cu ochii mă soarbe
ascult cuminte vântul
de ce o miză-i mare doar în păreri opuse?
de ce spui că eşti interesant cu vocea ridicată?
de ce mereu un început de basm îţi pare ziua?
unde-i sacrificiul?
cine se lasă în voia sorţii zâmbind nemuririi?
tristeţea din apă are gustul lacrimilor
zâmbiţi
fugiţi
viaţa-i frumoasă
în colţul străzii bate vântul o frunză
mereu îmi iese un om în faţă
tresar în somn
dacă iarna reuşeşte să alunge un anotimp
şi dacă lacrima se opreşte
înseamnă că totuşi există contur
nimic necesar într-un haos necesar
construit din puncte goale
atârnat la un moment dat pe un drum gol
mă las purtată de o singură numire a iubirii
duminica îmi las capul plecat peste vocea ce-şi spune rugăciunea
… doar dacă nu ne striveşte cuvântul un trecător grăbit şi greu
sâsâitul vorbelor nu poate ajunge la surzi
Dumnezeu îţi încarcă spatele cu atât de multe pietre de parcă s-ar distra
te lasă în viaţă
cât să curgi lin
apoi
vine zâmbind
şi-ţi mai adaugă pietre să duci
să duci
să duci
până te faci una cu pământul
până îţi doreşti să te acoperi cu el
lăsând în urma ta un morman de albastru

Tristeţile reginei
cerul a văzut tristeţea în ochii ei
s-a speriat şi s-a ascuns după lună
luna a văzut lacrimile cerului la picioarele ei
s-a speriat şi s-a ascuns după Stella Maris
dar ea a rămas cu pământul
şi-a făcut culcuş de regină
lângă o fântână a început să se roage
nopţile să le cheme
să le vorbească despre pietre şi trecut
tristeţi valsând pe roua dimineţilor duminica
e singura zi în care
încearcă rochia de mireasă
un copil cu părul cârlionţat
îi spune mamă
apare în vis dimineaţa
sărută paşii făcuţi de el
ştie că nu poate veni
pentru că nici ea nu poate rămâne
aici
aşa
măcar pentru şapte ani
să respire fiecare anotimp până când pielea
prinde miros de vară

doar câmpul şi macii / Singurătate, planetă ”rotundă”
Emanuel Pope

respirând greu, din valea pârâului tinereţea abia se auzea
eu învăţasem să beau,
tu râdeai
doar câmpul şi macii ne mai înconjurau
luna şi focul, în joacă, din umbrele noastre îşi zideau pe deal cazemate
deveniserăm, aşa dintr-odată, cu toţii extrem de esenieni
tu pregătindu-te să ierţi
eu pregătindu-mă să uit
ne aşteptam cuminţi
până şi părul tău vegeta
când ploaia a venit
luna s-a plictisit
şi munţii ne-au izbit…….. cu pietre.

Singurătate, planetă ”rotundă”
Alla breve,
mi-am parcurs jumătate din spațiul singurătății
ca să pot ajunge în această Siberie surdă
autoexilat din aburul copilăriei
nu am luat cu mine decât un nume de câine
aici… drumurile pier… dintr-odată
iar poveștile par să-și fi smuls demult din vorba lor ispita,
e un continent de o melancolie fără margini
fără catarge,
fără porturi,
fără umbre
de jur împrejur nu poți zări decât uitare
cândva, ușor ca un poet, mă-nalțam să privesc peste crenelurile de ceață ale cetății în formă de soare
….prea ușor s-ar putea spune

Dar prietene, nu te-ntrista pentru mine
extremitatea firească a singurătății mele îți este veșnic aproape
nu-ți fie teamă, ca să te recunoască e suficient să-i întinzi mâna
Pentru tine ea e atât de blândă
Ah!
…altfel nu m-aș simți atât de singur.

Chipuri de bătrâni
Mirona-Ioana Tatu

Chipul – oglinda vieţii, oglinda sufletului
„Te spune faţa cum ţi-e viaţa” este un proverb cât se poate de adevărat. La oamenii tineri mai puţin se vede asta, pentru că încă n-au apucat să-şi imprime pe chip trăiri repetate sau profunde, care le-au marcat personalitatea, caracterul. Dar la bătrâni… Eeeei, aici este altceva! Chipul unui om în vârstă este o adevărată saga, un roman, o hartă, o emblemă… Poţi „citi” acolo, de pildă,  multă suferinţă, durere, o viaţă aspră, dusă în lipsuri şi nevoi, sau dimpotrivă, o viaţă de plăceri, patimi şi desfrâu. Poţi să descoperi sentimente reprimate, dezamăgiri,  frustrări, remuşcări, iubiri înăbuşite, vise zdrobite sub şenilele vremurilor (omul este „sub vremi”, cum înţelept grăit-a cronicarul), amărăciune, chiar scârbă şi răutate. Sau poţi găsi, cu bucuria descoperirii unui tărâm virgin, necercetat de exploratori, seninătate, acceptare, linişte interioară,  blândeţe, dulceaţă, gingăşie, delicateţe, duioşie şi multă bunătate. Poţi să „vezi” iubirea. Cum omul a „devenit” iubire întruchipată.
Mi-a spus odată un prieten teolog, că poţi vedea pe chipul unui om bătrân dacă a reuşit, de-a lungul vieţii, să se îndumnezeiască sau să se îndrăcească. Poţi să intuieşti dacă L-a iubit sau L-a urât pe Dumnezeu, dacă a ales să-şi trăiască raiul sau iadul, încă de aici, de pe pământ. Spunea Mântuitorul că „de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. (Matei, 18, 3). Unele chipuri de bătrâni, foarte rare, ce-i drept, şi care şi-au păstrat cât de cât sănătatea şi facultăţile intelectuale întregi, au candoarea şi puritatea pruncilor. Au parcurs un cerc. S-au întors, după o aventură deloc uşoară, ba chiar periculoasă uneori – viaţa însăşi – acolo de unde au pornit. Au redevenit copii.
De la joben la cascheta militară
Şi pentru că tot vorbeam de vremuri, să ne amintim ce timp istoric au parcurs bătrânii noştri. Cei mai puţini rămaşi în viaţă, nonagenarii, adică cei născuţi în al doilea deceniu al secolului trecut, sunt cei care în floarea tinereţii au făcut războiul. Au prins şi perioada de înflorire economică a României interbelice. Au poveşti uluitoare despre acei „ani nebuni” în care se dansa Charleston, Foxtrot şi Swing, bărbaţii purtau frac, joben, baston şi mănuşi glacée iar femeile erau de o cochetărie şi feminitate debordantă. Se făcea curte cu stil, se mergea cu trăsura la plimbare, la Şosea, în Bucureşti. Baluri la palat, dineuri la Capşa. Se fredonau cântecele lui Zavaidoc, Jean Moscopol, Gion sau Cristian Vasile. Se năştea Mişcarea Legionară. Zvastica începea să fluture ameninţător la orizont. Şi a venit războiul… A trece printr-un război e o experienţă dură, copleşitoare, marcantă. Puţini îi supravieţuiesc. De 65 de ani, România nu a mai cunoscut o astfel de experienţă tragică şi devastatoare pe teritoriul ei. Slavă Domnului că nu! Ca bărbat, eşti luat pe front, eşti pus în situaţia să ucizi. Să-ţi împietreşti inima, ca să poţi ucide aşa, fără remuşcări, fără milă, fără să crâcneşti. Te automotivezi sau eşti îmbărbătat de către superiorii tăi cu sentimente patriotice. Îţi spui că trebuie să-ţi aperi ţara, credinţa, neamul, familia, soţia, pruncii. Şi atunci ucizi, ucizi, ucizi, fără să te mai cutremuri de grozăvia faptei. Te aperi, înduri foame, frig, situaţii limită. Femeile rămân să îngrijească singure de familie, de gospodărie. Unele muncesc pe front, ca infirmiere, altele în oraşe, în  fabrici de armament. Pericolul este la ordinea zilei. Sirene care anunţă raiduri aeriene, bombardamente, explozii, evacuări în pripă, armate inamice invadând ţara, jafuri, violuri, crime, deportări, lagăre de concentrare, familii dezmembrate, dezrădăcinate, copii orfani… Puzderia de filme despre cel de-al Doilea Război Mondial ne descrie grozăvia unui astfel de eveniment. Cum credeţi că arată chipul unui om care a trecut printr-o atare experienţă? Şi a mai adăugat acestei experienţe teribile, decenii de teroare comunistă…
Sfinţii închisorilor şi demonii bolşevizării
Octogenarii sunt cei care au trăit şi ei războiul, copii sau adolescenţi fiind. Pe ei experienţa asta i-a maturizat mai repede. I-a traumatizat mai adânc. Mulţi au rămas orfani, au văzut scene apocaliptice. Ochii unui copil care-şi vede mama batjocorită de soldaţii ruşi, casa fumegând în ruină, fratele sau sora ucişi de schije, sunt ochii unui Hristos răstignit a doua oară. Apoi, perioada de după război, cu foametea cea mare, tifosul, păduchii, bolile şi lipsurile de tot felul. Şi cea mai rea pacoste dintre toate: venirea la putere a comuniştilor. Izgonirea Regelui Mihai din ţară. Aceştia sunt tinerii curajoşi care au luptat în munţi, organizând o rezistenţă anti-comunistă, după modelul partizanilor, aşteptându-i zadarnic pe americani. Sunt cei care au sfinţit cu sângele lor mucenicesc închisorile comuniste şi pământul patriei. Aceştia sunt cei cărora astăzi, cu smerită recunoştinţă, le spunem „foşti deţinuţi politici”. Oameni de o cutremurătoare tărie de caracter şi demnitate. Sunt cei care au încercat să se opună fiarei apocaliptice. Şi au învins-o, chiar dacă, cei mai mulţi dintre ei, au plătit cu viaţa acest război crâncen. Cu ce ochi ne privesc aceşti bunici, puţini câţi au mai rămas în viaţă, pe noi, cei care astăzi ne mirăm de tăria cu care L-au mărturisit pe Hristos?… Desigur, mai există printre bătrânii octogenari şi dintre cei care L-au vândut pe Hristos, trecând fără mustrări de conştiinţă în tabăra bolşevică. Au turnat la Securitate, şi-au trădat prietenii, colegii de muncă, rudele, familia. Au făcut propagandă comunistă, i-au forţat pe ţărani să renunţe la pământul, la vitele şi uneltele lor. I-au batjocorit pe Eminescu şi pe Creangă. Au făcut naţionalizarea. Stalinizarea ţării. Au îngenunchiat România. Au contribuit la genocidul neamului românesc: au trimis floarea intelectualităţii în închisori, în lagăre de muncă, la Canal. S-au străduit să „spele” diabolic creierele prin reeducare. Au construit socialismul şi „omul nou”. Cu ce ochi îi privim noi pe ei? Căci ei, poate că nu mai au curajul să ne privească…
La Praga, primăvară. La noi, dictatură.
Septuagenarii sunt cei născuţi în timpul războiului sau după el. Perioada tinereţii şi a maturităţii lor s-a desfăşurat în plin comunism. Ca de altfel şi a sexagenarilor. Ei sunt generaţiile părinţilor şi bunicilor noştri, care au rezistat îndoctrinării ideologice, botezându-ne, în ascuns, ducându-ne la biserică, cu riscul de a fi prinşi şi interogaţi de Securitate. Printre ei se află bunicile care ne-au învăţat rugăciuni şi ne-au vorbit de Hristos, ne-au catehizat în taină, în timp ce la şcoală ni se spunea că nu există Dumnezeu. Au muncit pe brânci ca să plătească cotele la stat. Au construit hidrocentrale, drumuri, baraje, uzine, fabrici, au irigat Bărăganul şi câţiva dintre ei au continuat să umple închisorile comuniste, luptând, în continuare, împotriva satanizării, bolşevizării. Şi sunt, deopotrivă, şi cei care au definitivat comunismul în România. S-au înscris masiv în rândurile partidului unic, au format noua nomenclatură, omul de tip nou, spălat pe creier. De bunăvoie… Tot ei sunt bunicii sau părinţii care nu l-au iubit pe Ceauşescu dar s-au bucurat când acesta, proaspăt ajuns la cârma Partidului Comunist, s-a opus ruşilor, criticând vehement intrarea tancurilor sovietice in Cehoslovacia. Au sperat ca „Primăvara de la Praga” să  vină şi la noi… Crivăţul dictaturii abia începea să adie. L-au urmărit, cu sufletul la gură, pe Neil Armstrong, când a păşit pe lună şi a zis o vorbă mare: „Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire”. Au cumpărat primele televizoare, au condus maşini Volga şi Lada şi i-au iubit pe Beatles, Elvis Presley, Rolling Stones, Bob Dylan, The Doors, Jimi Hendricks, Joe Cocker. Dar şi pe Margareta Pâslaru, Marina Voica, Gil Dobrică, Doina Badea, Gică Petrescu, şi mulţi mulţi alţii…
Părinţii noştri – încă o generaţie de sacrificiu.
Sexagenarii sunt, în mare, generaţia hippie. A pletoşilor care erau luaţi cu duba, de pe stradă, de către miliţieni şi duşi la sediul miliţiei, unde erau tunşi „regulamentar”. Au purtat pantaloni evazaţi şi flanele, cămăşi înflorate, rochii în stilul etno, fuste mini-jup. Ei sunt părinţii noştri, care au prins cei mai negri ani ai comunismului. Au stat zgribuliţi la cozi de cu noapte, ca să ne asigure o cană cu lapte, o bucată de unt sau un pic de carne. Au trăit frig, foamete, rafturi goale în alimentare, economie drastică la curentul electric, şantiere, şedinţe de partid, şi mai multă îndoctrinare comunistă, sâmbete şi duminici lucrate pentru realizarea planului, depăşirea planului, cincinale de planuri, minciuni oficiale, congresele partidului, marşuri de 1 Mai, sloganuri strigate cu jumătate de gură, Cântarea României, activistul de partid mai puternic decât directorul unei întreprinderi, securistul omniprezent şi omnipotent, mita dată la doctor, plicul cu bani strecurat stângace, în buzunar la sora medicală, la judecător, la profesor, la director, la vânzător, peste tot unde trebuia, bancuri cu Bulă, cu Ceauşescu, cu Leana, cartele de pâine, izolarea României, evadări din „lagărul comunist”,  Radio „Europa liberă”, program zilnic de 2 ore, seara, la televizor, cultul personalităţii, „Geniul din Carpaţi” şi frică. Multă frică.
Putem, oare, să-i numim pe aceştia „bătrâni”, acum când se discută tot mai des în parlament, la noi sau la Bruxelles, ca vârsta de pensionare să fie ridicată la 70 de ani? Şi mai putem să-i numim „bătrâni”, când mulţi dintre ei ne surclasează umilitor, pe noi, cei aflaţi în floarea vârstei, la vitalitate, poftă de viaţă, creativitate şi energie?!
Poveşti cu parfum de legendă.
Vă invit să-i priviţi, admiraţi, respectaţi şi iubiţi pe aceşti Bătrâni ai noştri, pe care am reuşit să-i surprind în câteva fotografii. Chipurile şi mâinile lor vă vor spune poveşti cu parfum de legendă.
autor Mirona-Ioana Tatu, redactor secţiunea “Limba germană ” din cadrul redacţiei “Faleze de piatră”

Încă un strop de „Reculegeri”
Magdalena Chirilov

Vă amintiți poate de scena cu Doina, la cinematograf. După ce împuțise aproape toată sala cu mirosurile closetului, ne-am strecurat afară înainte de sfîrșitul filmului, agitația din spatele nostru crescînd și luînd forme neprietenoase.
Pentru noi nu era o problemă, văzusem filmul de cîteva ori, făcea parte mai mult din activitățile noastre sportive să sărim prin fereastra toaletei. Dar în fața Doinei era un sacrificiu pe care-l făceam din cauza ei, accentuîndu-i astfel senzația, cît de bleagă era să cadă în closet. Îmi venise un gînd egoist în timpul filmului și eram hotărîtă să-mi țin respirația și să o ajut să iasă din dilema parfumată. Îmi făceam socoteala că dacă o ajut, poate-mi dă și mie voie să iau ursulețul ei în brațe, ca semn de recunoștință. Așa că ne-am dus într-un parc din apropiere unde știam că este un bazin mare cu apă. Nu era prea curată apa, dar nici Doina nu strălucea prin curățenie. Am convins-o să intre în bazin și, de bine de rău, am clătit-o pînă cînd mirosurile s-au mai dus puțin. Speranțele mele însă au rămas numai speranțe. Doina a primit arest de la maică-sa și nu a mai avut voie să iasă o săptămînă din casă. După aceea nu a mai avut voie să se joace cu noi și dorința mea să mă joc cu ursulețul ei se spulberase, astfel.
În fiecare an primeam de Crăciun pentru păpușa pe care-o aveam de cîțiva ani o rochiță nouă, cusută de bunica noastră. Nu mă înnebuneam după păpuși, cu toate că păpușa aceea, dacă stau să mă gîndesc acum, era foarte frumoasă, o chema Minerva și închidea ochii, cînd o culcai.
După 20 de ani, cînd părăsisem țara și familia, am primit cadou, la aeroport, un ursuleț galben, cu ochi lucioși, din sticlă, care și mîrîia cînd îl dădeai cu capul în jos. Mi-a fost tovarăș nelipsit, la amîndoi fiindu-ne rău în timpul zborului. Avionul, un Tarom cu elice, părea că făcea tumbe prin aer, după senzațiile din stomacul nostru. Cînd am ajuns la Frankfurt, Oscar avea urechile pleoștite de lacrimile mele. Îi șoptisem tot timpul tristețea și dorul meu, în timp ce în jurul nostru se vorbea într-o limbă dură, de neînțeles, care-n urechile mele semăna pe vremea aceea mai mult a lătrat.
Spre seară, am aterizat în sfîrșit la Berlin, pe un aeroport mai mic, în Tempelhof. Viitorul meu soț mă aștepta cu nerăbdare și am încercat pe cît posibil să mă bucur, deși inima mea rămăsese în România
Ajunși la ei acasă (el stătea cu maică-sa), m-a întîmpinat o nemțoaică mare și lată, care s-a uitat imediat urît la Oscar, el aciuindu-se, mîrîind, în brațele mele. Din seara aceea am știut că nu vom fi prietene. Oscar a murit înaintea mea, se săturase de viața prin străini și cineva i-a smuls inima din piept. M-am simțit după aceea foarte singură, mai ales că nu știam limba și toți lătrau la mine. După vreo cîteva săptămîni, am simțit că-mi pierd mințile de dorul de acasă și cred că de atunci nervii mei au început să se rupă. Totuși, am încercat să rezist. Am învățat limba destul de repede și mi-am căutat un serviciu, mai mult ca să pot trimite cîte ceva acasă. Soțul meu dădea toată leafa în mîna mamei lui, ea punându-mi în fiecare dimineață două mărci pe măsuța din hol, pentru metrou. De multe ori riscam să merg fără bilet, ca să-mi pot cumpăra o Coca-Cola. La fiecare leafă, puneam ceva deoparte, ca să pot trimite una și alta în țară. Soțul meu avea obiceiul să bea și de multe ori venea amețit acasă. Dacă îndrăzneam să spun ceva, mă pomeneam cu o palmă și trebuia să curăț bucătăria…… Allteori mă șantaja și-mi spunea că, dacă nu fac ce spun ei, nu-mi cumpără bilet de avion, ca să pot pleca, să-mi văd familia. Intrasem într-o dependență pe care-o uram, astfel încât, încet-încet, mi-am pierdut voința. Dacă spuneam Amin la toate, era mai bine și mai liniște.
Cînd tata s-a îmbolnăvit, am știut, nu pot să spun în ce mod, că ceva nu este în regulă cu el; am făcut tot posibilul ca, în 24 de ore, să ajung la București. Eram atît de speriată și disperată, încât mai țin minte și astăzi cum pe drum am făcut pipi pe mine, de frică. Am ajuns la București năucă și parcă toată lumea în aeroport se uita la mine, știind că vin la înmormîntare. Într-adevăr, am mai apucat să-l văd o clipă, la spital. Era în comă; l-am mîngîiat pe frunte, s-a strîmbat de durere, dar a deschis ochii și mi-a zîmbit. Asta a fost…..
Mulți ani după aceea, am visat în fiecare noapte că se făcuse bine și mă trezeam plîngînd.
Amintirile de felul acesta aș vrea să le uit, însă vreau să-l țin minte pe el, să nu-l uit; muncea prea mult și nu avea timp de noi, iar după aceea, eu am plecat și am pierdut ocazia să stau cu el de vorbă, iar acum îi simt lipsa din ce în ce mai mult.
Totuși, ar fi nedrept să afirm că toți nemții sînt de genul fostului meu soț sau de genul mamei lui. Trăind de atîția ani aici, am cunoscut tot felul de oameni; este adevărat că sînt foarte logici, foarte corecți, foarte conștiincioși și disciplinați, dar tocmai lipsa asta de flexibilitate te îndepărteză de ei sufletește. La ei există da sau nu, pe cînd noi, românii, mai discutăm, ne mai… înmuiem, mai lăsăm de la noi, însă ei, cu logica lor, fac totul să arate ca-n carte. Este foarte greu să-ți însușești amîndouă mentalitățile, cu toate că disciplina lor este de admirat.
De aceea, prefer să-mi aduc aminte de anii copilăriei, cel puțin atît cît mă pot întoarce la anii aceia, nevinovați, fără minciuni, fără brutalități, la anii cînd niciodată nu ne duceam cu capul plin de probleme la culcare, cînd ne era frică de strigoi sau de omul negru, cînd dormeam cu fratele sau sora într-un pat, fiindcă părinții nu-și permiteau pentru fiecare copil o cameră, cînd tata se oprea la patul meu și mă mîngîia pe frunte mai mult ca să vadă dacă am febră.
Cînd eram sănătoasă, mă jucam cu frații mei, nu ne era niciodată foame, mîncarea jucînd un rol secundar în viața noastră; dacă aveam un covrig, eram cei mai mulțumiți. Nu știam de Mc Donald sau Pizza Hut, nu aveam celular sau computer, nu aveam X-Box sau Playstation, dar aveam cărți minunate,călătoream cu Jules Verne spre centrul pămîntului sau dormeam într-o colibă, cu Robinson Crusoe. Moș Crăciun nu venea niciodată acasă, dar lăsa cadouri modeste la poalele pomului. Dacă întîrziam de la școală, mama știa că ne jucăm pe maidan și nu dădea telefon la poliție, că am dispărut. Acolo jucam hoții și jandarmii, bătîndu-ne cu spade făcute din crenguțe de oțetar. Foloseam toți aceeași baie, iar hîrtia de toaletă era adesea formată din bucăți pătrate de ziar, pe care tata le tăia minuțios cu foarfeca și le atîrna pe o sfoară. Am învățat să merg cu bicicleta împrumutînd-o de la un băiat, din vecini. Era o bicicletă bărbătească, foarte mare, și mă țineam de zid cu o mînă, pînă am învățat să merg. Nu ne păsa de juliturile și cojile de bube pe care le aveam permanent la genunchi, nu exista Panthenol sau alte minuni de creme miraculoase. Sînt convinsă că generația de astăzi ar fi pe cale de dispariție, dacă ar trăi cum am trăit noi, fără Sagrotan sau alte antiseptice, care în ziua de astăzi nu lipsesc din dulapul farmaceutic din baie. Nu mai spun ce repede s-ar pierde toți, fără GPS sau sistem de navigație la celularele sofisticate.
Ne bucuram de un pahar de sirop cu apă la chioșc și ne duceam la Palatul pionierilor cu troleibuzul, cîteodată pe blat, cum se spunea atunci.
La Palatul pionierilor, după ce m-am convins că nu mă pot împrieteni deloc cu apa, la înot, am încercat să intru la balet – un nivel mult mai elegant, îmi spuneam. Cumva, trebuia să țin pasul cu fratele meu, care se înscrisese la muzică. M-am prezentat cu alte fete în fața profesoarei de balet, care ne-a inspectat într-o sală mare cu parchet pe jos, a-i cărei pereți erau acoperiți cu oglinzi pînă în tavan, iar în stînga era un pian mare, la care stătea un bărbat cu ochelari. Profesoara ne-a pus să stăm toate într-un rînd și să ne ridicăm fustele, cam două palme deasupra genunchilor. Uitându-se bine la picioarele noastre, mie mi-a spus să fac un pas înainte, iar după ce mi-a arătat cum să țin picioarele în poziția unu, doi și trei, mi-a spus să fac cîțiva pași, după îndrumările ei, în ticăitul jucăuş al pianului, după care trebuia să mă țin. Spre uimirea mea, am fost singura care a fost aleasă, astfel că, un timp, m-am simţit foarte interesantă și cred că mi se ridicase și nasul puțintel mai sus. A fost prima mea izbîndă și povesteam peste tot că merg la balet.
După ce am terminat clasa a cincea, era clar că voi intra la școala de balet, urmînd să fac acolo și liceul. Am trecut cu bine toate examenele, iar la sfîrșit, când eram la mai puţin de-o jumătate de metru de țel, trebuia să merg, împreună cu celelalte fete, la controlul medical, unde un doctor de sport ne controla conformația corpului. Acolo, într-un minut, s-au spulberat toate visurile mele, stabilindu-se că talpa mea nu era destul de concavă, pentru balet, astfel fiind respinsă. Nu mai înțelegeam nimic și toată pregătirea la Palatul pionierilor a fost în zadar. Tata o cunoștea pe balerina renumită Magdalena Popa, care-i dăduse pentru mine o pereche de pantofi de balet, cu poante ca talisman. Umblam mereu cu ei prin casă, dar se pare că tocmai pentru poante nu era talpa mea destul de scobită. După aceea, fiindu-mi indiferent la ce școală voi merge, m-am trezit la școala mixtă.
Totuși, la școala de fete îmi plăcuse mai mult, cu toate că și acolo nu toate fetele străluceau prin loialitate. În clasa întîi, din cauza bolilor mele nesfîrșite, a fost necesar să întrerup orele de multe ori, fiind internată în spital, astfel încât rămăsesem cam în urmă cu alfabetul.
Se ajunsese la litera „O”, iar eu a trebuit să citesc din abecedar ce scria pe pagina cu litera „O”. Era o poză cu o femeie, care căuta un ou sub o găină. Textul era; „O! mama are un ou…”, text la care m-am împotmolit, iar învățătoarea mi-a pus nota zero cu creionul roșu pe foaia din abecedar. La sfîrșitul orelor, o fată care stătea în apropiere de noi, s-a oferit să meargă împreună cu mine spre casă. Nu aveam deloc încredere în ea, avea o față de vulpe și o privire nesinceră, dar nu m-am putut împotrivi. În fața casei am vrut repede să scap de ea bănuind că vrea să mă pîrească. Dar ea a început să strige în gura mare; Doamna Chiriloooov!!!.., la care mama a ieșit afară. – Magda a luat nota zero în abecedar!!!……. Nu mai știu ce-a mai fost după aceea, dar știu că a doua zi puteam să citesc abecedarul pînă la ultima pagină, unde era o poezie; „Brăduleț brăduț drăguț, / Ninge peste tine, /Haide, hai în casa mea/ Unde-i cald și bine.// Pom de iarnă-am să te fac,/ O, ce bucurie!,/ Cu beteală-am să te-mbrac/ Şi steluțe-o mie.„
Recunosc astăzi că mi-a prins bine, cum ar zice mama, cititul devenind după aceea pasiunea mea. Citeam tot ce-mi cădea în mînă, înțelegînd mai mult sau mai puțin. Noaptea, citeam sub plapumă, folosindu-mă de o lanternă, pînă s-a prins mama, și mi-a confiscat-o. Iar în caietul de exerciții aveam cele mai frumoase bețișoare, bastonașe și ouri. Aveam și uniformă pentru școală, care era foarte frumoasă. Era o rochiță pepită, alb și negru, cu mîneci lungi. Deasupra, aveam un șorțuleț negru, iar bretelele aveau în părți volane atît de apretate cu făină, încât arătau ca niște aripi. La gît aveam un guleraș alb, care se închidea în față cu o fundă. Unele fete aveau gulerașul croșetat pe margini, cu ață albă, întreaga uniformă arătând foarte frumos. Cred că metoda cu uniformele era foarte bună, în felul acesta arătam toți copiii egali, iar dacă aș avea în ziua de astăzi ceva de spus, aș introduce iar metoda asta la școli.
Cînd am plecat din țară, am reușit să strecor cîteva cărți peste graniță, deşi nu era voie, astfel încât nu am putut salva multe. Mai am și acum o zdreanță, cu „Aventurile lui Habarnam”, care nu are nici început și nici sfîrșit, este așa de zdrențuită, că mi-e frică să o ating și o-țin ascunsă în dulap, într-o pungă. Mai am „Creșarii”, care m-au petrecut toată copilăria, o carte de la tata, „Toate pînzele sus”,” Forsyte Saga” și o carte pe care o citesc de cîte ori sînt tristă : „Trei într-o barcă”, care-mi place numai în românește.
Anii au trecut și-am închis cu șapte lacăte viața din trecut. Întotdeauna mi-a fost frică să dau drumul amintirilor, ştiind că astfel voi suferi prea mult; m-am îngropat în muncă, ducînd o viață de marionetă, am „funcționat” nemaiîmbolnăvindu-mă, fiindcă nu aveam timp. Dar se pare că astfel totul a mocnit fără să știu. Dorul de familie și de țară era prezent, dar amorțit: nu-i dădeam voie să mă cuprindă și, mai ales, am avut grijă întotdeauna ca familia mea din țară să nu simtă niciuna din toate pătimirile mele.
Însă, cred că nimeni nu știe ce se întîmplă în subconștient, trauma despărțirii mocnind, se ascute pe ascuns, pînă ajunge să ia forma unui cuțit care ciopârţeşte totul, lăsând în urmă numai un înveliș uscat, care-ţi poartă numele… Și astfel, gol, îți pierzi echilibrul, cazi și te trezești că nicăieri nu ești acasă și-ți pui întrebarea pentru ce mai trăiești. Aşa şi învelișul meu s-a destrămat, dorind să dorm, iar când mă trezesc, să nu mai știu cine sînt și de unde vin. Cineva a fost împotrivă, însă, astfel că acum am început să scriu, ca să-mi aduc aminte.
Am descoperit prieteni virtuali de neprețuit, bucurându-mă acum de curajul pe care l-am avut.
Mi-am zis: nu ai ce pierde, ori cîștigi, ori nimic, pentru că de pierdut, pierdusem înainte totul.
Familia mea, după ce tata a murit, a emigrat în America. Din acel moment n-am mai mers în țară, neavând la cine. În afară de asta, acum doresc să-mi văd frații şi surorile în fiecare an, s-o văd pe mama cât mai des, dorinţă care-mi bucură câteva săptămîni pe an sufletul.
De un an jumate am început să iau legături cu prieteni virtuali din România. Mă simt foarte aproape de ei, deși nu-i cunosc și, probabil, nu-i voi cunoaște niciodată. Dar cred că nu asta este important, ci faptul că sufletele noastre se unesc aici, mai mult sau mai puțin, pe paginile acestui site și cîteodată am impresia că pe unii din ei îi cunosc de mult timp. Ei m-au încurajat să scriu și de fapt scriu gîndindu-mă la ei.
Cîteodată trebuie să ai și noroc nu?……

Singurătatea pescarului (bilingv, română-maghiară)
Suzana Deac

Linişte. Pace. Zile care copiau una pe alta în fiecare an. Stereotipul îi făcea bine. Totul era planificat. Totul se ştia dinainte. Un mod de viaţă care nu acceptă surpriza. Trezire în zorii zilei. Pregătirea ustensilelor de pescuit. Cizme lungi de cauciuc împotriva umezelii. Un pulover tricotat din lână pentru orice eventualitate. Un impermeabil contra ploilor prietenoase sau duşmănoase, nu se ştie niciodată. Furtună, vânt şi alte fenomene… naturale şi denaturate.
Zi de zi cu capul pe braţe se uita atent la plasa aruncată peste ape. Un băţ de pescuit pentru plăcerea de a simţi mişcarea disperată sau chiar plină de speranţă a peştelui, care sfârşea după câteva zbateri emoţionante, înapoi în libertatea apelor. Din nou liber!
Spre amiază acosta barca străveche la mal. Peştii ajunşi în desage plecau spre târg în inima oraşului aglomerat. Saluta în stânga şi în dreapta după obicei. Apoi îşi aşeza marfa pe masa închiriată. Aştepta orăşenii care umpleau piaţa treptat. Toţi de la mesele vecine erau pescari. Cei din partea cealaltă a tejghelelor erau agenţi comerciali, care duceau mari cantităţi de peşte la diferite firme spre vânzare.
Esenţa vieţii. Fluxul continuu. Fără întreruperi semnificative. Muncă, efort, condiţii naturale grele. Peşti, cât mai mulţi. Cumpărători. Bani pentru o existenţă modestă. Rezistenţă în a persevera pe orice anotimp pentru trai, pentru continuitate, pentru a atinge sensul existenţei care întârzia, dar nici un pescar nu observa. Timpul trecea, ei deveneau tot mai inpenetranţi. Sticloşi. Pietriţi în sentimente şi vorbe. Comunicarea se reducea la câteva cuvinte şi interjecţii de mulţumire sau de indignare faţă de natură.
Mişcări de braţe pe oglinda luminoasă a apei. Liniştea s-a tulburat. A intervenit cineva în natură. S-a împrăştiat peisajul obişnuit al golfului. Sticla apei s-a spart dintr-o mişcare bruscă. Valurile concentrice se înmulţeau şi anulau unul pe altul, venind din centru altele şi altele. O sprânceană spânzurată întrebător. Se întâmpla ceva neobişnuit. O arătare în apă. O femeie a cumetat să înoate în şiragul albastru. Nu a văzut o asemenea expunere de câţiva ani buni. Era dezorientat. Nu ştia ce se întâmplă. Nici dacă se întâmplă ceva. Nu avea reprezentări pentru asemenea momente. Nu avea nici cunoştinţe. În cele câteva clase ce a frecventat nu i-a învăţat nimeni aşa ceva. Vădit deranjat în habitatul lui, s-a răstit la femeie:
-Cine eşti ?… Ce cauţi aici ?
Femeia nu auzea nimic din cauza clipocitului apei, dar când a observat barca, s-a oprit dintr-odată.
-Bună  ziua. Vin peştii ? – întreba cu o exuberanţă ieşită din comun. Încerca şi sentimentul mirării, dar şi al surprizei plăcute. A reuşit să risipească singurătatea cuiva. Şi pe a ei, la fel.
-Acesta e golful meu, de ani de zile aici vin să pescuiesc, nu m-a deranjat până acum absolut nimeni, dacă nu luăm în seamă furtunile, care sunt date de Domnul. Dar dumneata ?
-Şi eu-s dată de Domnul ! Din nişte coaste ! Nu mai ştiţi învăţătura ?
-Coaste aici pe ape ? Hm…
Femeia simţea din vocea lui indignarea pentru revărsarea ei în ape interzise, brusc şi-a revenit din euforia spontană, şi-a întors spatele întâmplării şi cu mişcări hotărâte a părăsit golful, înotând spre mal, care nu era departe, dar totuşi la o distanţă considerabilă.
Nu-şi lua ochii de pe ea. Minutele treceau, dar privirea lui era pironită într-o singură direcţie. La fenomen. Care dispărea tot mai mult în secundele nechemate dar continue, trimise de timpul etern care se pare că e grăbit. Oare de ce ? Şi alţii vor să trăiască şi nu încap de noi ? Ne forţează să păşim mai sprinteni. Către ce ? Către hotar, mal şi un punct fix în care ne egalizăm toate şansele, chiar şi virtuţile. Basmele. Viaţa. Acolo ne grăbim toţi ? De neînchipuit. Şi punctul s-a absorbit în văzduh.
-Vai turiştii ăştia ! Nimic nu e sfânt pentru ei sau poate totul. Tocmai de aceea îi vezi în locurile cele mai neaşteptate. Caută ineditul, frumosul. Amintiri unice pentru o viaţă unică. Impresii pe care nu pot culege în sânul familiei doar aici în inima sălbăticiei generoase, fără bariere sau bilete de intrare, impuneri, limitări. Aici te poţi desfăşura, simţi ritmul natural şi poţi asculta pulsul relaxat al vieţii. Imagini desenate de penelul naturii îţi pot trezi culori nemaivăzute. De asta vin aici turiştii. Cred, că totul e al lor. Nu mai respectă intimitatea sufletelor.
Peştii s-au dus. S-au speriat şi s-au dus. Poate chiar după ea şi caută un punct fix în zare. A dispărut şi ea. Zarea nu mai are puncte fixe, doar linii care te iau de sus şi te fac să pluteşti deasupra tuturor valorilor văzute sau visate, azi mai mult decât în alte zile care nu se deosebesc doar prin denumire. Apoi s-a liniştit când a văzut zvârcolirea peştilor în plasa întinsă de dimineaţă. Se mira că s-a umplut fără ştirea lui. Or fi fost plecat între timp, undeva departe… A aşezat băţul jos, azi nu mai prinde peşti pentru plăcerea de a-i arunca înapoi.
Mişcări automatizate, de mult învăţate, zi de zi repetate până la piaţă. Aglomeraţie mare, fiind sărbătoare de care a şi uitat fără să ştie din ce motiv. Interesant. Până acum el ca şi sătenii, aştepta sărbătorile, azi sărbătoarea îl aştepta pe el. Plăcută senzaţie. Neîncercată. De obicei după piaţă toţi pescarii invadau oraşul care era împodobit în culori vii. Caruseluri, clovni, oameni care înghit flăcări ca să fie mai înflăcăraţi, care îşi ţin şerpi la piept să vadă ce sentiment e, rochii vaporoase, parcă ai vedea vapori mici, albe pe apă, vestitori ai păcii, ai apropierii oamenilor de ei înşişi.
Ciudat, dar azi nu simţea nevoia să se amestece în mulţime, să guste din sărbătoare. Azi vroia să fie doar cu el însuşi şi cu amintirile proaspete, avea nevoie să analizeze evenimentele din viaţa lui, mai ales pe cel din ziua care tocmai trecea, dar n-o lăsa, o rumega, o analiza, o reproducea, o întorcea pe toate feţele pe care le fotografia şi le aşeza nu departe de nucleul memoriei active pentru urgenţele inerente şi tot mai stringente, credea el. Până a ajuns acasă amurgul s-a închis la culoare. Nu a mai aprins lumina, a găsit patul şi pe întuneric. Şi visul ciudat pe care tocmai l-a văzut.
A doua zi a aruncat plasa de pescuit mai devreme cu ceva decât în mod obişnuit. Totul făcea ca şi până acum, respectând obiceiurile bătătorite, dar lucra din instinct şi nu conştient. Până  şi-a adus aminte că ieri, la această oră, da, ştie foarte bine că pe vremea asta s-a ivit femeia aceea. Şi i-a invadat teritoriul şi creierul. Bine că s-a dus repede. Lucrurile trebuie să meargă pe făgaşul lor normal. Fiecare cu destinul său. Cine ar vrea să-şi schimbe destinul ? Dar cine ar putea ? Oare el ar vrea ?
Lucrurile trebuie să revină la normal. Liniştea şi armonia sunt elementele determinante ale naturii, acestea hotărăsc scurgerea infinită a timpului, doar din când în când se stinge câte o luminiţă pe care natura nici n-o bagă în seamă, că are menire universală, trebuie să înşire cât mai multe perle pentru toţi doritorii de viaţă.
E bine că azi n-a venit străina să deranjeze apa, peştii, aerul, liniştea obişnuită, împăcarea cu natura şi cu sinele. Să stea acolo unde este. A prins cu cele două mâini băţul de pescuit şi încerca să nu se gândească la nimic ca şi până atunci. Dar gândurile se derulau fără invitaţie, se vedea cum în fiecare zi se scoală, se îmbracă, mănâncă ceva, pregăteşte ustensilele de pescuit, ia barca şi se închină meseriei de pescar până la amiază. Şi toate acestea numai singur.
Dumnezeule, chiar îi sunt la fel zilele, trase la indigo ? E imposibil, că doar el nu e o maşină, un robot. Dar dacă caută, şi găseşte diferenţe privind succesiunea zilelor: nu mănâncă în fiecare zi acelaşi lucru, nu prinde aceeaşi cantitate de peşte, şi clima e schimbătoare, când îl arde arşiţa, când îl bate furtuna sau îl smulge vântul din echilibrul său bine înfipt de-a lungul vremii. Chiar şi suprafaţa apei diferă de la o zi la alta, câteodată e netedă, liniştită, alteori acoperită de ceaţă sau învolburată în urma vântului răscolitor. Există elemente incontestabile care diferenţează zilele între ele, care rup monotonia ucigătoare, singurătatea îngropată în suflet.
Şi întâlnirea asta cu necunoscuta, s-a imprimat în memoria lui cu alte litere, ziua s-a fragmentat în două părţi distincte. Nu era în faţa unui timp care curge le fel. Acum ştia, când timpul a luat o pauză, el se analiza pe el însuşi. Îşi punea întrebări existenţiale. În ce ritm să-şi continue drumul ? În cel obişnuit sau în cel neobişnuit ?
Apariţia ei parcă ar fi o insulă peste noapte, descoperită în imensitatea apelor. Îşi pune jos băţul de pescuit şi se uită către mal. Peste două ore tot malul îl scrutează din priviri. Observă, că băţul e tras de peşti, nu-i pasă. Din partea lui să-l tragă şi în apă, dacă asta e intenţia lor. Totul se desfăşoară automatizat, nu mai e nevoie de coordonarea lui. Plasa se umple cu peşti fără nici un efort din partea lui. De-ar apărea odată femeia aceea ! Îl doare gâtul de atâta încordare, ochii îi sunt obosiţi. Azi nimeni nu-l mai deranjează. Ciudat.
Brusc vocea femeii l-a trezit din letargie. A venit dintr-o direcţie din care el nici nu s-a aşteptat.
-Ce mai faceţi ? Umblă peştii ? – întreba vocea veselă.
Pescarul s-a ruşinat la gândul, că a fost prins asupra faptului şi  încerca să fie azi mult mai prietenos ca şi ieri.
-Vin peştii, vin, nu le pasă nici de străini… şi şi-a arătat dinţii frumoşi într-un zâmbet larg, generos.
-Remarca asta la mine se referă, aşa-i ?
-Eu alt străin nu văd în apropiere, continua pescarul flirtul. Limba începea să i se dezlege după atâţia ani de tăcere. Parcă  se îmbăta încet-încet cu dispoziţia sa de comunicare. Nevoia de deschidere a pus stăpânire pe el şi l-a lăsat parcă fără voinţă…
Între timp femeia care făcea baie, lovea jucăuş apa, se dădea peste cap exuberant, adora greutatea ei de pană în apă, libertatea de mişcare, nu se mai sătura în a zburda în spaţiul  transparent.
Pescarul nu-şi putea lua ochii de pe ea, parcă era un peşte rar care i se arătă, ca să se ascundă mai apoi, numai cu gândul de a-i oferi un spectacol magic. De multe ori se scufunda în observarea mişcărilor peştilor, dar femeia asta depăşeşte chiar şi performanţa peştilor. Nu-l mai interesa nici băţul, nici plasa, deşi existenţa lui depindea de acestea.
-De ce nu veniţi şi dvs. să faceţi o baie ? – întreba îndrăzneţ străina.
-Eu? Dar eu nu m-am bălăcit şi de zece ani! – striga indignat pescarul. Din aşa ceva noi nu am putea trăi!
-Atunci ar fi timpul! – insista femeia. Uitaţi-vă ce vreme minunată, cât de plăcută este apa, nu te poţi sătura de ea. Să nu spuneţi că nu ştiţi înota, că aşa ceva mi-ar fi peste putinţă să cred.
-În atâţia ani poţi uita orice, chiar şi gustul apei – a răspuns răspicat pescarul, în timp ce îl cucereau pas cu pas impulsuri misteroase, cărora la un moment dat nici nu mai dorea să se împotrivească. Nu avea motiv. Brusc şi-a aruncat hainele de pe el, arătându-şi corpul bronzat neuniform şi rămas într-un şort, a sărit în cap în apropierea femeii, stropind-o de-a binelea.
Ea râdea prelung din toată puterea, dar uitându-se în jurul său numai nu îl zărea. Zâmbetul provocator s-a preschimbat într-un grimas pe faţa străinei, s-a speriat. Se învârtea cu mare viteză, uitându-se în toate direcţiile. El s-a ivit dintr-odată aproape de ea, intenţionat a vrut s-o sperie, întârziind în adâncimea apei peste limita admisibilă. Apropierea li s-a părut tulburătoare. Au început să înoate unul lângă celălalt în acelaşi ritm, între timp se holbau unul la celălalt, părându-li-se clipa neverosimilă.
Combinaţia dintre timp, spaţiu şi mişcare de multe ori schimbă percepţia omului, momentul devine unic, preţios, privirile realizează un fluid continuu, emoţiile răscolesc tot corpul, deviind vizibil raţiunea trăirilor.
Soarele ardea în lumina din ochi. Bărbatul a atins corpul ei, aşa numai din întâmplare. O linişte imensă i-a îmbrăţişat cu două aripi, doar zvâcnirea inimii părea că risipeşte această fărăcuvântare cu înţelesuri vulcanice. Nu vorbeau, doar vocea pescăruşilor îi obliga să se uite involuntar înspre traiectoria lor. Femeia a început să înoate în jurul pescarului la o oarecare distanţă, parcă vroia să evalueze gradul pericolului sau farmecul idilei.
El dintr-odată s-a scufundat în adâncime, până unde ea nu-l mai putea vedea. Femeia nu-şi mai făcea griji, aştepta curioasă, iar aşteptarea o emoţiona. Pescarul a apărut chiar lângă corpul ei, cuprinzându-l, o clipă au rămas uniţi sub efectul jocului senzual, până ea, nemaisuportând intensitatea momentului, speriată s-a îndepărtat şi a început să înoate către mal.
Ajutat de mâinile sale vânjoase, pescarul s-a tras în barcă şi  în câteva clipe s-a îmbrăcat. Nu se uita în direcţia malului, nu mai avea nevoie de alte iluzii optice, clipa cucerită bătea zgomotos în coşul pieptului masiv. Cu mişcări fixate trăgea în barcă plasa plină de peşti, i se părea absolut normal, că şi azi a prins o mulţime.
Ajungând la mal a legat barca de un ţăruş. A înhămat calul, aşezând coşul cu peştii pe spinarea lui. Peisajul arăta ca şi înainte de mult timp, lui totuşi i se părea că totul s-a schimbat în jurul său: mesele, pescarii vecini, peştii, chiar şi vocea lui suferea nişte mutaţii. Ce este atât de deosebit oare, când toată lumea vinde peşti, iar cumpărătorii negociază ca şi altă dată, apoi plătesc? Atunci, când toţi câştigă ceva, când toţi puteau continua existenţa ca şi până acum în albia veche a lucrurilor. Se întreba singur, dar nu găsea răspunsul adecvat.
Îi revenea continuu imaginea de azi care l-a tulburat atât de mult, încât  simţea, parcă altcineva îl conduce de mână şi de picioare, parcă altcineva ar porni calul pe drumul spre casă, parcă el ar fi altcineva, când o zăreşte pe ea şi e cu neputinţă să-şi mai ia ochii de pe femeia misterioasă.
Leagă  calul de un copac, aruncându-i fân pentru a-l hrăni cumsecade.
Se aud sunete muzicale îmbietoare din casetofonul străinei, rezemat de peretele căsuţei. Lumina lunii îi cuprinde triumfător într-o îmbrăţişare timidă la început. Peste câteva clipe încep să scoată hainele unul celuilalt până ajung goi în faţa oglinzii cerului şi a mării. Numai luna se vede clar ca un lămpaş într-o seară predestinată, apa clipocind se atinge de mal, în rest e o linişte deplină, numai în ei creşte febra, dorinţa, atracţia.
Bărbatul o ia de mână şi încet o trage după el în marea cea neagră şi infinită. Corpul lor se leagănă într-o strânsoare dulce. Mângâierea este blândă, acaparatoare. Fierbinte. O simt din toată fiinţa lor…
După  un timp înoată către mal şi se întind pe nisipul cald şi primitor. Febra descreşte, respiraţia îşi revine încet-încet la ritmul obişnuit. Ruşine. Mândrie. Stăpâniţi de sentimente ambivalente adorm în braţele iubirii.
Dimineaţa  treziţi de primele raze, se scoală cu repezeală cuprinşi de o anumită nelinişte. Se despart fără vorbe. Nu există acel cuvânt care ar putea exprima sentimentele ivite. Cuvântul a rămâne închis în ei.
Femeia necunoscută dispare. Pescarul pregăteşte barca şi iese să  pescuiască într-un golf cu ape line, la locul lui obişnuit. Apa este ca şi ieri. Soarele bate la fel ca şi cu o zi înainte. Peştii trag la fel. Totul este ca şi ieri, numai în el s-a schimbat ceva.
O durere  îi săgeată capul. Zvâcneşte neliniştea în interior. Băţul tremură în mână. Peştii nu mai vin către el, s-au înstrăinat dintr-odată. Nu-şi găseşte locul, nu mai poate pescui cu calm. Ceva i-a zdruncinat calmul. Cineva vrea să-i schimbe direcţia vieţii sale. El s-a născut pescar şi pescar vrea să fie şi de acum încolo. Nu se mai lasă perturbat de nimeni şi de nimic.
Încearcă să-şi concentreze atenţia, pândeşte peştii, nici nu observă ivirea femeii chiar la prora bărcii. Se uită la ea, dar n-o salută. Nu-i răspunde la întrebări. Devine mut ca la început. Femeia îl cheamă în apă. Bărbatul n-o bagă în seamă. Străina se răzgândeşte dintr-odată şi începe să se îndepărteze de barcă, înotând spre mal. El urmăreşte cu privirea loviturile braţelor peste apa liniştită, dar nu strigă, n-o reţine, nu sare după ea în apa adâncă…
În fiecare dimineaţă îşi pregăteşte barca şi ustensilele de pescuit tot aşa, ca şi până acum de mulţi ani. Visând în golful său obişnuit scruteşte văzduhul după un punct mişcător. Îşi lasă barba în pălmi şi se concentrează, oare nu se aude râsul plăcut al femeii? Ar dori ca din când în când să înoate ea în apropiere, să-i zărească silueta, să-i audă vocea, râsul, să-i vadă ochii… fără ca el să răspundă.
Dar femeia necunoscută nu mai vine pe malul lui, în golful său. A dispărut pentru totdeauna.
-Degeaba, a fost doar o sirenă! – se linişteşte pescarul şi se scufundă în propria singurătate.

Textul în limba maghiară:

A  HALÁSZ  MAGÁNYOSSÁGA

Napjai egyformán teltek, csendesen, békességben. S ez jόt tett neki. Ezt szokta meg. Már hajnal tájt felkelt, előkészítette halászfelszerelését, lábára hosszú csizmát húzott, hogy védje a hidegtől és a nyirkosságtόl. Ingére gyapjúszvettert gombolt, kézikötésűt, jό vastagot és meleget, aztán köpenyt terített magára, hogy megvédje testét a széltől és a vihartόl egyaránt.
Nap mint nap ott könyökölt, fejét kezére fektetve miután kivetette hálόját a szélcsendes vízekre nem messze a parttόl. A másik kezében halászbotot tartott, mert azt is szerette, ha érzi a hal ficánkolását, elégtétellel szolgált ez neki. Néha kifogta a halat, máskor visszadobta, éppen ahogy a pillanatnyi kedve diktálta, de mindig látni akarta zsákmányát.
Dél felé kievezett a partra ős régi bárkáján s megcsodálta mégegyszer a hálόjában összegyűlt vergődő halakat. Hát ez szép, dicsérte munkája eredményét és átalvetőkbe rakosgatta azokat. Fehér, a lova gyorsan elvitte a falú piacterére. Mindenkinek köszönt, ahogy a szokás diktálta és kirakta egy üres asztalra a halakat eladásra. Jobbra is, balra is minden szomszédja halkereskedő volt. Keveset adott el mindenki délig, de a déli όrákban hirtelen megtelt a piac a városbόl érkező beszerzőkkel, akik felvásárolták a falusi halászoktόl a teljes halmennyiséget. Ez adott értelmet életüknek. Volt miért másnap felkelni és kimenni a vízre, a halászás nem volt hiába valό mesterség. És ez az érzés ellenállόvá tette természetüket, álhatatossá az idő mulásának arányában.
Egyik nap, amikor a megszokott mόdon halászott a rég ismert öböl csendes vízében, karcsapásokat hallott meg a háta mögött. A víztükre hirtelen meghasadt s ott, ahol a víz teljesen simma volt addig, körkörös hullámok sokasodtak és radirozták egymást ki. A néma halász kérdően felhúzta az egyik szemöldökét, hogy mi is történik valόjában, de egyelőre csak a figyelmét élesítette. Egy nő úszott a vízben bárkája közelében. Eléggé szokatlan látvány, könyvelte el magában, már rég όta nem tapasztalt ilyesmit.
-Ki vagy és mit akarsz? – tette fel hirtelen a kérdést kiváncsian és megrökönyödéssel, mint az a valaki, akinek átlépték a határait.
A nőszemély semmit nem hallott a fülébe csobogό víz miatt, de hirtelen megállt az úszásban, amikor észrevette a bárkát és a halászt.
-Jό  napot, fognak a halak? – kérdezett rá a halászra nagy vídáman, a városiak könnyedségével.
A halász nem volt beszédes formájában és különben is váratlan hatással volt rá ez a találkozás. Végül is csak rámordult az asszonyra.
-Ez az én öblöm, már évek όta ide jövök halászni és soha senki nem zavarta a vízemet, sem a nyugalmamat eddig, persze a viharokat leszámítva.
A nő kiérezte a halász zsörtölödő hangjábόl a neheztelést, megszeppent és gyors karcsapásokkal, éppen úgy ahogy jött, visszaúszott a partra, ami nem volt messze, de egy jelentős távolságra mégis. A halász nem vette le rόla tekintetét egy percre sem, végig követte a távolodό pontot, amíg partot ért, még ott is követte tekintetével, amíg felszívόdott a pont a térségben.
-Különös, morfondirozott magában, még hogy ide jön fürödni, jajj ezek a turisták! Minden nyugodt helyet feltúrnak, minden zúgba behatolnak, semmi sem szent nekik, felfedező szükségletük nem ismer akadályt, minden az övéké. Máris elriasztotta a halakat! – De aztán  megnyugodott, mert a hálό lassan megtelt hallal. A botot letette a kezéből, már nem volt kedve hiába tartani. Elég lesz neki az a hal, amit a hálό majd kifog.
Miután a szárazföldre lépett, automatikusan követte a rég beidegzett mozdulatokat mindaddig amíg a piacra ért. Ott már hemzsegett a sok beszerző, ma hamarabb jöttek és jobban siettek a felvásárlással, mert ünnepnap volt, éppen a tengerek királynőjének a napja. Né, hogy megfeledkezett erről a naprόl, hiszen minden évben tudta már jό előre, sőt piac után belátogatott a faluba is, mert körhintákkal és minden féle bohockodással telt el ez a nap, ahol résztvett a falú apraja-nagyja. Furcsa, de nem érezte hiányát ma, hogy elvegyüljön az emberek között, magányra vágyott és hazabaktatott a fehér lován. Mire hazaért, beszürkült az égboltja és lefeküdt.
Másnap még korábban kivetette hálόját az öböl békés, hideg vízére. Mindent úgy végzett, ahogy a szokásai  parancsolták, a legtöbb mozdulatát nem tudatosan, csak úgy ösztönösen végezte, de minden mozzanat tökéletesen követte a másikat mint eddig egy életen keresztül. Egészen addig, amíg eszébe jutott a tegnapi esemény, tegnap ilyenkor, igen, biztosan emlékszik, ebben az όrában tűnt fel az idegen nő és szemérmetlenül áthágta vízterületét. De elment, hamar visszafordult és elúszott. Jό, hogy nem zavarta többet. Mindennek úgy kell történnie mint eddig, pontosan ugyanúgy. A nyugodtság a természet legfőbb eleme, ez tartόsítja az időt, a lelket, a tökéletességet. Nincs szűksége zavarό elemekre itt a természet végtelen harmόniájában. Jό, hogy ma nem jött el az az idegen, hogy mindenkit megzavarjon, őt, a vízet, a halakat. Maradjon csak ott, ahol van! Kézbe fogta a botját kelletlenül s meg prόbált semmire sem gondolni, arra sem, hogy nap mint nap minden reggel még hajnalban felkelt, arra sem, hogy éppen abban az όrában minden nap előkészítette halászfelszerelését, arra sem akart gondolni, hogy minden reggel egyedül kénytelen enni, még arra sem, hogy ugyanabba a ruhába öltözik, ugyanazt a bárkát ereszti a vízre, ugyanabba az irányba indul el és ugyanígy halászik már ősidők όta.
Tényleg, semmi különbség két napja között? Ez lehetetlen, hiszen ő nem gép és nem is akar géppé változni. Hopp! Már fején találta a szöget. Tudja, hogy miben különbözik egyik napja a másiktόl. Nem ugyanazt eszi minden nap. Nem ugyanaz a levegő hőmérséklete minden reggel vagy délben vagy este. Még a víz felülete is más, néha csendesebb, néha ködösebb, néha felajzottabb a szél érintése által, igenis vannak elemek, amelyek megkülönböztetik az egyik napot a másiktόl. Például ez a találkozás is az ismeretlennel, teljesen más betükkel írόdott az emlékezetébe. Elválasztotta a reggeli όrákat a déliektől. Érezte, hogy történt valami néhány percben, ami más volt mint az eddigi időhalmazok. Bevéste magát mint egy darab szárazföld két vízes terület közé. Az ismeretlen felbukkanása mintha sziget lenne e vízrengetegben. Leteszi nyugodtan a halászbotot s a part felé néz egyfolytában. Két όra múlva is a partot figyeli. Érzi, hogy a halak rángatják a botot, de ő fel sem veszi, tőle még a botot is felfalhatnák, most egyáltalán nem érdekli az eddig fontos esemény. Sejti, hogy a hálό is teljesíti önállόan feladatát, ő csak felügyeli vagy már fel sem ügyeli az eseményeket, mert minden megy a maga utján…csak már megjelenne az az ismeretlen nő… Elállt a nyaka a sok nézéstől s mind hiába. Ma senki sem akarja zavarni vízeit. Különös.
Hirtelen ráijesztett egy vídám női hang. Pontosan az ellentétes iránybόl jött, onnan, ahonnan nem is számított erre, ő csak az ismert útat kutatta.
-Hogy s mint? –  kérdezte a vidám hang, járnak a halak?
A halász elszégyelte magát, mintha rajtakapták volna, de most sokkal barátságosabban válaszolt a turista nőnek.
-Fognak a halak, hát persze, már attόl sem zavartatják magukat, ha idegenek járják be a helyet!
-Ez rám vonatkozik, úgye?
-Hát  én más turistát most itt pillanatnyilag nem látok – incselkedett a halász, mintha felόldozták volna a nyelvét annyi év után. Érezte, hogy beszélhetnéke támadt s ez különösen hatott rá, a néma halászra, aki nem pocsékolta senkire a szavát. Hát minek? Hát miért?
Eközben a fürdöző nő erre-arra paskolta a vízet, bukfencezett az élvezettől, imádta a víz adta könnyedtséget, súlytalanságot, szabadságot, nem győzött repdesni a vízben, mint a madár a levegőben olyan felszabadultan mozgott a tenger áttetsző vízében.
A halász megígézve nézte mint egy sellőt. Sokszor gyönyörködött a halak önfeledt síklásában, de ez az asszonyember felülmúlja a halakat is, pedig ő a halakat szereti, egy életen keresztül hűséges volt a halakhoz és azok is hozzá. Bár kihalászta őket és elárusította, nem haragudott meg a tenger reá. Volt benne elég eledel. Ilyen ficánkolό kedves halat ő még nem látott. Nem érdekelte már egyáltalán sem a bot, sem a hálό, pedig élete függött tölük, nem, most igézet alatt állott és le nem vette éhes tekintetét a szép nőről, aki egyre csak ficánkolodott mint egy kacér víziállat.
-Miért nem jön maga is egyet fürdeni? – kérdezte mohόn az ismeretlen.
-Én? Hiszen én nem úsztam ebben a vízben már jό pár esztendeje! – kiáltott fel a halász megrökönyödve.
-Akkor éppen ideje lenne! – erősködött a nő. Nézze, milyen szép az idő, milyen kellemes a víz. Nehogy azt mondja, hogy nem tud úszni, mert nem hiszem el!
Féktelen ösztönök kerítették hatalmukba hirtelen, amiknek már nem is akart ellenállni. Minek? Hirtelen lekapkodta magárόl ruháját és csak úgy  alsόnadrágban, fejest ugrott a nő közelébe, jόl szembecsapva a vízet. De a nő csak kacagott teljes lelkéből, úgy. hogy kivillant szép fehér fogsora. Szét nézett, de nem látta a halászt sehol sem. Az szándékosan a víz mélyén ragadt, hogy megijessze az ismeretlent, hogy moresre tanítsa. S az idegen arcán a mosoly grimasszá görbült le, megijedt, hogy valami történt, valami kellemetlen és maga körül forgott sebessen, hogy minél több irányba lásson rövid idő alatt. A halász hirtelen felbukkant a nő közvetlen közelében s ez a pillanat mindkettőjüket meghökkentette. Uszni kezdtek egymás mellett ugyanabban a ritmusban, közben bámulták egymást olyan tekintettel, mintha életükben nem láttak volna embert vagy ilyen embert.
Igen, az idő s a tér s a mozgás ötvözete néha megváltoztatja a benyomásokat olyan értelemben, hogy a perc egyedinek tűnik, a tekintet egymásba kapcsolόdik, az érzelmek egymásba gabalyodnak, hogy már ki sem ismeri magát az ember belőlük. Tűzött a nap a tekintetükben s a férfi karja csak úgy véletlenül megérintette a nő testét. Csend ölelte át őket, a víz csöndje s a szívük kalapálása miatt lebénult a szavuk a nyelvük alá. Nem beszéltek, csak a sírályok hangjára kapták fel néha a fejüket. A nő a férfi körül kezdett körözni, mintha tisztes távolságbόl akarta volna felmérni a veszélyt vagy a varázst. A férfi hirtelen alá merült, újbόl elidözött a víz alatt, de most a nő tudta, hogy nem szabad izgatnia magát és kiváncsian várta, hol fog felbukkani a halász, arcát pirosra sütötte a nap s a várás bizsergető hangulata. A férfi szorosan mellette bukkant fel, de úgy, hogy átölelte a nő testét és egy pillanatra az igézet eggyé olvasztatta őket, aztán a nő ijedten tova rebbent, igen sok volt neki a mai napra és tovább úszott, ki a partra.
A halász felhúzta magát a bárkájába izmos karjával és pillanatok alatt felöltözködött. Aztán gondolkodόba esett, a partot már egyáltalán nem figyelte. Nem volt szüksége újabb látomásokra, ott ágaskodtak benne az elmúlt pillanatok féktelenül, boldogan. Elég volt neki ez a kép. Már rég rámába rakta lelke a ritka élményt. Automatikus mozdulatokkal húzta bárkájába a hallal teli hálόt, természetesnek tűnt, hogy sok halat fogott ma is, de nem a halakra pazarolta figyelmét. Parthoz ért és kikötötte a bárkát. Összegyűjtötte a halakat s a falúba vitte.
A piac pontosan úgy nézett ki ezen a napon mint egyébb napokon, bár neki minden másnak tűnt és nem tudta saját magának megmagyarázni ezt a látomást. Vajon miért tűnik minden másnak – kérdezte kiváncsian akkor, amikor a nap pontosan úgy sűt mint eddig is, akkor, amikor a szomszéd asztaloknál mindenki halat árusít, akkor, amikor már feltűnnek a városrόl érkező beszerzők, minden hal elkel, mindenki nyer valamit, annyit, amennyivel meg lehet élni nyugodtan, amivel újbόl lehet kezdeni a másnapot ugyanazzal a reménnyel. Mi más? – kérdezte magában, de választ képtelen volt találni.
A fejébe újra és úra visszatért az a kép, ami annyira felbolygatta ma, hogy érzi, mintha más vezetné kezénél fogva, mintha más valaki mozgatná lábait, mintha más szόlna Fehérhez, hogy induljon már haza felé, mintha más lenne az, aki hirtelen megpillantja fehér sortjában az idegen nőt és nem tudja levenni a szemét rόla. Megköti a lovát egy fához, az csendesen enni kezd. Kellemes akordok hangzanak az ismeretlen kazetofonjábόl s a zene, a tekintetük s a hold meleg fénye átöleli alakjukat. Egymáshoz simulnak és lassan levetnek egymásrόl egy-egy ruhadarabot, amíg teljesen meztelenek lesznek. Már csak a hold tartja felettük a lámpást, a víz játékosan csapόdik a szárazföld martjához, csend van mindenfele, csak bennük duzzad a szív, a vér, az indulat. A férfi megfogja a nő kezét és lassan maga után húzza a víz fekete végtelenségébe. Egymás mellett hullámzik testük s az érzések erősebbek lesznek mint önmaguk. Ölelésük meghitt, forrό, egyedüli. És ezt érzik ők is…
Egy idő után kiúsznak a partra és megpihennek a hűs homokon. Lázuk csillapodni kezd, lélegzetük vissza kapja megszokott formáját. Szégyellik magukat, de ugyanakkor büszkék magukra és ilyen vegyes érzelmektől eltelve alszanak el egymás karjában.
Hajnalban a felkelő nap első sugaraira, amelyek belesütnek alvό szemükbe, hirtelen felriadnak. Szό nélkül válnak el. Nincs mit kifejezni. A titok bennük reked.
Az ismeretlen nő eltűnik. A halász előkészíti a bárkáját és kimegy a csendes vízű öbölbe halászni. Éppen olyan a víz mint tegnap. Éppen olyan a nap sugara mint tegnap. Éppen úgy húznak a halak mint tegnap. Minden éppen ugyan olyan mint tegnap, csak ő változott meg egészében. Fájdalom hasít a fejébe. Nyugtalanság dobol benselyében. A bot remeg a kezében. A halak már nem jönnek feléje. Elidegenedtek tőle. Nem találja helyét, nem tud már nyugalmasan halászni. Valami nincs rendjén. Valami felborította belső egyensúlyát. Valami meg akarja változtatni az élete irányát. Valami uralkodni akar rajta. De ő –  halász akar maradni ezentúl is!
Figyelmét összpontosítja, csak a halakat lesi, észre sem veszi a nő felbukkanását a bárka orránál. Rá néz, de nem köszönti. Nem szόl hozzá. Nem felel a kérdéseire. Néma, mint az elején volt. A nő hívja a vízbe. A férfi nem felel. A nő meggondolja magát és kiúszik a partra. A férfi követi tekintetével az ismeretlen karcsapásait, de nem kiált, nem tartόztatja, nem ugrik utánna a mély vízbe.
Minden nap reggelén előkészíti a szokásos mόdon a bárkát és halászni indul éppen úgy ahogy eddig is már sok éven keresztül. Az öböl csendes vízén elmerengve nézi a partot, szeretné, ha feltűnne a kis mozgό pont. Fejét öklébe támasztja és hegyezi fülét, nem hallatszik-e az idegen kedves kacagása? Szeretné, ha néha napján a bárkája közelében fürödne az imeretlen, ha láthatná alakját, ha hallhatná a hangját, a fülében visszhangzό kacagást…
De az idegen nem jön többet a partjára. Nem úszik a bárka közelébe. A nő eltűnt minden időkre.
-Hiába, csak egy szirén volt! –  nyugtatja meg magát a halász és elsülyed a saját magányosságába.
autor Deac Suzana, redactor secţiunea “Limba maghiară” din cadrul redacţiei revistei “Faleze de piatră”

Originară  din Târgu Mureş, absolventa Facultăţii de psihologie, UBB, Cluj, domiciliată în Bistriţa, jud. Bistriţa-Năsăud, funcţionează ca psiholog şcolar, ocupând în mai multe rânduri funcţii de conducere, ca director de şcoli, inspector de specialitate, metodist.
A publicat  nuvele, schiţe, poezii, eseuri în reviste literare judeţene, naţionale şi internaţionale. Participă atât în presa scrisă, cât şi în presa electronică.
Este membru în Societatea Scriitorilor Bistriţa-Năsăud, Societatea Scriitorilor Conexiuni din BN, redactorul rubricii Psihologia vieţii în cotidianul Răsunetul.
Volume publicate:
« Kik vagyunk és kik leszünk » (Cine suntem şi cine vom fi), – volum de proză scurtă în limba maghiară –  Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006 ;
« Az élet mint hangulat » (Viaţa, ca o dispoziţie emoţională) – volum de proză scurtă în limba maghiară, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2007;
« Exerciţii pentru dezvoltarea inteligenţei la copiii de 6-12 ani » – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2007;
«Meteora», poezii, Editura Karuna, Bistriţa, 2008;
«Femeia şi bărbatul, Chemarea identităţii», roman, Editura Karuna, Bistriţa, 2009.
A obţinut mai multe premii şi diplome pentru activitatea ştiinţifică  şi literară.

!!! Gherghina şi punctul 8
S.Budeanu

Poetei Alina Dora Toma
Lătratul furios al câinelui o scoase din casă. Cineva zgâlţâia portiţa de la drum, răcnind cât îl ţineau rărunchii:
– Da’ mai taci odată, potaia dracului! Gherghinaaa, fa Gherghinăă! Ieşi oleacă la poartă!
Începu să ocărască, apropiindu-se şi agitând linguroiul, încă plin de bulion:
– Cotei, neaaa! Cotei, marş de-acolo, hir-ai al pustiului să hii! Lasă omu’-n pace! Ce-i, Pavăle, ce-ai păţit? Au dat turcii?
– N-au dat încă, da’ javrei ăsteia parcă îi intră dracii în cur când mă vede. E singurul din comună care mă latră. Şi doar ne cunoaştem de ceva vreme.
– Ei, te-o fi bănuind de niscai lucruri nefăcute, Pavăle, mai ştii? Poate ai aflat şi tu: câinele şi copiii simt omu’ bun! zâmbi gospodina, cu luciri păgâne în ochii verzi şi jucăuşi, adumbriţi de gene grele.
– Ia zi-mi, care-i baiul ?
– Păi, ai ţupişcă, Gherghină. Ordin, de la dom’ primare Ghiţă Goangă. Că m-o chemat azi şi mi-o dat câte una pentru fiecare consiler.
Şi Pavel, poştaru,  începu să scociorască în gentoiul lui burduhănos:
– Aşaa… Apopii, Avădanii… Brezoi…Clonţac! Iote! Doamnei Consilier Gherghina Clonţac. Ia de-aici, semnează colea. Şi-i întinse plic mare, ministerial, cu parafă pe colţul din dreapta.
– Şi… mulţumesc pentru ţuiculiţă, mustăci el.
– E cam devreme pentru trăscău, mai ai de umblat, Pavăle, şi mai e până-n seară.
– Eh, asta e! La bună vedere, Gherghino, şi mai potoleşte şi tu câinele ăsta, că uite, râde lumea de mine.
– Pot să-l şi otrăvesc, Pavăle, că tot degeaba. Ai îmbătrânit şi tu, ai facut ditamai burdihanu şi doar ştii că atunci când creşte dovleagul… se usucă vreju’! Acu’ bietul câine chiar că latră de pomană. Înainte veneai şi tu cu poşta mai pe înserat, baaa… mai aduceai şi telegrame, unele scrise chiar de tine, da’ de când  s-o mutat în capu’ satului Firiţa lu’ Drăgoi, mi-aduci scrisorile îndată după cântatu’ cucoşului. Ţi-o fi punând ţălină-n poşircă, fufa. Ai grijă, Pavăle!

*  *  *
Imediat după câştigarea mandatului de consilier comunal, Gherghina Clonţac hotărî să-şi facă ordine în viaţa ei de gospodină pusă acum în slujba comunităţii. Începu prin a căra, împreună cu Vochiţa, vecina şi prietena ei din copilărie, cu care fetise, masă  grea de stejar, cu saltar lăcătuit. O puse în colţul de răsărit al odăii de curat, sub icoana Maicii Precista.
Întinse peste blatul lăcuit al acesteia teşlaif arnicit cu trandafiri roşii, cusuţi în muscă, şi ajurat cu râu colţat de macramé, bătut în igliţă. Peste, îl aranjă, la fix trei degete depărtare de marginea din dreapta, pe Philips, leptocul, cumpărat cu împrumut din bancă şi prevăzut cu  acces  biometric. De ăsta, la care  puneai deştu’ mare pe-o clapă, el te recunoştea de stăpân după amprentă, şi apoi începea să pornească. C-aşa le ceruse secretaru’ de la judeţ, să asigure totala securitate a documentelor primite de la partidul din care făcea parte. Să nu care cumva să se ivească vreun nou caz uatergheit şi în comuna lor. Ba, îl adusese şi pe taica popa să-i facă sfinţire şi acesta blagoslovise cu agheazmă, vânturând mănunchiul de busuioc, biroul astfel încropit şi pe Philips, leptocul.
Îi interzise lui Petruş, barbac’su, să mai calce prin odaie. Aşa că bietul om abia apucase să intre anul acesta doar de vreo trei ori, pe acolo, ultima oară pe la Bobotează, tras de mânecă tot de Gherghina, că venise aseară cam betuţ şi-l durea ta-a-are rău capul.
De când ajunsese consileră, în baza unui vot democratic şi corect exprimat, desigur! pentru Gherghina, ochelarii deveniseră parte integrantă din fiinţa ei dedicată binelui comunitar. Şi-i comandase la Focşani, la judeţ. Din aceia cu rame bătute-n „diamante“ şi lănţug de aur. Auzise că ochelarii îţi dau aşa… un aer de intelectual şi o anumită distincţie.
Se supărase când medicul oculist îi spusese că, la cei 32 de ani ai ei, are vederea mai bună decât a unui pui de vultur la primul zbor:
–  Nu, dom’ doctor, eu trebuie să port ochelari! Şi nu de ăia, de plastic, ci musai cu sticle ţais!
– Poate o pereche de lentile de contact…  îndrăzni medicul, avem un model de culoare albastră, cu nişte irizaţii aurii… dai moarte-n bărbaţi! zâmbi el cu înţeles.
– Dom’ doctor, eu mi-s femeie serioasă, aşa că… fără contacte. Ş-apoi ce-ar zice Petruş, bărbatu’miu, dac’o veni vreodată treaz acasă, atunci când o videa că am ochii albaştri? Că şi-a greşit nevasta? Nu!

* * *
Boldi ochii-n icoana Maicii, făcu trei cruci adânci şi dibui în spatele acesteia o cheiţă.  Descuie lăcata şi trase saltaru’ conţinând comorile ei de suflet: vreo 30 de afişe cu figura şefului de partid, câteva mostre de buletine de vot, îndrumătorul membrului din secţia de votare şi un caiet legat în scoarţe de vinilin, plin cu poezii. De pe vremea când era elevă la şcoala profesională de confecţii şi-o pocnise şi pe ea dalacu’ după fecioru’ popii din Răchitaşu…
Scoase cutiuţa cu ochelarii fermecaţi, o deschise, îi luă şi începu să le şteargă îndelung lentilele, privind din când în când  în zare prin ele.
Îi aşeză ritualic pe nas, trupul i se învigoră brusc sub măreţia gestului, faţa i se destinse şi se lumină, împrumutând distincţie de intelectual rasat.
Luă plicul, îl mirosi şi-l verifică, întorcându-l pe toate părţile. Da! Ştampila poştei era cea dintotdeauna, nu existau încercări de violare a corespondenţei de către putere. Despături hârtia…
Prin  prezenta…
…în şedinţa ordinară a consiliului local al comunei… următoarea ordine de zi:
1. Proiect pentru aprobarea servituţii de trecere a suprafeţei…cărare între punctele… şi Vadu Popii.
2. Proiect… reprezentând… c/v…cosit lucernă.
3, 4,…6,7…bla-bla, bla-blaa…
8. Discuţii. Moralitatea politică, moralitatea societăţii moderne. Exemple, analiză, propuneri.
Primar,… Secretar,…L.S.
Ştia. Mâine, la ora 10, va avea loc şedinţă la primărie. …Punctul 8! Ce naiba o fi vrând punctul aista, 8? Oare o fi acela de la Timişoara… ăla despre «cine a fost nu ar trebui să mai fie?»  Aş! Ăla fuse şi se duse! Aiureli! Ce, Haralambie Nănău, vice-primarele, nu fusese secretar cu propaganda înainte de ‘89? Sau Ghiţă Goangă? Fost secretar de partid… Dar s-au spălat şi acu-s mai curaţi decât un prunc nou-născut. Au sfâşiat steagul ţării în cele trei culori şi şi-au atârnat de gât câte o fâşie colorată. Cică-s partide, acu’. Mare scofală.
Totuşi, ce-o fi vrut să spuie primarele cu punctul ăla, 8?
Moralitatea politică… Or fi dat la pace ăia, sus, în parlament, şi-o pun ăştia, ai noştri, aici, de vreo chindie, făcând alianţă cu cei de la guvernare? Hmm… n-ar fi prima oară. Şi ? Ce-o priveşte pe ea? Or fi având nevoie de votu’ei? Şi dacă nu-l dă, ce-o să se întâmple?  Doar n-or s-o oblige. Dar dacă… Ei, nu, n-aveau cum să ştie şi n-au nici probe.  Da’ mai ştii?
E adevărat că mai pe la fiecare şedinţă de partid, în campania electorală, şefu’ local al acestuia mai scăpa, aşaaa, din greşeală, mâna pe curu’ ei, da’ deh, ea trebuia să-i toarne cafeaua în ceşcuţă, că răspundea de protocol. Că doar n-avea să i-o toarne bietului om din capătul celălalt al mesei! Acu’, ce-i drept, nu-i păcat, da’ şefu’ ista bea cam multă cafea şi şedinţele alea erau cam dese. O fi mâncat vreunul dintre ai noştri rahat? Nu, nu credea.
Auzi! Moralitatea societăţii moderne…
Să fie, oare, vorba de apucăturile cam democratice ale tineretului din comuna lor?
Nu prea era cazul. Băieţii şi fetele comunei erau liniştiţi. Ei, na, pe la discoteci se mai încăierau flăcăii, pentru vreo fetişcană, da’ nu ieşise niciodată cu tăieturi de cuţit şi sânge.
O fi vorba de chestia asta nouă, cu etnobotanicele? Păi comuna lor avea cam un pogon de cânepă, în marginea islazului. Cum aveau şi celelalte sate. Dar nu era cultivată. Creştea singură, de nebună. Mai luau câte o gură, din când în când, vacile când veneau de la imaş.
Şi n-aveau trăiri de alea… cum dracu’ le ziceau ăia la televizor… psihedelice. Ba, dimpotrivă. Şi dacă stătea bine şi se gândea, încă nu văzuse vreo vacă behăind pe câmp sau gudurându-se pe lângă taur după ce-o păscut o zi întreagă cânepă. Neee! Sigur ăia din Uele ăla habar n-aveau. Ce ştiau ei, de acolo, din birourile lor, de la Strasbur, cum arată cânepa, sau mirosul ei, când era tăvălită şi strivită în nopţile cu lună plină? Şi sigur nu-şi făceau tinereii comunei ţigară din ea. Ar fi auzit, dacă era ceva adevărat.
Ţine ea minte că Mitiţă a lu’ Plisculeţ îşi sucea ţigară din mătasă de porumb, după ce smotoceau amândoi cânepa şi-o făceau palancă la pământ, până dimineaţa. De parcă era călcată de ozeneuri de aistea, de care arată pe Discaveri. Acu’… nici vacile n-o mai pasc.
Ehe, nu mai e ca altădată! Nu-u mai are lumea vlagă! Ptiu! Iote, cum trecuse vremea, acu’ se-nnoptează! Se lăsase furată de gânduri şi…
La poartă, Molcuţa, vaca ei cea înflorată, tocmai sosită de la cireadă, schimba mugete duioase, de revedere, cu viţica, priponită în grădină.
Of, punctul aista 8 îi stătea pe suflet. Mulgea vaca, cu gândul aiurea, laptele se spărgea în mici perle albe în şiştar, Molcuţa gemea uşor, neînţelegând ce are stăpâna ei astăzi, de-i chinuie aşa de rău ugerul plin.
…Nu se poate, trebuie să fie ceva. Că primarele ăsta era un parşiv şi jumătate. Mai ales de când era student la administraţie publică, la ide. Sigur, la ea bătea aluzie.
Să fie chestia ceea din campania electorală? Atunci când punea afişe pe garduri împreună cu ăla micu’ de la tineret? Acu’, pe dreptate, doar nu făcuse ceva rău. Cum puteai să le pui altfel? Că ea ţinea afişul şi ăla micu’ băga pineza.
Aşa-i, se mai încovriga el peste fundul ei, încercând să prindă şi partea de sus a afişului, dar ea nu avea vină, că na! era muiere sănătoasă, cu curu’ mare, nu ca scoverga aia de Lili a lu’ Bastârcă, învăţătoarea… aia care umbla ca o mâţă bătută, cu ochii plânşi, ţinând şi plimbând toată ziua un caiet sub braţ şi zicând că-i poetă.
Ş-apăi unele afişe trebuiau fixate şi pe centrul lor, că nu toate gardurile aveau străvelele unite şi ăla micu’, din spate, trebuia să strecoare mâna printre ţâţele ei şi să înfigă pârdalnica aia de pineză în mutra candidatului. Ş-atunci, dreptu-i, simţea cum tremura tineretu’, călăre pe bucile ei. Da’ nu-şi pusese mintea cu bietul băiet. N-avea ea inimă să strice copchilu’.
S-o fi pozat  oare, atunci, cineva  cu telefonu‘?
Cu gândul aiurea, nici nu observă că, înfometată, viţica se-nnădise printre picioarele Molcuţei şi încerca să apuce ugerul, să sugă. Imaginea o derută pentru o clipă… începu să numere: 1,2,…7, 8… Gherghină, fată, da’ tu eşti bolândă rău, ai ajuns să numeri şi chicioarele la vacă?!?
Rânduise vaca şi viţica, ostoise scandalagiul de porc, astrucase blendele celea de orătănii şi acum deşerta laptele din doniţă, în sticle de plastic, aranjându-le frumos în frigider: 1,2,…7,8.  Cam leneşă Molcuţa, astăzi, tre’ să discute cu Loţi, văcaru’.
Ceasul cucăi de 8 ori, văleu, da’ repede mai trece ziua, trebuie să pună mâncarea la încălzit, că venea Petruş, bărbac’su, de la muncă. Dar sigur o să mai întârzie, că azi era în 8, zi de salariu, şi o să mai stea cu băieţii la o răchie, la birt.
Ce dracu’, de fiecare dată numa’ 8 îmi iese la numărătoare? O fi 8 ăsta cu ghinion?
… Se trezise leoarcă de sudoare, speriată, şi se extrase cu mare trudă de sub braţul musculos şi greu al lui Petruş, care dormea răscrăcit de-a latul patului, sforăind uşor şi care-i zdrobea pieptul.
Avusese un coşmar, se făcea că frământa aluat pentru măcinici şi că unul, împletit sub consacrata formă a cifrei 8, crescând, depăşise marginile tăviţei în care trebuia copt şi se înălţa, se răsucea şi tot creştea şi creştea, îmbrăţişând-o, strângându-i în inelele lui mijlocul, pieptul, sufocând-o…
Gligore şi Tudorache, cei doi pintenaţi ai gospodăriei, tocmai anunţau, trâmbiţând în duet, venirea inevitabilă a zorilor. Instinctiv, începu să le numere cucurigu-urile: o dată, de două… de 6 ori! Zâmbet de uşurare îi înflori pe faţă: ghinionul ei se spărsese!
Din vecini, un puiandru galinaceu, abia intrat în tagma cocoşească, le răspunse de încă două ori.

* * *
O prinse răsăritul soarelui în odaia de curat, cu o cafea în faţă, că, mai nou, deprinsese şi năravul savurării lichidului amărui, şi umplând pagină după pagină cu toate ofurile ei legate de treburile comunei. Care nu prea mergeau aşa cum ar fi dorit ea. Şi de care, bineînţeles, de vină nu putea fi decât nesuferitul cela de primar, Ghiţă Goangă!
Da’ o să le spună ea pe toate: cum că ţoapa aia de la planing familial, din comună, umbla cu poşeta plină de prezervative şi le-nvăţă pe astea mici de la liceu mai degrabă cum să se cotârcească şi cum să nu prindă plod, decât cum să mulgă vacile sau să pună pe ochi niscaiva împletituri. Păi cum să ducă fetele istea o casă, să aibă grijă de bărbaţi şi de copchii, după ce s-or mărita?
Că zbrehuda aia de romană-engleză, de la şcoală generală, mai parşivă decât o hienă, lălăia toată ziua cu elevii fel şi fel de cântece, în nu mai ştiu care limbă, în loc să le spună copiilor despre Eminescu sau despre aia… aia cu Pânză de păianjen… aia de-a scris şi La Medeleni,  pare-se. Şi o face de valentindei şi haluin, că de sfintele noastre sărbători creştine parcă ar înţărca, scârba dracului!  Şi de unde moralitate, dacă numai cotârceală şi coţăială e-n capul lor? Că s-au dat toţi după americani şi de aia merg lucrurile aşa cum merg în biata ţărişoară.
Da’ o să le-o zică ea, pe şleau!
Că, dacă toţi bărbaţii parcă s-au vorbit între ei să fie bătuţi în cap – iote la bleotul ista de Petruş al ei, dragul de el! – şi nu mişcă un pai, le-o arăta ea cine e Gherghina lu’ Clonţac!
Auzi! Moralitate!  Punctul 8! Neeee, o să le spună ea părerea şi despre punctul aista, că sigur l-o pus acolo, special pentru ea, magariu ista de primare, Ghiţă Goangă!
Da’ de ce n-o zis nimic despre cum se cheltuiesc banii comunei, acolo, la punctul acela 8?  Cu folos pentru toţi şi nu doar ca să-i cumpere fufei ăleia de secretară, cu taxele luate contribuabililor din comună, leptoc cu videocameră şi să se jimbeze toată ziua la ţâţele ei, din biroul alăturat.

* * *
–  Stimaţi concetăţeni, ordinea de zi fiind votată, propunerile ce v-au fost trimise, de asemenea, trecem la punctul 8! Dau cuvântul reprezentantului opoziţiei, doamna Gherghina Clonţac!
Se îndreptă spre tribună. Era într-una dintre zilele acelea,  ţâţele i se întăriseră şi-i împungeau rochia subţire ca doi iezi obraznici, avea o anume strălucire în ţinută şi  în priviri.
Ghiţă Goangă încremeni. Privind-o, mustaţa i se zbârli de parcă era cotoiul ei, Vasîle, atunci când se-mbârzoia până în vârful cozii simţind miros de smântână. Buzoaicele alea groase i se înroşiseră păreau date cu cârmâz şi simţi bleojdeala ochilor lui mângâindu-i alternativ ţâţele, talia, şoldurile. Era femeie frumoasă, Gherghina!
– Doamnelor şi domnilor consilieri, stimate domnule primar Ghiţă Goangă.
Oare cum naiba zicea şefu’ ăla mare de la partid? Aha, aşa:
–          „Eu vreau să vă spun câteva lucruri, foarte clar şi foarte direct. Aşa cum mă  ştiţi, sper, şi aşa cum vă ştiu.”
Acest guvern, care are probleme de corupţie, se ocupă şi prin administraţia locală a comunei noastre, oricând, de cu totul şi cu totul alte probleme decât cele ale comunităţii şi prosperităţii ei. A întrecut orice măsură a bunului simţ. A tăiat salariile bieţilor oameni cu douăşcinci la sută, ne-a umilit profesorii, şi-a bătut joc de pensionării şi bătrânii noştri. Criza în care ne zbatem trebuie suportată  doar de cei mulţi. Dar pe cine să intereseze greutăţile altora? Nu s-a făcut nicio reducere în cheltuielile primăriei noastre. Deşi suntem în plină criză, primarul nostru, Ghiţă Goangă, îşi permite să irosească şi timpul nostru preţios. Uitaţi o mostră. Această bucată de hârtie trimisă prin poştă şi al cărei cost de expediere a fost suportat din banii noştri, ai contribuabililor, conţine nu mai puţin de 8 puncte  puse în discuţie. 8 puncte!
Vă rog, daţi-mi voie să fiu scurtă. Că să fim mai eficienţi, propun ca, de acu’ înainte, lista cu propuneri adresată consiliului spre consultare şi dezbatere să nu aibă mai mult de 7 puncte! Fără punctul 8! Cer să se consemneze asta în procesul verbal!
Şi, ca o iep’şoară iabraşă, îşi aruncă coama, tăciune, pe spate, coborî de la tribună, traversând sala spre locul ei.
Ehe, multe avea ea să le povestească oamenilor despre porcu’ aista de Ghiţă Goangă. Şi despre cum acesta trecuse dintr-un partid într-altul, doar că să fie iar primar, şi despre regimentul de babe decrepite, deltafors-Goangă, pe care acesta şi-l constituise, recompensându-le cu câte o căruţă de lemne în pragul iernii. Conduse de Marghioală-Ghenadia Cosor-Lăptucă şi care umblau prin piaţă şi pe uliţă, povestind ele cui voia să asculte şi cui nu, cum l-a oropsit pe el actuala opoziţie, din care tocmai de asta plecase, şi cât de omenos este el până şi cu duşmanii. Da’ poate altă dată. Acu’ chiar se inervase!
De la înălţimea scaunului de preşedinte de şedinţă, ochii primarului Ghiţă Goangă ţeseau pe bucile rotunde şi obraznice ale Gherghinei pânze de dorinţe.

Ploaia lui Perseu
S.Budeanu

Motto: “E mult mai uşoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăţi”

Augustul anului 2010 îşi vărsa tot năduful peste vieţuitoarele micului târg aruncat undeva intre poalele Deleanului şi Măgură. Firavul firişor de apă al Milcovulului, năduşind, opintea la vale, cătând cale grabnică spre pântecul, şi acela secătuit, al mamei Putna.
În micuţa grădină de vară, oază iluzorie de răcoare, Alexandra îşi savura obişnuitul coniac cu gheaţă spre disperarea locanţilor ce-şi ostoiau arşiţa verii cu tradiţionala bere. Venea de două-trei ori pe an în micuţul târguşor, în vacanţă, atrasă de o dragoste puţin atipică, nelămurită încă, despre care nu-i plăcea să vorbească nici siesi, de liniştea nefirească a acestor locuri, de pacea pe care acestea i-o insuflau  şi,  pentru că îşi petrecuse o buna parte din viaţa aici,  “să-şi incarce bateriile”.
Îl zări apropiindu-se,  toropit de vipie, mişcându-se ca într-un film rulat cu  încetinitorul,  cadru cu cadru. Ochii şăgalnici  şi zâmbetul lui puţin persiflant erau la locul lor, sfidând zăpuşeala  ce părea că pusese stăpânire definitivă peste tot şi toate.
Ştefan Codreanu avea cam 50 de ani. Talie medie, firav, cu păr rar şi albit la tâmple, trecea aproape zilnic la semnat condica în băruleţul grădinii de vară indiferent de anotimp sau conflict mondial. O zări, înclină din cap a salut şi reveni cu paharul de bere îmbrobonat, cerându-i ca de fiecare dată, permisiunea să se aşeze. Ciocniră paharele, noroc mândro !, cubul de gheaţă se zbătu o clipă în coniacul ei,  sorbi din berea aburindă cu nedisimulată plăcere…. Ochii li se întâlniră, zâmbind unii altora ca de obicei, căutându-se avid, incercând să descopere  sensuri, mereu alte sensuri ale existenţei stăpânilor lor..
Se hotarî sa atace prima :
– Noutăţi ?
Era una din formulele jocului lor, acceptat tacit de amîndoi, preludiu la ceva ce sigur va urma, la lungile lor discuţii, mereu altele, mereu nefinalizate. Îi caută privirea, de multe ori absentă, aţintită undeva, departe, dincolo de ea, în lumea lui neştiută.
O fascina, nu stia de ce, de fapt nici nu încercase vreodată să înţelegă. Se simţea bine ştiindu-l alături, ştia că poate să-şi permită orice fantezie în prezenţa lui, anticipînd aprobarea lui încurajatoare. Cine era ? De unde ? Fac parte din patrimoniul târgului, don’şoară !  Nu-şi bătuse capul să afle, aşa-l cunoscuse, aşa-l ştia, puţin aiurea, şi aproape mereu turbat, cum îi plăcea ei, la cei 22 de ani, să-şi exprime rezolvarea nedumeririlor…Şi vorba lui, un citat din nu-ş’ care poet, “Clipa trăieşte, veacurile mor“. Avea sentimentul că nu percepe curgerea timpului în discuţiile cu el, acesta rămânând undeva, suspendat.
Pierduse ore întregi noaptea trecută, urmărind din balconul casei fenomenul meteoric al ploii de stele, caracteristic sfârşitului de vară, bănuia că dincolo de explicaţia astronomică sau fizică se mai ascunde ceva,voia o confirmare.
Îl simţi cum aşteaptă şi căutându-i privirea incercă:
– Aţi văzut ploaia de stele? În noaptea asta zic ăştia ca ar fi un maxim.
– Perseidele ? Da, aseară…
Şi zâmbetul  aşteptat îi ţâşni in colţul gurii, zâmbetul de care tot timpul îi era frică, care niciodată nu-i confirmase ceea ce credea că bănuieşte.
Nu putea greşi, era una din glumele lui, simţise capcana, nu  avea însă  muniţie, ştia că expresia i-a fost aruncată, ştia că avea să afle mai multe.
Se născuse şi trăise  într-o societate nouă, care îşi căuta încă vadul, cuvintele de prisos nu valorau nimic, unde ceri sau dai domina totul şi părea să fie aşa. Se simţea neînsemnată, fadă, ar fi dorit sa aparţină altui secol, mai plin de nuanţe, îi placeau jocurile de cuvinte, simţea că viaţa e un calambur de precepte şi întâmplări căruia încă nu-i găsea sensul corect, un joc de scrabble ceva mai sofisticat, ale cărui cuvinte nu erau punctate proporţional cu lungimea lor. Muţenia acestuia o îndârjea, nu, nu era supărat, sigur era altceva, ceva ce trebuia să i se reveleze…
– Aţi privit vreodată târguleţul nostru noaptea de sus, de pe dealul bisericii ?
Simţi privirea scurt reprimată a lui Şefan Codreanu, stia, ştia că acesta înţelesese, ce-m-o fi apucat ? Nu îndrăznea, niciodată nu făcuse ea primul pas, avea obiceiul acesta de a-şi supraestima adversarul aşteptând rezolvări pe care de fapt le anticipa…
Căderea nopţii ostoise vipia. Stelele-şi luaseră locul păstorite de o luna luminoasă, excesiv de luminoasă parcă în seara aceasta, o luna parşivă cum zicea adeseori Ştefan Codreanu când îl surprindea privind la nesfârşit cerul înstelat de vară. Se ridicară şi fără cuvinte, ochii spuneau totul, o luară agale, muţeşte spre biserica ce domina târguşorul, aşezată undeva pe un deal la marginea orăşelului. Păşeau pe străzile vechilui târg, pe lânga câinii toropiţi de arşiţa zilei, ce se abandonaseră prafului drumului, urcând spre coama dealului unde străjuia de aproape patru secole, parcă stingher, lăcaşul ce fusese odată adăpost localnicilor supuşi fără voia lor vremurilor înnegurate de bejenie.
Biserica îi primi cu poarta deschisă, ca o invitaţie spre neştiut, parcă aşteptându-i.
O surprinse neplăcut singura alee a cimitirului, prea luminată,  Hansel şi Gretel îi răsări în minte cu cărarea ei spre casuţa de turtă dulce… O intriga acea linişte absolută, prea multă linişte îşi zise, liniştea de dincolo ? Treceau printre cruci şi morminte urmărind aleea, spre capătul cimitirului unde se iţea o zonă nedefinită, un soi de gol prea negru în lumina atotstăpânitoare a lunii…
– E bine aici ? îl auzi, şi privirea ei căzu pe un gorgan situat lângă vechea clopotniţă, peste care deja Ştefan Codreanu se aşezase întins pe spate, cu mîinile sub cap, afundându-şi ochii în imensitatea cerului. Se întinse alături, puţin stingherită, o intriga liniştea celuilalt, o incomoda poziţia, aici toţi avem cam aceeaşi poziţie, se surprinse gândind. Târguleţul i se întindea la picioare, mii de luminiţe, tot atâtea suflete, pâlpâiau, ici colo se mai stingea cîte una, întinderea lui părea oglindirea bolţii instelate.
– Ai observat ce caldă  e ţărâna pe care stăm ? Trupesc de caldă, îl auzi şi abia atunci realiză senzaţia aceea nefirească, plăcută, ce-i cuprinsese şoldurile si spatele, ca o îmbrăţişare si care parcă se prelingea spre umeri, spre piept…
Ochii i se aruncară în hăul înstelat, simţea cum se scurge spre el, mii de steluţe îi pătrundeau în fiinţă, era alcătuită din steluţe.
Rar, suliţe scurte de lumină brăzdau bolta,  incerca instinctiv să se feresacă, povestea lui Zeus si a Danaei îi trecu fulgerător prin minte, avea capacitatea aceasta de a vizualiza intr-o clipă situaţii complexe în care timpul nu făcea parte din ecuaţia evenimentelor.  A îmbătrânit si Zeus, îi zâmbi o voce interioară, avea acest obicei de a acorda faptelor şi situaţiilor uşoare conotaţii licenţioase,
– S-a mai mai stins o fiinţă, mormăi Ştefan Codreanu alături, cu mâna întinsă spre un punct de pe bolta instelată, în care, o lance de lumină  tocmai se frânse într-o jerbă de scântei.
Brusc, prea brusc, târguşorul parcă îşi redusese dimensiunile la jumătate, configuraţia lui era alta, doar câteva zeci de luminiţe mai pâlpâiau, slabe, roşietice.      Se simţi dintr-o dată singură, simţurile îi spuneau că nu au puncte de referinţă, rămase o clipă uimită, nu-şi mai auzea respiraţia, stia că este  tăinuitoarea unui adevăr, nedefinit încă, al altor timpuri.

* * *
–         Hai mândro, deschide ochii, trebuie să  mai şi trăim. Eu am cam terminat pe aici.
Nu ar fi vrut să plece, nu încă, ceva nu se lega, voia o explicaţie la o întrebare ce nici nu se născuse şi, îmbufnată, îl urmă pe cărăruia ce şerpuia printre cruci. Îl ajunse in dreptul unui gărduţ de mormânt, îşi lega  şiretul ce se descheiase al unui pantof. Îi zări privirea şi un altfel de zîmbet, simţi cum i se ridică părul pe ceafă  şi braţe când îl auzi  vorbind,  tre’ să mă întorc, mândro… Altfel nu pot justifica asta… şi palma dreaptă odihni o clipă pe braţul unei cruci de marmură împrejmuită de un gărduţ.
Ştia că îi place să fabuleze puţin, să îmbrace totul într-o aură de mister, îl bănuia mai de mult, de un soi de mitomanie, îl lăsa în pace, nu avusese niciodată curajul să-l verifice. De fapt acesta  era farmecul lui şi-i plăcea, un soi de plăcere ce nu şi-o putea explica. De asta-i căuta şi compania, căuta senzaţia aceea de nesiguranţă pe care i-o dădea fiecare întalnire cu el, crezând ca va mai inţelege ceva.
Era prima oară când dorea să fie cât mai departe, portiţa deschisă a bisericii părea prietenoasă, biserica parcă afişa un zâmbet duios… Din spate, lumina lunii generase la poalele celor doi ce păşeau alături, o singură umbră, ciudată, umbra a două destine încrucişate.

* * *
Nu l-a mai văzut de atunci.

* * *
Începutul lui noiembrie venise umed, supărat, răzbunator. Ploua de câteva zile, ploaie măruntă, încăpăţânată şi deasă, ce-şi făcea parcă loc şi în sufletul Alexandrei.
Îmbrăcată în negru însoţea cortegiul funerar, pentru un ultim omagiu adus unei vecine, prietenă de-a familiei. Aştepta ca şi ceilalţi, să arunce ultimul pumn de ţărîna umedă peste capacul sicriului aşezat încă lângă gura hulpavă a gropii.
Simţi chemare lăuntrică şi paşii o purtară spre capătul cimitirului pe cărarea care părea că se termina brusc, în spatele clopotniţei. Bruma cazută zilele trecute arsese iarba.
Zîmbi verii ce trecuse şi înregistră mecanic un gorgan  lângă clopotniţă, acelaşi ?,  pe care otăvise iarbă proaspătă, ce disona cu ruginiul toamnei instalate, conturând două siluete umane aşezate paralel. O cuprinse o nelinişte nefirească, simţea nevoia de  semeni, de mulţime, de siguranţă.
Întoarcerea în grup îi potoli bătăile inimii. Oboseala-şi spunea cuvîntul, priveghease toată noaptea şi crucea de marmură de care se rezemase să se odihnească părea nefiresc de uscată în umezeala atotcuprinzătoare din jur.
Ochii urmăreau stropii de ploaie ce se opreau brusc şi apoi dispăreau la câţiva centimetri de aceasta, neatingând-o. Vinişoare cenuşii de marmură conturau pe braţul crucii o vagă urma de palmă…  O uşoară şi plăcută căldură-i cuprinse picioarele, trupesc de caldă, îi răsări în minte.
Cu febrilitate începu să înlăture rugii uscaţi de mure ce îmbrăţişau crucea. Privirea-i căzu pe literele abia lizibile, cioplite în piatra… “Ştefan Codreanu 1849 – 1903”.
De undeva, de dincolo, simţi un zâmbet uşor persiflant.

Crabul
S. Budeanu

Trecuse o lună de când ultimul talaz,  izbindu-se năprasnic de faleza înaltă, îl proiectase în aer şi, după câteva piruete, îl prăvăli  pe plaja stâncoasă, într-o ploaie fină de spumă.
De data aceasta, pe spate. Stătu câteva clipe să se dezmeticească şi începu obositoarea muncă a revenirii pe cele opt picioare.
Îi lipsea un cleşte, pe care îl pierduse în încercarea disperată de a scăpa de colţii unei baracude, iar ciotul rămas nu prea îl ajuta acum. Nici nu observă cum, de undeva din cer, o caracatiţă uriaşă, cu cinci braţe, apucându-l de mijloc, îl ridică şi-l depuse pe nisip, pe picioare. Luă instinctiv poziţia de atac, îşi roti ameninţător cleştele sănătos, iar ochii  pedunculaţi şi bulbucaţi scoteau flăcări.
– Hei, salut, voinicule ! se auzi din  văzduhuri. Ia, stai tu, hopa ! Te pomeneşti că ţi-o fi foame ! Ia, de aici !
Pipăi bucăţica de peşte crud,  poposită lângă el,  o luă în stăpânire cu singurul lui cleşte, ducând-o spre gură, şi-o molfăi cu plăcere.
De sus, ceva ce aducea cu silueta unui rechin, ba nu, mai degrabă cu a unei  ţestoase uriaşe, cu o înotătoare amputată, coborî şi se întinse alături. Scotea un fel de gâlgâituri molcome şi, cum soarele începuse să ardă, îşi caută adăpost  la umbra ei.
– Ce zici ? Vrei să fim prieteni ?  O să-ţi zic… Teophilius. Ba nu ! Eu sunt Teophilius.
Ca să vezi! Ne şi asemănăm. Ia, uită-te! Amândoi suntem ciungi. Ce-ai zice, dacă ţi-aş spune… Scaevola ?  Nu prea ştii tu ce înseamnă dar se potriveşte cu cleştele  tău rămas întreg.
După vreo săptămână se obişnuise cu fiinţa aceea ciudată, o aştepta zilnic. Ieşea din culcuş numai când umbra stâncii din apropiere ajungea la pietroiul lui, sub care-şi găsise  adăpost. De câteva ori mai  văzuse forme asemănătoare, pe plajă, dar stătu ascuns, prevăzător, îngropându-se în nisip. Nu  semănau cu ce ştia el.
Numai când vedea silueta cunoscută a noului său prieten şi când soarele era gata să apună, anunţându-l că a venit vremea întâlnirii, ieşea în calea lui.  El   îi aducea de mâncare, mormăielile lui îi plăceu şi îl linişteau.
Apoi, într-o zi, valurile îi aduseră un alt tovarăş, din nemul lui, de data aceasta. Era înţepenit în crăpătura unei stânci şi îşi rotea neputincios cleştii încercând să scape de strânsoarea ei. I-a întins cleştele lui sănătos, acela s-a agăţat de el şi, odată văzut pe picioarele proprii, s-a pregătit de luptă, pufnind furios. A zâmbit în sinea lui crăbească şi l-a mânat, cu blândeţe, în dosul unei cornişe protectoare.
În clipa următoare, clonţul de oţel al pescăruşului, venit în picaj,  scoase scântei din piatra sub care abia îl adăpostise.  Ce ştia tinerelu’ ăsta  despre viaţă şi primejdiile ei !?
A două zi nu l-a mai găsit. Ţărmul se dovedise ostil aventurierului nepriceput. Să fi zis barem mulţumesc, îşi spuse, tresăltând de bucurie la vederea  uriaşului său prieten, care se apropia.
Acum, înfuleca tacticos boţul de brânză dulce, aşa ceva nu mai mâncase, îi plăcea, susurul vocii celuilalt, îi dădea un sentiment de siguranţă.
– Data viitoare o să-ţi aduc plăcintă cu miere de albine. N-a gustat neam de neamul tău aşa  ceva, niciodată.
…Stăteau amândoi, unul lângă altul, fiecare cu gândurile şi grijile lui, privind cum soarele roşiatic se stinge în orizontul mării, doi dezrădăcinaţi, om şi crab, aruncaţi, unul de talazurile vieţii, celălalt de valurile mării, pe aceeaşi plajă stâncoasă, undeva, într-un colţ de lume barbară .
***
-Ţi-am povestit cumva cum mi-am pierdut braţul?
…Panaşul multicolor de pe casca căpeteniei şi platoşa lui, intarsiată cu aur, îi stârni furia. El trebuie să fie! Blestematul de general roman! Luptătorul scit se aruncă într-un salt animalic, rotind baltagul şi ţintind capul adversarului. Tăişul fulgeră. Mâna soldatului imperial, ţâşnită de niciunde, pusă scut celuilalt, căzu retezată în apa mocirloasă şi maronie. Pumnul încă mai strângea  sabia scurtă. Teopfhilius îşi privi ciotul braţului drept mustind de sânge.  Simţi cum lunecă spre pamânt…
…Nu-i plăcea să ucidă. Văzuse privirea barbarului, îngrozită, amestecată cu resemnarea şi, Narhos, aquilifer-ul1 legiunii îl lovi peste coiful scânteind în  luciri albăstrii, cu latul spadei, stăvilindu-i avântul. Privi ostaşul căzut. Iscuseala lucrăturii pieptarului, ţintuit cu bumbi de aur şi argint, înfloraţi, îi atrase atenţia. Cu o mişcare scurtă  îi smulse coiful azuriu. Cascadă de păr de culoarea aramei încadra chip alb de zeiţă, cu  verdele ochilor stralucind, acum,  de ură.
– E Shaniada, generale, prinţesa roxolană, sora lui  Zabrilus. Asta valorează  o  căruţă de aur ! Şi…  i-ar sta bine în lanţuri, legată în spatele carului tău de luptă, atunci când ne vom întoarce la Roma.
Capturarea  prizonierei stârni în tabăra adversă ţipăt ascuţit de pasăre de noapte. Se zbătu o vreme peste capetele lor şi lupta se ostoi ca prin farmec. Atacatorii sciţi, călări pe caii lor iuţi se mistuiră în negurile pădurilor întunecate.
… Narhos l-a dus la spitalul de campanie al castrului. I-a pus alături şi gladius-ul2, cu mâna încă strângându-i mânerul. Peste câteva zile, a descleştat-o  şi a mumificat-o la un vraci localnic, numai de el ştiut.
– Uite, i-a zis într-o seară, arătându-i o punguţă de piele, ca să nu mai zici că nu eşti şi tu cum sunti celalţi.Te-am  întregit.
Răsturnă săculeţul, îşi mângaie mâna chircită şi vânătă, cu pielea ca de ceară, ochii i se aburiră…
Prietenia lor se ţesea din fire nevăzute.
După însănătoşire, generalul l-a omagiat în faţă legiunii, i-a atârnat  de gât o coroană din ramuri de stejar răsplătindu-l cu 50 drahme3 aur pentru curajul şi spiritul lui de sacrificiu.
Cu aurul şi-a cumpărat un atelier de tâmplărie, în uşa căruia a ţintuit coroana primită şi sabia. Imperiul avea nevoie şi de meşteşugari buni.
…Punga cu mâna mumificată a pierdut-o la zaruri, într-o noapte de cruntă beţie. Câştigătorul, un hispanic arămiu şi păros, a dezmembrat-o în vreo treizeci de oscioare pe care le-a vândut apoi ca  fiind aducătoare de glorie şi noroc, inzecindu-şi astfel câştigul.
În unele dintre zilele ploioase de toamnă simţea cum îi amorţea podul palmei lipsă.
…Pe Caius Drusus Panonicus, legatul imperial al legiunii a V-a Macedonica îl  prinseseră zorile acestui început de primavară în balconul palatului abia construit. Solia împărătească îi adusese veşti şi trebuia să convoce consiliul centurionilor şi a celorlaţi membri ai sfatului. Poate va veni şi Zabrilus, roxolanul, regele neamului scit din nord, să-şi răscumpere sora, un talant4 de aur… se cam lăcomise, dar Shaniada cea cu păr de aramă merita parcă mai mult. Cum ar fi cele trei pietre preţioase, aflate acum în palma lui, care erupeau jerbe de scântei în lumina soarelui abia răsărit. Fuseseră comandate la Roma şi aduse în lădiţă de abanos încrustată cu fildeş şi vinişoare de aur. Împlinise  40 de ani şi a trebuit să admită că se îndrăgostise de cea care voise să-i ia viaţa. Pentru început, în timpul sărbătorii barbare de mâine,  o va aşeza la picioarele  lui, în loja tribunei ridicata cu acest prilej.
Ura violenţa, pe barbari şi-i apropiase pas cu pas, căpeteniile lor făceau parte din sfatul castrului, cu unii chiar se împrietenise. Anii lungi, petrecuţi la fruntariile imperiului, îl învăţaseră să-şi respecte adversarii dar mai ales obiceiurile lor, pe care uneori nici nu prea le înţelegea. În peste 200 de ani, povestea naşterii pruncului  în iesle şi vestită de cei trei magi, depăşise stadiul de snoavă spusă noaptea, în jurul focului de tabără. Liniştea imperiului trebuia să ţină cont de aceste fapte. Veştile sosite de la Roma îl înnegurară. Legiunea sa va fi transferată undeva, prin pustiurile Asiei Minor. Alţi barbari, alte obiceiuri.
Se gândea la sărbătoarea de a doua zi. I se părea prea tristă. Ce ar fi dacă ar anima-o puţin ? Da ! Anul acesta va fi mărinimos  cu localnicii. Cel care va trece linia de sosire va primi şi o pungă cu 100 drahme de argint.
… Deveni în scurt timp un meseriaş iscusit, mânuia acum barda ca odinioară sabia şi produsele inscripţionate cu pecetea coroana cu spadă deveniră repede căutate, comenzile curgeau.
Ca de exemplu aceasta, pentru sărbătoarea de vineri. Va trebui să cioplească  şi să îmbine 12 cruci din lemn de stejar, fiecare având câte un sac de piele agăţat de ea şi cântărind câte 100 de libre5.
Ce obiceiuri aveau şi barbarii ăştia! Să cari în spate o cruce atârnând cât jumatate din propria ta greutate, sa urci un deal mocirlos, printre cioburi de sticlă, ghimpi de dracilă şi sub loviturile bicelor şi bastoanelor celorlalţi şi să primeşti, la sosire, ca recompensă, doar o cunună de spini !  Chiar nu putea înţelege !
Auzise că triburile din aceasta parte a imperiului îşi slăveau astfel profetul, retrăind chinurile lui înainte de  a fi ucis, Narhos îi povestise în lungile seri de iarnă că şi prin ţinuturile  lui de baştină era împământenit acest obicei. Îi mai vorbise Narhos şi despre sora lui, Aegetia, sclava unui centurion din Legiunea a VII-a Gemina, aflată acum prin Iberia, în Castra Legionis. Şi, că ar avea cam 17 ani, iar el îşi strângea solda s-o răscumpere. Ba, mai în glumă, mai în serios, îi spusese că  ar cam fi bun de cumnat.
Ce să mai spui că, ieri, puţin ameţit şi vesel nevoie mare, privindu-l cum îşi punea  cu fierul roşu marca de meşteşugar pe braţul  fiecarei cruci, îl ului cu o cerere ciudată:
– Ai putea până mâine dimineaţă să-mi faci şi mie una la fel? Vreu să particip la serbarea barbarilor.
– Dar…  tu nu poţi participa. Eşti soldat imperial, aquilifer, generalul nu-ţi va da voie.
– Ba, îmi va da, că de  mâine voi fi cetăţen roman. Şi am să câştig şi blestematul acela
de concurs!  Cu cele o sută de drahme şi cu  ce am mai  strâns până acum, plec s-o  răscumpăr pe Aegetia .
Îi arătă apoi un înscris cu pecete imperială, care atesta că şi-a terminat serviciul militar şi că  va primi o bucată de pământ, pe malul mănos al fluviului Po.  Visa să-şi  facă o căsuţă acolo şi să-şi aducă  şi sora . Dacă ar vrea să vină şi el…
– Păstrează tu înscrisurile, Teophilius,  viaţa e uneori tare ciudată.  Cărările ei nu sunt intotdeauna drepte şi  netede ca spada mea. Uneori, însă, au tăişul acesteia. Dacă o fi vreodată…să  ai grijă de Aegetia.
– Bine, îţi promit  Sper să te răzgândeşti până mâine. Aşadar, veţi fi treisprezece… mormăi,  morocănos, în barbă.
* * *
Ploia  din dimineaţa aceasta, de Vinere a Patimilor, încetă ca prin farmec.
În piaţa castrului, şiruri-şiruri de oameni se scurgeau ca nişte pârâiaşe căutându-şi
vadul, adunându-se în jurul balanţei de cereale.
… Zala, Kiros, Vango, Lucius… Narhos Aquilifer… numele săpate cu fierul roşu pe braţele crucilor încă mai păstrau picăturile de ploaie. Soarele, iţit dintre vălătucii de nori  vineţii, acum purtaţi de vântul care tocmai se iscase, dincolo de muchea Curmăturii, se oglindea în boabele de apă ce se încăpăţânau să-şi păstreze forma spărgându-se în acestea în mii de curcubeie, zămislind aure diafane.
… Treisprezece cruci, treisprezece aure, treisprezece destine.
Sub atenta supraveghere a praefectului6 pieţii, fiecare cruce a fost cumpănită cu jumătatea greutăţii concurentului ei, prin adăugarea de pietre în săculeţii de piele.
Cu statura lui herculeană, Narhos părea câştigătorul de necontestat al cununii de spini şi a pungii cu monede de argint.
…Ca niciodată, Teophilius nu se simţea în apele lui. Trecuse printre tarabele negustorilor târguind  câte ceva şi acum se aşezase pe un tăpşan,  în apropierea drumului de căruţe care urca prin Poiana Vârcolacului, traversând Curmătura. Pe acesta,  stabiliseră preoţii barbari, împreună cu generalul, se va desfăşura procesiunea de anul acesta. Acum, în clisa celor mille passus milliarium4 stabiliţi, mocirliţi în urma ploii, zeci de copii ascundeau cioburi de oale şi de sticlă, ramuri ghimpoase de salcâm şi dracilă, sau făceau gropi, pe care le acopereau cu frunze, pentru a îngreuna mersul purtătorilor de cruce. Mai sus, în Poiana Vârcolacului, dulgherii ridicaseră tribună pentru maimarii castrului.
* * *
Îl văzu cum alunecă. Piciorul, pradă unei gropi-capcană, se frânse ca o ramură uscată si corpul celui căzut, părea înfipt în osul copasei ce-i străpungea acum pantalonul, ca o ţepuşă.  Se rotise în cădere şi trosnetul pieptului sfărâmat de greutatea crucii, îi ţiui urechile.
Narhos !?
Sări de pe locul lui. Îndepărtă  cu greutate crucea de pe pieptul prietenului. Respiraţia lui sacadată şi firişorul de sânge ce-i apăruse în colţul buzelor îl inspaimântă. Rugăminte nerostită se citea în ochii aquiliferului.
Se hotărî. Îşi smulse cămaşa şi sandalele. Le aruncă în coşul de răchită, peste cumpărături. Da, va duce visul prietenului său mai departe.Trebuia.
Nu observase zâmbetul de împăcare, cu el însuşi, al celuilalt.
Ridică crucea grea pe umăr. Anii petrecuţi în lungile campanii militare împotriva barbarilor îi ascuţiseră simţurile. Se încrâncenă. Devenise iar maşina aceea nemiloasă de luptă. Trebuia să câştige şi această bătălie, în care singurul premiu al unei victorii era, poate,  propria-i viaţă.
Cincizeci de  paşi…Trecu de Vango, sarmatul, căzut, cu un picior nefiresc răsucit sub el, plin de ţepii de dracilă ascunşi în noroiul drumului. Apoi de Kiros, sfârşit de puteri. Multimea începu să-l ovaţioneze, încurajându-l.…Scaevola… crabul lui… Va trebui să-l hrănească la apusul soarelui. Plăcintă cu miere. Îi promisese.
…Narhos…Aegetia…Scaevola… Şi  vor pleca. Poate luna viitoare. Va avea grijă de Narhos. Sigur se va face bine.
Zece pasi… Scaevola…oare s-o împaca el cu apa dulce a fluviului Po ? Ei, daca o fi să-i fie dor de mările lui,  îl va pune într-un vas cu apă sărată. Narhos…
…Păşi peste Zala şi crucea lui, căzut de-a curmezişul drumului. Cunoştea semnul dat de spuma sângerie ce-i înflorea buzele. Mai vazuse aşa ceva în nesfârşitele marşuri prin pustiurile Anatoliei.  Efortul supraomenesc îl doborâse.
Cinci paşi… Se opri să-şi tragă răsuflarea.
* * *
Caim Avishai, macabeul, cămătarul castrului îngălbeni. Zărise ciotul mâinii unui concurent care-şi sprijinea pe umăr crucea grea de lemn. Se înălţă pe vârful picioarelor buchisind numele ars cu fierul roşu: Narhos Aqvi…Nu, nu era posibil. Pariase 100 de drahme de argint pe aquilifer. Şi nu era el. Privi temător în jur. Un zdrahon din gaşca de corăbieri cyrenieni, bărboşi şi  cu ochi de tăciune, cu pumnale înfipte-n brâiele late de ţesătură sângerie, îi făcu semn amical, cu mâna. Erau dintre cei care pariaseră şi-şi aducea acum bine aminte că şi strigase în gura mare : 100 de drahme de argint pe crucea aquiliferului ! Sigur că-l observaseră şi ei pe ciung sub crucea acestuia.Vor bănui înşelăciune şi-l vor lapida sau hăcui.. Trebuia să iasă cumva din această încurcătură. Dar dacă…
Va pierde monedele  dar va rămâne în viaţă.
Ţâşni în faţă mulţimii surescitate, făcându-şi loc printre ceilalţi, împungând cu degetul spre Teophilius, acuzator :
– Nu e Narhos ! Priviţi-l ! E ciungul, tâmplarul ! Şi nu-i crucea lui. Poartă crucea altcuiva !
– Cum, nu-i crucea lui ?  se auzi o voce din mulţime.
–  E un impostor. Omorâţi-l! răcni un altul.
– S-au încălcat regulile!  se auzi de undeva din dreapta.
–  Să se facă dreptate!
–  Lapidaţi-l, lapdaţi-l!  molfăi o bătrânică în gingiile-i ştirbe.
Toiagul macabeului, ghintuit cu vârf metalic, îi înfieră coastele.
Zeci de bâte se abătură asupra lui. Ploaie de pietre îl lovi peste cap şi umeri. Ochii i se tumefiară.Trebuie, Teophilius… Căzu.
–         Sfărâmă-i capul,  năpârcii ăsteia, romane ! Învaţă şi tu să fii bărbat !
Recunoscu vocea. Reuşi să-şi întredeschida un ochi. Asuria, vecina lui, văduva ? O
ajutase, în iarna ce abia trecuse, reparându-i acoperişul căsuţei de lângă atelier, îi mai crăpase şi nişte lemne… Băiatul ei, un puştan de vreo 10 ani, veşnic ciufulit, cioplea căluţi de lemn din bucăţile rămase de la lucrările comandate. Acum, cu o bucată de piatră colţuroasă, pusă în braţe de maică-sa îl privea  speriat. Îl năpădiseră lacrimile.
–         Dar…mama, e şi el om ! E Teophilius. De ce ? N-a vrut decât să câstige concursul
ăsta.   Şi, aruncand piatra, se pierdu  alergând în mulţime, hohotind.
Se ridică. Auzi pârâitul ciobului de sticlă,  ascuns în noroiul drumului, care  îi perfora talpa. …Doi paşi…Trebuie ! Durerea-i săgeta genunchiul. Se feri, în cădere, de greutatea crucii. Muchia ascuţită a unui braţ al acesteia îi zdrobi claviculă stângă.
În zvârcolire, călcâiul piciorului  simţi adâncitură. Împinse cu putere.  Zeci de cioburi de sticlă muşcară brazde sângerii din muşchii spatelui. Corpul, strângând crucea grea de stejar se arcui, propulsându-l încă o jumătate de pas. Înregistra uimirea celor aplecaţi asupra lui. Ochii lor ieşiţi din orbite, gurile strâmbe de furie, ciomegele şi şuvoiul vinului acru, oţetit, ce curgea dintr-un ulcior peste pieptul lui, carne vie,  încremeniră.
Ciotul mâinii drepte, aruncat de durere în spate, pluti o vreme prin aer, se roti şi căzu dincolo de  banda albă, trasată cu var, ce marca linia de sosire.
… Linişte. Prea multă linişte. Simţi cum picăturile de sânge, ce-i curgeau din trupul zdrenţuit  de răni,  se  solidifică, transformându-se-n boabe de rubin ce cărau cu ele clipe de viaţă. Plutea. Peste mulţime, peste piaţa castrului, peste căsuţele de la marginea acestuia, peste câmp…peste plaja stâncoasă…
Îl zărise  şi îi venea în întâmpinare,  cu mersul lui caraghios, rotindu-şi  singurul cleşte şi pufnind furios, ca de obicei.
– Scaevola, ţi-am povestit vreodată  despre Narhos şi sora lui, Aegetia ?
n.a. Într-unul dintre schimburile de experienţă dintre şcoli, undeva, într-un sat din nordul Dobrogei, aşezat în  cuprinsul fostului castru român Troesmis, am vizitat muzeul unei micuţe şcoli gimnaziale, rezultatul a peste trei decenii de trudă a  unui învăţător. Printre cioburi de oale, statuete de lut  şi bucăţi de piatră cu frânturi de inscripţii săpate cu dalta, mi-a atras atenţia o bucată de lemn de stejar, şi ea frântă de vreme, pe care se puţeau desluşi nişte litere arse cu fierul roşu : … NARHOS AQV… O pecete carbonizată, probabil a meşteşugarului, înfăţişa o coroană din frunze de stejar având în interior o spadă scurtă, romană. Învăţătorul mi-a spus că era un fragment de cruce creştină.

* * *

1. aquilifer- unul dintre cei mai viteji luptatori ai unei legiuni romane, purtatorul vulturului legionar, facut din metal pretios, echivalentul drapelului de lupta. Purta pe cap si umeri o blana de leu.
2.        gladius- spadă romană scurtă și lată, cu două tăișuri paralele și vârf triunghiular.
3.        drahma = unitate de masura a greutatii reprezentantd 4.09 g (aur) sau 3.65 g (argint)
4.        talant – unitate de masura a greutatii reprezentantd 34, 5 kg.
5.        1 libra = 12 uncii = 327,45 gr
6.        praefect – oficial care îndeplinea diferite funcţii administrative sau politice  in Imperiul Roman.
7.        mille passus milliarium – circa 1.482 m   (în Imperiul Roman)
8.        macabeu – Macabeii au fost o familie de evrei patrioţi din secolele II-I î.Hr., care au luptat pentru eliberarea Iudeii de sub dominaţia eleno-siriană seleucidă. Aici, cu sensul de evreu, urmaş al Macabeilor.

Abel şi eu
Dan Iordache

Dragii mei, Cititor de proză-Republica artelor are alături de colecţia online şi o colecţie Cititor de proză tipărită. Am să o numesc Colecţia print Cititor de proză pentru a o putea diferenţia de colecţia online. Am creat pentru această colecţie următoarea siglă, după care o veţi putea uşor recunoaşte: Prima carte din această colecţie este “Abel şi eu”, un volum de poezii semnate de Dan Iordache. Apărută la editura Bruma, Timşoara în anul 2011. Autorul dedică această carte părinţilor săi Mircea şi Rodica. Un frumos autoportret găsim în aceste versuri ale poeziei “Via”.
“nu sunt un om
mare
dar sunt un ciorchine
la umbră.”

”…poezia sa este vegheată de un ”Dumnezeu al lucrurilor mărunte”, cum ne-ar spune frumoasa indiancă Arundhati Roy. Asta înseamnă că Dan Cristian descoperă sau presimte, în cotidian, o binecuvântare perpetuă, care poleieşte viaţa toată, de la familie ( sfânta familie!) la echipajul ingineresc profesional, la peisajul nordic, la ”dealurile de apă, pâine şi aer” la ”tunelul străzilor”, blocuri şi biserici, vicii şi îngeri stradali…un cosmos sucevean sau o cameră în care ”se adună amurgul”este o lume pe care o rezumă, sau îi sudează fracturile.în poeme precum ”cât sunt de viu”, ”şi-o umbrelă”, ”la cafeneaua din colţ”, ”acasă”…
Titlul volumului ”Abel si eu” este semnificativ, are o bucurie a ambiguităţii, poţi descifra sensuri contrare, parcă destinate celor două tipologii umane apocaliptice. Sensul întâi este ”Abel şi cu mine ”sau ”Abel asemenea mie”; Brâncuşi spunea ”tel que moi”. Sensul doi, opus, este ”Abel versus eu”….
Dan Cristian Iordache, în acest al treilea volum al său, dă măsura de sus a inspiraţiei, a realizării. ” Abel şi eu” este un volum care îl consacră printre poeţii de primă mărime ai momentului literar.”
Vasile Andru
Alte detalii: editor Robert Şerban, coperta colecţiei Maia Martin (este o greseala aici la printare), ilustraţiile Cătălin Alexandru Chifan, Paginare Tarka Zoltan
Domnul Boris Marian a scris la data de 14 ianuarie 2011 referitor la acest volum:
Dan Iordache
Mi-am acoperit ochii cu alți ochi.
Ce vremuri, le pierzi dacă ești treaz,
Sau te pierd ele pe tine, nu se știe niciodată cine rezistă.
Creierul se amestecă în inimă și niște bule de neînțeles
Erup de pe fundul paharului
Nu sunt un om mare dar sunt un ciorchine la umbră!!!
Zgura speranței ( n.b. cineva spunea „zgura ei de viață„)

Am primit această carte cadou din partea proiectului Cititor de proză şi o citesc cu mare plăcere. V-o recomand cu căldura!

Interviu: Cu scriitorul Emanuel Pope despre proiectul Cititor de proză de Menuţ Maximinian
Maia Martin

-Ce este litera pentru tine?
-Un spaţiu al apropierii de oameni în jurul căruia însă gravitez cel mai adesea sub forma neîmplinirilor. Dar chiar şi aşa imaginile surprinse ale geografiei acestuia mă fascinează suficient încât să mă menţină pe orbită.
-Cât din viaţa noastră este ocupată de cuvânt?
-În sensul cartografierii acelui spaţiu de care vă vorbeam depunem toţi un efort neîntrerupt, conştient sau nu. Multe dintre hărţi se dovedesc însă a fi simple schiţe rătăcitoare datorate erorilor de raportare. Oricum ne dovedim preocupaţi fără scăpare. -Dacă ar fi să optezi între muzică şi poezie, care ar fi alegerea?
-Deşi ne place să credem că nimic analitic nu intervine în mirajul receptării unei poezii totuşi acest lucru se-ntâmplă. Nu acelaşi lucru l-am putea spune şi despre muzică.
-Care a fost prima carte pe care ai primit-o în dar?
-Nu-mi amintesc care dintre ele a fost prima: ‘’Legendele olimpului’’ ori ‘’Eroi şi cutezători’’ Ambele şi-au păstrat savoarea şi azi.
-Care a fost primul scriitor pe care l-ai intâlnit?
-Am întâlnit câţiva în perioada adolescenţei dar cel căruia îi datorez enorm a fost poetul Ioan Alexandru. O personalitate tulburătoare şi îmi amintesc cum purtam adesea un dialog cu domnia sa în tăcerile acelei perioade căutându-mi un drum. Altfel în vis ca partener l-am avut pe Bacovia şi nu mult mai târziu pe Walt Whitman. De Fănuş Neagu eram speriat, părea prea real şi prea mare în acel timp al meu deşi am avut ocazia să-l ascult în câteva rânduri. Îl citeam însă în vacanţe cu veneraţie. Desigur nu puteam să nu-l întâlnesc şi pe cel mai prezent în ‘’epocă’’: Adrian Păunescu. Întâlnirea cu acesta a pus capăt, prea devreme poate, elucubraţilor mele poetice.
-Se poate detaşa scriitorul de om?
-Nu cred că este necesar, de altfel şi unul şi celălalt ar fi sărăciţi. Apoi cine are nevoie numai de ‘’meşteşugari ’’placizi –numesc aici pe toţi aceia care pedalând prea mult pe arta meşteşugului înclină involuntar sau nu balanţa în defavoarea firescului. Recunosc, cred în angajarea morală a scriitorului în slujba cetăţii.
-Cum arată atelierul tău de creaţie?
-‘’Ca o gropa comună’’, nu-mi pot reprima acest răspuns şi cer scuze cititorilor. Loalaltă cu obiectele vechi şi cărţile suspect de multe ( în mare parte cărţi ce nu au călătorit bine prin ochiul umanităţii ) împărtăşesc un anonimat în primul rând de locaţie, Londra nefiind pentru mine decât un teritoriu de migraţie continuă: pământeană sau nu. Cu alte cuvinte, spaţiul în care îmi petrec cea mai mare parte din zi deşi s-ar dovedi nepotrivit ca decor pentru un film horror sunt convins că ar putea fi folosit cu succes într-un documentar având ca temă frontierele unor lumi apuse. Mă recunosc însă în anatomia acestuia şi de regulă îl respect mai mult decât e înclinat acesta să o facă.( glumesc!)
-Este o povară scrisul pentru om şi o mângâiere pentru scriitorul din noi?
-Nu zic nu, e posibil, dar am crescut sub disciplina unei altfel de înţelegeri ce a eludat posibilitatea oricarei dihotomii în zona aceasta şi de aceea întodeauna scrisul a fost singura briză de aer nepoluat pentru oricare dintre închipuirile ce mă alcătuiesc.
-Dacă ar fi să scri jurnalul lumii, care ar fi motto-ul ales?
-‘’Reveniţi acasă!’’ şi când spun ’’acasă’’ mă refer la vatra gândului umanităţii. Cred că am rătăcit drumul! În ciuda progresului tehnologic ( ori poate tocmai de accea?!), a posibilităţilor altădată de neimaginat privind comunicarea, fiecare locuitor al planetei riscă să devină din ce în ce mai insular. Nu e ciudat? Consider că ar trebui să ne întrebăm serios ce ne dorim cu adevărat şi care sunt lucrurile de o înaltă rezonanţă care ne pot mulţumi dincolo de iluzia unor bucurii secundare. Nu este târziu niciodată !
-Mai putem vorbi despre grupări de scriitori sau doar de cei care slujesc arta?
-Nu există decât o singură baricadă a culturii, cei care işi imaginează altfel nu fac decât să împingă fenomenul cultural român înspre extremele sale. De regulă se vinde un ideal pentru o simplă grimasă sau pentru o recenzie nefavorabilă şi nicidecum din motive estetice.
-Cum a fost începutul pentru reţeaua literară ce aţi creat-o?
-Împreună cu Alina Dora Toma şi Sorin Tunaru am creat reţeaua Cititor de Proză (http://cititordeproza.ning.com/) împotriva oricăror alinieri la o grupare sau alta dorind prin aceasta să redăm normalităţii posibilitatea de-a exista, fie şi numai aici şi astfel fiecare creator să se poată exprima deplin în cadrul acesteia după harul său. Deci un vis care astăzi se prezintă sub forma unui proiect amplu : http://www.netvibes.com/cititor-de-proza#Promovare.
-Cum au decurs apoi proiectele?
-Destul de anevoios dar cumva de înţeles având în vedere că proiectul este 100% nonprofit şi bazat pe voluntariat. Însă cu ajutorul celui ‘’care sporeşte fără să ceară nimic înapoi’’ în numai un an de zile ni s-au alăturat 60 de voluntari
(http://cititordeprozagallery.weebly.com/voluntarii-proiectului.html)
prin devotamentul cărora reuşim acum să oferim creatorilor dar şi iubitorilor de artă: o bibliotecă virtuală ( mai mult de zece mii de texte până în prezent) – https://cititordeproza.wordpress.com/, o bibliotecă video – http://vodpod.com/hopernicus arhivavideoaproiectuluicititordeproz/c…, un post media http://frecventacititordeproza.blogspot.com/, o revistă internaţională online – Faleze de piatră http://falezedepiatra.net/, publicarea online şi print a cărţilor si albumelor de artă în Colecţia Cititor de Proză:
http://colectiacititordeproza.weebly.com/index.html,
galerii virtuale de prezentare:
http://cititordeprozagallery.weebly.com/ şi http://cititordeprozalink.weebly.com/, site-uri de promovare:
http://protectiaconsumatoruluideliteraturacontemporana.wordpress.com/,   http://cititordeproza.toateblogurile.ro/,
http://cititordeproza.blogspot.com/, http://www.yudu.com/library/50851/Cititor-de-Proza-s-Arhiva-reviste…, precum şi zeci de ’’ferestre’’ cu impact în diferite medii unde prezentăm informaţii despre creaţiile membrilor cetăţii, despre străduinţele celorlalte reţele literare similare, cenacluri din ţară, ateliere de creaţie , reviste, instituţii de cultură etc,
http://www.netvibes.com/cititor-de-proza#Ferestre.
-Este literatura ONLINE O PROVOCARE?
-Indiferent de natura mediului care îl transmite mesajul unei cărţi va ajunge întotdeauna la inima celui pregătit să-l primească. Literatura online nu este nici mai bună şi nici mai rea decât sora ei ( literatura tradiţională ) şi sunt convins că în anii ce vor urma aceasta va depăşi statutul de cenuşăreasă pe care încă îl are azi. Desigur abordând faţă de ea aşa cum e firesc să facem şi în cazul celeilalte o anumită selectivitate. În plus ar fi păcat să nu oferim tinerilor acces la o literatură fără bariere.
-Un gând pentru cei care iubesc literature?
-Nu vă trădaţi visele! E atât de simplu: continuaţi să credeţi şi visele vi se vor împlini!

Colbul
Gabi Schuster

Moale sub călcâi
mătăsos noaptea
pietrele îmbrăţişate
ca ouăle de cuib
uliţa din gard în gard
purcede ca o apă gri

fierbinte ziulica
adânc sub talpa roţii
cleios printre degete
când plouă

caii tuşesc ochiul roşu
sub ochelarii de lună
sudoarea trage
malurile negre
la vărsare
Ţăranca cu fotele-n brâu
scutură de praf grădina
scutură perele
brazdele
scutură colbul din geamuri
mormane.

Venise satul îmbrăcat

Venise satul îmbrăcat
în fuste negre şi cămăşi cusute
prosoapele noi
de pomană
atârnau pe umerii crucii
nescrise
lumânările strâmbe
alungau duhurile
din jurul colacilor
cu intarsii palide
de post
coliva se-ascundea în coş
sub şervetul de zestre
broboada cu bocet
pusese stavilă morţii
venită mereu prea devreme

Lasă-l bre să moară
mortul
trei zile l-ai întors…
sufletul nedumerit nu ştia
încotro
Prohodul ameţit de tămâie
umbla de la unul la altul
până în turla bisericii
ţăranul cu ochii plecaţi
se-întreba dacă Dumnezeu îl vede.

Şopronul cu găleţi

Găleata cu apă de la Dinu
spală faţa de dimineaţă a bunicii
şi dinţii cu degetul muiat în sare

saltarul strâmb
cu linguri de lemn
înflorite-n cuţit
miroase a cari

treptele trei urcă pe beci
la odaia neîncăpută de perne
se aud orătăniile din ogradă

vatra cu ochii concentrici
are gura îndesată până la flacără
până la horn
cu coceni de porumb
şi cu coarde de viţă
golite de ciorchinii cu vin

turtele se rotesc a grâu copt
semănat secerat vânturat măcinat
fierbinţi printre buze

la masa rotundă sprijinită în trei
se rotesc scăunelele scunde
aburul mămăligii tăiate cu aţa
aşterne faţa curată a cinei de seară

sub lampa cu gaz şi fitil
în care lumina albuie
tremură de funingini şi fluturi
carpeta cusută
în crucile albastrului
din rochiţa rândunicii
grăieşte:
trandafiri şi viorele
pentru ochii dragei mele
masă bună am gătit
şi-aştept omul meu iubit

poliţa cu ochelari analfabeţi
odihneşte biblia deschisă
din care ţăranca cu fotele negre
recunoaşte numai faţa lui Dumnezeu

plouă cu soare în scoc
mă duc să plătesc moartea
să nu vină

Popicăria
Silvian Florea

– Vă spun că pe ordinea de zi stă scris un singur cuvînt: ordinea şi organizarea perfectă. Un singur detaliu dacă lipseşte, ne-am ars cu toţii.
– Domnule vice-preşedinte, dispozitivul este aproape gata. M-a sunat domnul general şi m-a întrebat ce ne mai trebuie? şi dacă am ajuns la domiciliu.
– Ce i-ai spus?
– Că dumneavoastră aţi avut grijă ca toată lumea să fie anunţată şi să fie la domiciliu la ora 8 fix.
– Ce-a zis generalu’?
– Că trebuie vigilenţă maximă, anu’ ăsta nu e de glumă, bacu’ tre’ să fie corect, mai corect decît corectitudinea, chiar aşa a spus, am citat, şi m-a bătut amical pe umărul drept, drept pentru care acesta mi s-a vindecat ca prin farmec, că îmi era anchilozat de la aeru’ condiţionat de la dumneavoastră din birou.
– Eh, unde pune şefu’ mîna…
– Unde pune şefu’ mîna?
Sefu’ pune mîna oriunde vrea, dar trece, asta e!
– Nu mi-a trecut prin cap să-l rog să-mi pună şi mie mîna…
– Taci, nu spune vreo prostie că s-aude şi te trezeşti nedidactic la Cuca Macăii pentru restul zilelor tale. Ia verifică, mai bine, dacă salvarea e.
– Am verificat, au venit o doctoriţă pediatră, două asistente bine, un laborant cam tinerel, dar am auzit că e priceput, au şi salvare cu laborator mişto de te rupe, targă, atele, sînge, ser, glucoză, vată, antibiotice, analgezice, antipiretice, calmante, vasodilatatoare, cîteva aorte de schimb, cică într-un pachet e chiar şi un rinichi dacă e cazu’. Laborantul a zis că ar mai fi trebuit mai multă gheaţă sterilă, dar ar fi durat prea mult pînă să o aducă, se termina naibii şi examenul şi se topea…
– E clar. Jandarmii?
– O trupă de elită, doisprezece băieţi pregătiţi de maestrul jandarm-prim, dar n-au arme, doar veste defensive şi ochelari să nu fie recunoscuţi de oricine ca să fie ranchiunoşi pe ei. I-am postat în dispozitiv la colţurile strategice ale casei băiatului, nimeni nu mişcă fără să ştie ei…  se ocupă cu legitimarea persoanelor necunoscute, am vorbit cu şefu’ lor să dea telefon să se intereseze de orice intrat şi ieşit din dispozitiv. O echipă de la centru le furnizează tot timpul informaţiile cerute, vă daţi seama, sînt mînă-n mînă cu secu’, cu informaţiile speciale, nici musca nu scapă verificată dacă are aripile din dotare cu ea sau zboară d-alea false.
– M-am prins, ei vezi, d-aia am insistat pe lîngă şefu’ să ieşi dumneata la tragerea la sorţi membru în această subcomisie, că ştiam că eşti competent şi nu laşi nimic la voia-ntîmplării. Alte dispozitive au mai sosit?
– Bineînţeles, dom’ vice.  Trupele antitero stau bine pitite, nici eu nu ştiu în acest moment unde s-au camuflat, au şi elicoptere, dar mai presus de toate au echipamentul invizibil de ultimă generaţie, nici dracu’ nu-i vede unde sînt…, poate chiar acum…  sînt lîngă noi şi ne monitorizează…
– Da, trebuie să fie aici, dar nu-i vedem noi.
– Cum vă spuneam, la datorie, nimic la voia-ntîmplării.
– Pompierii?
– Încă de aseară s-au instalat în curte, pe acoperiş, cîţiva au dormit în picioare sus pe scară cu furtunile pregătite, alţii cu degetele pe hidrante să fie gata într-o fracţiune de secundă să pornească şuvoiul salvator…, Doamne, ce uniforme frumoase au, roşii ca focul, am pus mîna pe ele, sînt reci ca gheaţa, va daţi seama, oamenii ăştia au venit congelaţi să nu îi afecteze deja văpaia, să rezite incendiului ca un bloc de gheaţă ce nu poate fi pătruns de foc. Unu’ e chiar în camera băiatului, a dormit cu capul pe un extinctor. Au montat detectoare de fum, spuneau că acestea avertizează şi dacă ţi se face dor de-o ţigară, buf!, ţîşneşte stropitoarea de apă! Ce să vă spun, de fapt sînt detectoare puse de toţi, fiecare din ele semnalizează detaşamentului care le-a instalat, diferiţi parametri, sînt senzori şi ochi peste tot!
– Aşa şi trebuie. N-a zis şi generalu’ şi ministru’ că vrea un examen de bac corect? Fără furtişaguri, fără minciuni, fără mită şi aranjamente. Eh, iată că aşa va fi. Băiatu’… baiatu’ ce face?
– L-am zărit pe la 7 jumătate, era gata îmbrăcat, în căruciorul lui de handicapat, părea bine-dispus şi pregătit de examen.
– Trebuie să fim vigilenţi, anu’ acesta nimeni nu va copia, nici el şi nici ăilalţi normalii.
– Da’ ce, domnu’ vice credeţi că mai e vreunu’ normal?
– Ha, ha, ha, ai dreptate aici, sînt o generaţie cam turbată, scăpată de sub control, tocmai d-aia trebuie să le dăm o lecţie, acum la sfîrşit de şcoală…
– Să vadă ei că nu sînt buricul pămîntului, că avem hac de cojocul lor fiţos.
– Corect. Hai să inspectăm camerele video.
Vicele şi membrul subcomisiei de bacalaureat deplasate la domiciliul elevului cu handicap locomotor şi-au început inspecţia cu o jumătate de oră înainte să-l bage pe elev în camera destinată susţinerii primei probe scrise, de fapt livingul familiei pregătite în acest sens: o masă de scris, un scaun, atent verificate de trupele antitero, de pompieri şi de jandarmi, pentru a nu conţine surse de inspiraţie la îndemîna elevului, vizuini nebănuite, confecţionate de mintea poate diabolică a candidatului tentat de diavol să fraudeze prin copiere bacul. Apoi, mai erau în cameră biblioteca familiei asupra căreia trona o pînză care acoperea toate cărţile, ceasul de perete ca un temnicer care n-ar fi permis secundelor să evadeze după scurgerea celor trei ore regulamentare ale probei scrise, două fotolii aduse special de la cea mai apropiată secţie de poliţie pentru confortul supraveghetorilor…
– Ce e cu astea aici? întrebă dom’ vice.
– Pentru supraveghetori.
– Ei, na! Supraveghetorii trebuie să se plimbe prin sală, nu să stea să-i ia somnul în fotolii. Să le fie confortabil?… Ba să le fie inconfortabil, aşa să ştie dumnealor. Să citescă metodologia examenului: nimănui nu-i va fi confortabil, ci toţi trebuie să patruleze de la un capăt la altul al sălii de examen pentru a cuprinde orice unghi care ar putea ascunde frauda. Păi! Să fie schimbaţi, imediat. Sun la inspectorat să anunţ schimbarea. Îi numesc pe şeful gărzii antitero şi pe şeful trupelor speciale de mascaţi, cum le spune?…
– Mascaţi.
– Aşa… mascaţi?
– Mascaţi, eu aşa îi ştiu: mascaţi.
– Bine. Camerele?
– Web. Sînt cele mai tari de pe piaţă. Hi-fi, 1970 de megapixeli, captează şi în 12 D, sunet Dolby A B şi C, bas-reflex, marfă, domnu’ vice.
– Aici se vede specialistul din dumneata, proful de informatică. Camerele să transmită non-stop imaginile prin satelit la inspectorat şi la minister concomitent, domnu’ general şi domnu’ ministru să controleze personal şi pas cu pas corectitudinea şi respectarea consemnului naţional. Ah, era să uit, la ce oră soseşte Fiscul?
– Or să întîrzie fix şapte minute, au o problemă cu un lanţ de magazine, ceva la nivel mare, dar au promis că vin la 9 şi 7 minute. Oricum, totul e OK şi cu ei, le-am trimis declaraţiile pe cont propriu şi mi le-au retrimis tot prin fax completate şi semnate. Nu au rude în examen, conform fişei postului, ei s-au născut fără rude şi cît timp sînt în exerciţiu, n-au rude nici pe mă-sa, nici pe tac-su, ce să mai spun de afini pînă la gradul IV…, nici nu încape confortul aici!
– Fiscul e un element foarte important la acest examen, el trebuie să fie vigilent cu cei care fac mişmaşuri, mă-nţelegi, să nu scape de sub control nici o taxă, să fie cu ochii pe toţi cei implicaţi, în special sînul  comisia care va fi trecută pe ştatul de plată al examenului, fiecare trebuie să fie plătit pentru ce face aici, dar fiecare să contribuie la taxele din care ne hrănim cu toţii, că fiscalitatea în statul nostru… dar nu mai discut despre asta acum. Fii atent: cînd vin cei de la Fisc, să ai grijă să fie toţi, cu toate dosarele, evidenţele contabile pe ultimii 11 ani, că totul se leagă şi nu putem lucra la voia întîmplării, mă-nţelegi…
– Înţeleg, fără speculanţi, fără să se sustragă cineva de la plată, că Fiscul… Eu m-am gîndit că şi Mita, dacă e prinsă, trebuie să plătească la Fisc 9%. Şi mai m-am gîndit să propun undeva, încă nu ştiu unde, nu m-am hotărît, să fie impozitat şi restul pe care-l primeşte cineva. Ce, ăia nu sînt tot bani? Tot venit? Ce, e plecat? Nu! E venit cu V mare. Cîştigi ceva, plăteşti, nene, impozit pe cîştig, că d-ai ţara asta merge prost că e economie subterană suficientă. Chiar o să scriu un studiu despre impozitland, ca locaţie a bunăstării statului din care ne hrănim toţi cei care trebuie să fim hrăniţi cu grijă!
– Ai idei, ai idei, profesore, eşti un membru de nădejde şi un factor de nonrisc… o să te iau sub aripa mea să creşti, dar acum, ia mai spune-mi despre spitalul de campanie… să fie oricînd pregătit, nu numai elevul se poate îmbolnăvi… şi oricare dintre noi e supus hazardului! Ce, trăim la nesfîrşit?
– Ei, nu!
– Odată ţi se pune pata şi clachezi. Au defibrilator?
– Au de toate, o să vă miraţi, au şi… vibrator.
– Oh, da’ asta spune multe, domnule! Dacă mă uit bine la ceas… e 8 jumătate, adu-l, te rog, pe candidat în sală să-i facem instructajul, că la 9 îi dăm subiectul.
Peste cîteva clipe, doi mascaţi intră în trombă în „sală”, fac două tumpe şi o mişcare de arte marţiale cu scop ofensiv sau defensiv – nu erau cunoscători ai acestor mişcări înăuntru – privesc încruntaţi, poate, în cele patru vînturi, asigurîndu-se că drumul e liber, nepresărat cu primejdii sau ameninţări. După ei intră patru jandarmi care împing şi trag căruciorul care oricum avea rotile şi un fel de volan pentru direcţie, în care stătea cu probleme locomotorii elevul. Candidatul la examenul de bacalaureat din acel an. Cortegiul era încheiat de trei pompieri pregăţiţi cu echipament, cinci asistente şi un doctor cu truse de diferite forme şi greutăţi. Uşa a fost închisă, în cele din urmă de un tip cu totul special, îmbrăcat într-un costum chic, cu ochelari de soare la ochi, uitîndu-se necontenit la ceasul de la mînă, probabil în aşteptarea a ceva.
– Bine-ai venit, elevule la bacalaureat! Eu sînt vicepreşedintele acestei subcomisii deplasate special aici, pentru tine, datorită problemelor de sănătate pe care le ai. Îmi fac datoria de a te informa despre metodologia acestui examen, pentru care însuşi ministrul şi-a pus capul clasic că va fi unul de tip nou, într-un cadru care va respecta binele, frumosul şi, nu în ultimul rînd, adevărul. Iată ce trebuie să ştii: elevul se prezintă la şcoala unde este înscris – în cazul tău… la domiciliu – începînd cu ora 8 ante-meridian. Va intra în sala de examen la 8, 30 fix. Poate nu ştii încă, dar punctualitatea este un lucru esenţial în viaţa unui matur; iar examenul tău este unul al maturităţii…, primul tău examen de maturitate! Eeeh, cînd am dat eu primul examen de maturitate… trăiam în Epoca de Aur şi ne mergea prost! Dar eram tînăr şi nu simţeam greutăţile. Tata mă învăţase să fiu punctual, dar eu nu prea ţineam cont. Era chiar să întîrzii de la balul bobocilor, în primul an de facultate. Că am făcut facultatea imediat după ce am terminat liceul, să nu ard gazut la cîini… să nu tai frunze de pomană… sau cum dracu’ era vorba-aia…
– Să nu tai frunză la cîini…, intervine în cunoştinţa de cauză proful-membru.
– Aşa…, că arde gazul de pomană…, aşa era! Eşti atent, tinere? Comisia, aici de faţă, trebuie să se asigure de corectitudinea identităţii candidatului. Eşti pregătit?
– Da.
– Domnule proces-verbal! Pardon, membru!
– Sînt gata. Actul de identitate!
Elevul duce mîna la buzunarul de la piept. Un mascat, bărbatul în costum şi doctorul se reped şi-l imobilizează pe tînăr. Peste ei se aruncă şi unul dintre pompieri, ceilalţi fiind pregătiţi să intervină în caz de urgenţă. Mascatul îi suceşte mîna la spate, tînărul geme de durere, doctorul îl ascultă cu stetoscopul, suflu sistolic de gradul III, constată el, nu-i nimic grav, poate să dea examen. Bărbatul în costum impecabil îi aprinde o mini-lanternă în ochi, somîndu-l ce vrei să scoţi de-acolo? Spune tot, nu ascunde nimic, noi ştim deja totul!
– Cartea de iden…
– Ce tupeu ai, vorbeşti, spune un jandarm care studiase retras cazul. Eşti membru de sindicat? Cîţi mai sînteţi? Cînd aţi reînceput? Ai autorizaţie? Pînă la ce oră? Vă ştiu eu…
– Domnilor, să ne calmăm, zice calm vice-preşedintele de examen, nu i-am terminat instructajul, nu-l puteţi reţine, e examenul lui.
– Dar noi…, încercară în cor ceilalţi.
– Dumneavoastră veţi veghea în continuare şi vă mulţumesc pentru promptitudine. Să-i scoată cineva cartea de identitate, uşor, cu grijă, cu două degete, apucaţi doar de colţul din stînga sus, acolo nu vi se vor întipări amprentele… Ştiţi cum e cu suportul ăsta din plastic!
– Daţi-mi voie, zice proful-membru, iar ceilalţi se îndepărtează cu circumspecţie de tînărul elev invalid. Toţi stau însă gata să intervină. Au văzut ei la instructajul de la Inspectorat cînd generalul le-a pus un CD cu un pui de gazelă, rănit şi înfometat care agoniza în deşert, iar cîţiva vulturi pleşuvi sau condori, nu scria ce erau, aşteptau să-i bea sîngele. Vulturii au fost daţi ca exemplu, parabolic bineînţeles, de tact şi de răbdare. Îi scoate cartea de identitate din buzunarul de la piept şi citeşte CNP-ul, seria, numărul, unde a fost eliberată, cînd a fost eliberată, pînă cînd este valabilă. Alte date nu mai sînt, conchide el.
– Păi, nu ne-aţi spus numele candidatului, domnule profesor, domiciliul, prenumele părinţilor. Vi se par date lipsite de importanţă?
– Nu deconspiraţi nimic, sare ca ars bărbatul în costum impecabil, îndesîndu-şi profesional ochelarii heliomatici pe nas. Mă ocup personal de aceste detalii.
– E-n regulă, numai că trebuie să vă grăbiţi, mai sînt nouă minute şi îi aducem plicul sigilat cu subiectul la prima probă.
– Voi fi scurt. Dacă avem de-a face cu alt candidat? Cu o sosie care dă bacul în locul adevăratului candidat? Numele tău este cel real?
– Da, mă cheamă…
– Nu spune nimic, omule! Tu poţi spune orice, eu pot crede orice. Adresa ta este cea reală?
– Locuiesc pe strada…
– Nu începe iar cu detalii dacă nu eşti capabil să le susţii indubitabil.
– Ce înseamnă indubitabil, domnule? întreabă elevul.
– Asta ar trebui tu să ştii şi să scrii răspunsul corect pe foaia tipizată de examen. Vedeţi, ce v-am spus? Cunoaşte subiectele şi vrea să-i suflu. Poate fi exact prima întrebare de la subiectul unu: daţi sinonimul popular al neologismului indubitabil, prezent în text. Întrebarea mea este: de unde a ştiut elevul ce poate conţine primul subiect? Plicul încă n-a sosit, plicul încă nu a fost desigilat, plicul încă nu a dezvăluit ce subiecte ascunde, şi cu toate aceste circumstanţe… elevul ştie prima întrebare. Cine este acest elev trebuie să ne întrebăm!
– Este cine? întreabă debusolat tot grupul asistent.
– Eu cred că are o criză de identitate, intervine medicul, fapt ce destabilizează percepţia elevului faţă de realitatea examenului cu care el crede că se confruntă. Am mai întîlnit asemenea cazuri şi le-am diagnosticat pe toate ca fiind sindromul examenului ascuns de toţi ceilalţi către sine înşine. Lucru ciudat, dacă raportăm la vîrsta pacientului. Vedeţi…, el crede că crede, ca să mă exprim eufemistic…
– De unde cunoaşteţi acest termen? sare bărbatul în costum impecabil. Ce dracu v-a apucat azi pe toţi, sîntem la lecţia de neologimie?
– Neologimia este ştiinţa care se ocupă cu studiul, intervine una dintre asistentele medicale aflate în preajmă. Ştiu asta că am făcut la Facultatea de Litere, în prima mea tinereţe.
– Domnişoară, nu ne interesează punctul dumneavoastră, fie el ce literă o fi de la Litere. Că e a, că e be, că e ce sau ge. Ce dracu! Şi nici criza lui de identitate. El are deja o identitate şi asta e tema noastră. S-o verificăm. Deci, tinere, ce ne poţi spune despre numele tău, fără să-l rosteşti.
– Este un nume frumos cu care m-am obişnuit.
– Altceva…
– M-i l-au pus părinţii, bunicii au fost de acord, apoi naşii i-au lăudat pentru iniţiativă, mai ales seamănă izbitor cu al lor. Eu n-am avut încotro, l-am acceptat şi pe cel de familie şi pe cel mic, căruia i se spune prin părţile noastre prenume. Familia îmi stîlcea uneori acest nume, făcîndu-mă să par mai mic decît mă simţeam eu în realitate. Dar, este un fenomen cunoscut şi acceptat deoarece băieţilor mici nu le place să li se dulcegărească numele, să se subţieze substanţa masculină. Diminutivele sînt lucruri dăunătoare pentru băieţi, îi ţin strîns în chinga sindromului oedipian.
– Altceva…
– Puteţi să-mi spuneţi oricum. Nu mă deranjează. Nu sînt ambiţios-onomastic. Onomastica-ambiţioasă este o ştiinţa ocultă şi nedemnă. Să ţii foarte mult la rostirea corectă a numelui tău e un semn de dependenţă. Eu nu depind de un nume. Şi, cînd spun asta, nu mă dau mare să-l parafrazez pe Shakespeare cînd spunea în „Romeo şi Julieta” că ce contează-un nume… Ei, bine, consideraţi că nici nu v-am spus asta ca să nu-i eclipsez pe cei care nu l-au citit pe dramaturgul englez, deşi e greu de presupus că cei de faţă şi de pe la colţuri nu l-au citit pe Will…
– Stai, opreşte-te! Aduce-ţi o lampă cu un halogen puternic. Aşa. Acum, aprindeţi-vă ţigările şi daţi fumul către acest tînăr. Aşa. Cineva să aducă şi cîteva alămuri din orchestra fanfarei locale şi bateţi lîngă urechea externă a tipului. Aşa. Acum le rog pe tinere asistente medicale să se dezbrace de textile şi să se plimbe încet prin faţa individului. Da, da, de toate textilele, ce… n-au ce arăta? Aşa. Ia uite, dom’ne ce au fetele astea! Oau! Sînteţi incredibile!. Aşa. Acum vreau să toarne cineva apa dintr-un pahar în altul lîngă cealaltă ureche externă a elevului. Aşa. Susţii în continuare tot ce ai afirmat despre numele tău?
Cu ochii micşoraţi în lampa cu halogen, cu nările înfundate de fumul ţigărilor pufăite spre el fără oprire, cu zgomotul timpanelor fanfarei în timpane, cu imaginea goliciunii tinerelor asistente umflîndu-i pantalonii, cu şipotul apei dintr-un pahar într-altul în cealaltă ureche externă, tînărul candidat reuşeşte să articuleze:
– Da.
– Validez răspunsul, se încumetă vice-preşedintele să intervină. Identitate verificată. Mai departe, domiciliul.
– Lăsaţi-l, asta e treaba mea. Sa formulez eu altfel: domiciliul!
– Locuiesc…
– Să numeşti domiciliul fără să-l rosteşti.
– O să încerc: locuiesc într-o casă.
– E un început!
– Casa mea e formată din mai multe camere ,unele de locuit, altele de serviciu, altele de trecere. Ca orice casă, ea este supusă perimării. Şi peste casa mea trec anii, dar asta nu se vede încă. Trecerea anilor este un concept metafizic greu de prins. Nici o definiţie nu-l cuprinde, nu-l defineşte definitoriu. A trece nu înseamnă a trece, aşa cum a veni nu înseamnă a trece. Nimic nu înseamnă a trece. Analogia este o suită de relaţii bazate pe trecerea din ceva în ceva. Dar nu e clar nici ceva şi nici ceva. Sînt sigur că înţelegeţi şi de aceea trebuie să fiţi de acord că eu locuiesc.
– A trecut prima oră, anunţă membrul. Candidatul mai are la dispoziţie încă două.
– Dar nu mi-aţi dat subiectul, domnule profesor.
Iată plicul, îi arată vece-preşedintele subcomisiei de examen, îl vom desface după ce verificăm datele dumitale personale şi orice ar putea să încurajeze frauda. Continuă despre adresa dumitale.
– Adresa mea este într-adevăr cea înscrisă în cartea de identitate, măcar pentru simplul motiv că nu am alta, ceea ce ar trebui să recunoaşteţi că este suficient de logic.
– Stai, nu te grăbi, că îmbătrîneşti înainte de termen, spune bărbatul în costum. Un pompier să pună tunul cu apă pe el. Aşa. Un mascat să-i strîmbe mîinile şi pi…, mîinile. Aşa. Un jandarm să-şi scrîşnească dinţii şi măselele la urechea mijlocie a tînărului. Aşa. Doctorul să constate despre bărbăţia candidatului în cifre. Aşa. Să fie adusă o pisică. Aşa. Acum cineva să o ţină bine şi altcineva să o tragă de coadă dureros. Acum îţi menţii afirmaţiile făcute? Adresa ta e bună? Locuieşti aici?
– Dar nu am primit încă subiectul…
– După ce verificăm, ţi-am mai spus…, ce… tu nu vorbeşti limba maternă?
– Lăsaţi-l, domnule vice, e în timpul anchetei mele, spune, domnule, susţii?
Cu trupul aproape găurit de apa tunului, schingiuit de forţa mascatului, cu scrîşnitul măselelor în urechi, ghearele pisicii adînc înfipte în carne, cu palmarea jenantă a medicului îmbujorîndu-i obrajii, tînărul reuşeşte să articuleze iarăşi:
– Da.
– A trecut şi a doua oră, candidatul mai are una, anunţă profesorul-membru.
– Validez şi acest răspuns, spune vice-preşedintele. Au mai rămas doar cîteva răspunsuri scurte pe care candidatul trebuie să le ofere cu sinceritate comisiei. Comisie pe care o rog să-şi noteze aceste răspunsuri în clar, astfel încît să se poată întocmi un proces-verbal complex şi edificator. Candidat, eşti pregătit?
– Dar subiectul meu…
– Prima întrebare: consideri că te-ai încadrat corespunzător în timpul celor patru ani de liceu în procesul de învăţămînt de la noi din ţară? Nu uita, răspunsuri scurte!
– Întotdeauna am crezut…
– A doua întrebare; te-am rugat, scurt, scurt de tot. Consideri că domnul ministru al învăţămîntului a eliminat frauda în acest an de la examenul pe care îl susţii prin metodele, procedeele şi strategiile normate şi aplicate metodologic?
– Scurt, scurt de tot.
– Ce răspuns e ăsta?
– Păi, aşa mi-aţi sugerat…
– Of! N-ai înţeles mai nimic. Repet: a eliminat frauda?
– Corect, n-am înţeles mai nimic!
– Of! Nu eşti atent! Fii atent: subiectele crezi că sînt formulate corect?
– N-am înţeles nimic.
– Îţi trebuie?
– Nu-mi trebuie.
– Ai vrea altfel?
– Oriunde e mai bine.
– Baremul?
– De corectură?
– Da.
– Nu.
– Eşti sigur?
– Cîte două puncte, respectiv patru.
– Dar un punct?
– Pentru ce?
– Pentru tentativă de răspuns.
– Incomplet.
– Aşa.
– Cine întreabă?
– Eu.
– Aştept, mai am un sfert de oră.
– Domnule vice, ce ziceţi, să desigilăm subiectul?
– De ce? Vreţi să se afle secretul plicului? Înăuntru poate fi un blestem.
– Eu nu vreau să fie deschis plicul.
– Nici eu nu vreau să fiu blestemat.
– Ce ne trebuie nouă acel secret? Aţi văzut ce fac faraonii?
– Brrrrrr!
– Uha-uha-uha-ha!
– Buli-bu, buli-bu, naşpa!
– Aha-ha!
– Eu nu strivesc corola de minuni a lumii!
– Bine faci, las-o aşa secretoasă, că uite noi ne jucăm cu secretele şi sîntem blestemaţi.
– Dar mai am cinci minute, pot să fac măcar primele trei subiecte că sînt uşoare…
– Aha, primele trei… sînt uşoare, de unde ştii asta? Nu v-am spus eu că ştie dinainte subiectele?
– Chiar aşa, tinere! Cum faci tu trei subiecte în cinci minute?
– N-are cum!
– Poate că sînt predicate şi nu mai avem despre ce să vorbim, oameni buni! Hai să-i dăm plicul.
– Aşa, să i-l dăm, să şi-o facă cu mîna lui, că a vrut bac!
– Ei, că a vrut nu e nimic, să vedem ce-o să facă cu el…
– Ei, o să facă!
– Şi tu zici la fel?
– Domnilor profesori, primele trei sînt foarte uşoare, le făceam mereu repede cu doamna în clasă.
– Făceai cu doamna… uitaţi-vă dragi colegi unde s-a ajuns, nu vă spuneam eu deunăzi că e debandadă mare în şcoală?
– Rezolvam, reformulez.
– Tinere, nu fi impertinent! Ia plicul ăsta şi rezolvă că mai ai 20 de secunde.
Elevul ia plicul şi încearcă să-l desfacă. În acel moment, pe uşă intră în trombă însuşi ministrul însoţit de cele două doamne, cu ochii injectaţi şi bulbucaţi de încrîncenare şi îl imobilizează pe elev, cuprinzîndu-l în mîinile-i trandafirii de şef de promoţie.
– Obriţi frauda, strigă domnia-sa. L-am brins la zdupul cu miere, cu mîinile be blicul zigilat, încercînd să afle zegretul atîtor ani de curriculă! Şi tumneavoastră, ge faceţi? Briviţi gomplice la acest festăn vraudulos? Phiscul să intre în atripuţiuni. Să phiscalizaţi orice mită, căutaţi-le prin busunare, veţi găsi! Iar pe gandidat… este esclus din egzamen, să fie trimis acază!
– Dar e deja acasă la el, am verificat, domnia-ta.
– Atunci să fie isgonit de acază! Nu mai are voie… nu mai ai voie, tinere, să zusţii acest sfant egzamen, acest vital egzamen pentru ceneraţia voastră de… aşa cum este ea… timp de două decenii. Da, ai auzit pine: două decenii îţi va fi suficiente să meditezi, să meditezi la ce ai văcut, la violarea unui zistem care lucrează pentru tine… zistemul nostru, chiar eu am văcut asta, este agzat pe elev. Elevul este totul. Nu avem brograme, nu mă interesează brogramele… nu avem direcţii, nu mă interezează direcţiile… nu avem mai nimic, nu mă interesează că nu avem mai nimic. Mie îmi basă de elev şi nimic mai mult. Tinere, îţi vreau pinele şi de aceea te bedebsesc acum! Gărsi! Areztaţi-i comisia şi reţinezi-o 24 ore. Vreau anghetă în toată lecea. Corubători şi corubţi… să blătească. Unii se zpetesc uncind, văurind, şudecînd, şi alţii culec ro-a-dele. Rujine! O să vă bedebsesc eu: o să elaporez un project, asfel îngît tonţi elevii să zdudieze la Strassbourg. Ca mine!  Îi mut de aici. Să dea un bag fără madrapaslîcuri palcanice!
Cineva deschide o uşă şi altcineva dă sonorul unui radio mai tare:
…O şcoală de tîmpiţi, asta suntem! Şcoala noastră scoate tîmpiţi, în loc să scoată tinichigii şi ospătari de nădejde ce-ţi toarnă devotaţi! Nu mai avem nevoie de filozofi! De ingineraşi! De profesoraşi, ooooooh! De  avocaţi! Toată ţara e avocaţi!
Întreaga asistenţă se schimbă de haine. Pe dedesubt fiecare poartă o ţinută lejeră, protocolară însă, într-o singură culoare. Este culoarea promisiunii suprarealiste, a promisiunii care promite să se trăiască mai bine.
Sistemul este ticăloşit, şi cadrele didactice ştiu bine ce vreau să spun. Eu muncesc aproape 22 de ore pe zi, pe cînd un cadru abia de ajunge la 6. Şi toţi au pretenţii! Eu ştiu că dacă ai pretenţii, trebuie să şi oferi. Ce oferă dînşii? Hahalere, cum spunea un bun amic de şpriţ, ha-ha-ha, halalere în toată regula, nepregătiţi pentru ce-i aşteaptă în viaţă. Dar vă promit că lucrul acesta se va schimba. O să-i spun… o să-i recomand primului să-i treacă pe cea mai de jos grilă de salarizare, pentru penitenţe. Pentru direcţia greşită pe care călăuzezsc…, auzi, domnule!, ei călăuzesc!, cică, învăţămîntul de  la noi. Le bag eu minţile în cap! Iar dacă nu, să plece la cules de căpşuni… sau căpşune, cum s-o mai zice, că au bubibăşit cu totul şi limba strămoşească!
Uşa de la intrare se trînteşte de perete şi pătrunde fanfara care intonează o melodie protocolară. Comisia şi alaiul ministerial iau poziţia de drepţi şi salută. Rînd pe rînd, se perindă garda militară, soldaţi de la diferite arme, tehnică de luptă şi de război, blindate, avioane de joasă altitudine din cauza tavanului totuşi scund, ce-a mai rămas din flotilă, nici un submarin, doar cîteva şalupe împrumutate de la patronul unei echipe de fotbal, apoi pedestraşi îmbrăcaţi în culorile armei. După trecerea lor, alaiul ministerial a părăsit şi el casa, deoarece mai erau cîteva controale de făcut.
Cineva din comisie a închis uşile şi s-au veselit cu toţii de atenţia acordată. S-au întins mesele şi de la casele de comenzi au venit… comenzile. Mîncare, lichide, confeti. După ce elevul a fost transportat în alta cameră, li s-a permis şi cîtorva biete animatoare să anime. Şi-au permis peste cîteva minute să-şi dea jos şi al doilea rînd de haine, pentru a rămîne în alb, culoarea păcii neutre care nu face nici o aluzie. Astfel au putut să vorbească în voie şi să-şi desfete anatomia spre sfîrşitul primei jumătăţi de zi a primei probe scrise.
– O băgasem pe mînecă.
– Da, şi eu mă gîndeam că am dat de dracu’.
– Păi n-am dat?
– Lasă că a ieşit bine, o muştruluială mică şi se rezolvă. Sîntem în acelaşi partid, uitaţi?
– Aşa e, corb la corb…
– Dar mai uşor cu puşca!
– Ha-ha-ha!
– Hi-ho-hi-ho!
– Ce faţă a făcut elevul!
–
– Dacă eram în locul lui nu eram în locul meu.
– Sapienţialule!
– Aşa m-a făcut mama mea, ce eşti invidios?
– Şi la anu` care vine…
– Să fim sănatoşi electoral pînă atunci!
Din camera alăturată deschide uşa un jandarm:
– Mă scuzaţi că deranjez, tînărul pare neliniştit. Mi-e teamă să n-o ia razna.
– Nu l-ai legat?
– Ba da, dar nu-mi place privirea lui. Parcă e dement.
– Păi, nu spunea şi şefu’ la radio despre asta? Despre ce vorbim aici?
– Dom’ vice, eu zic să-l audiem acum să vedem în ce ape se mai scaldă.
– Să fie adus!
Jandarmul îl aduce în braţe pe elev. Acesta bolboroseşte şi priveşte fix:
– Trebuie să faceţi ceva, trebuie să faceţi ceva.
– Delirează.
– Trebuie să schimbaţi.
– Delirează, şi eu cred.
– Trebuie schimbat, trebuie schimbat, trebuie schimbat.
– Să-l schimbe cineva. O fi făcut pe el.
– Păi, atîta emoţie, stres şi încordare…
– Nu sînt stresat, domnilor. Sînt doar conştient. Lumea se schimbă în jurul nostru şi noi nu vedem asta. Nu-mi pasă că m-aţi eliminat azi. Nu are nici o relevanţă. Dacă nu vedem schimbarea… viaţa m-ar fi eliminat ea oricum pe parcurs. Sau, poate, nici n-aş fi început vreun parcurs. E criză, domnilor, e criza omului şi criza culturii, nu le vedeţi?
– Nu e nici o criza, elevule! Tu ai o criză. Noi sîntem deasupra oricărei crize. Am ieşit din recesiune, ne îndreptăm către o nouă epocă de aur… dar tu eşti prea crud să vezi asta!
– Cum să schimbi cînd totul e bine?
– E bine şi nu-ţi dai tu seama.
– Şi nici ceilalţi de vîrsta ta!
– Că sînteţi o generaţie turbată, n-ai auzit?
– Hahalere, n-ai auzit?
– Tîmpiţi!
– Fără viitor!
– Filozofi!
– Ingineraşi.
– Avocăţei!
– Fără procese!
– Vai de capul vostru!
Se pun cu toţii pe rîs. Ciocnesc. Fredonează cîntece tematice. Invocă patriotismul ancestral. Animatoarele scriu numere de telefon. Uşa se deschide din nou şi pătrunde comisia de evaluare formată din doi profesori şi doi membri. Un profesor citeşte procesul-verbal:
În urma evaluării lucrării elevului de faţă – celălalt profesor le arată foaia goală – comisia a notat astfel: evaluator 1, nota 1; evaluator 2, nota 1. Unu plus unu împărţit la doi fac unu. Media 1. Ţinînd cont şi de recomandarea domnului ministru care a fost de data asta vigilent-metodologic, constatăm că elevul a picat această primă probă. Este eliminat din examen pe o perioadă de 2 decenii.
– Este inuman ce faceţi, încearcă tînărul să se apere. Nici măcar nu mi-au dat subiectul. Nici măcar nu mi-am terminat bine copilăria şi mi-au dat exemple de minciună, şi alte-alea negative. Nici măcar nu am intrat în viaţă şi încercaţi să mă scoateţi din ea. Nici măcar nu ştiţi cine sînt, unde locuiesc şi antamaţi într-un incognito. Nici măcar nu sînteţi corecţi cu voi înşivă şi cereţi corectitudine celorlalţi. Nici măcar nu sînteţi comisie normală şi ţipaţi despre normalitate. Nici măcar…
Textul elevului ar fi continuat în aceeaşi notă dramatică, însă membrii comisiei au repornit petrecerea intonînd cîntece mobilizatoare patriotice, despre lapte şi despre miere, despre fericire, speranţă, despre un viitor bun, despre sentimente puternice, despre coeziune şi despre adevărata bărbăţie, despre duşmanul politic, despre agenturile străine ce trebuie reduse la tăcere, despre speranţă, despre lapte, despre miere.

Într-o popicărie oarecare, cetăţenii stau care la mese şi consumă o băutură uşor alcoolică sau răcoritoare, care în picioare, dînd cu bila sau aşteptînd să le vină rîndul. Atmosfera este destinsă, de concediu sau de vacanţă.
Îi recunoaştem uşor pe popicari: sînt membrii unei comisii de bacalaureat care au venit să se relaxeze cu banii câştigaţi conform metodologiei de examen. Pe lîngă ei sînt şi oficialităţi cunoscute, persoane publice, cu răspunderi. Pe feţe nu e nici o urmă de încordare, de stres. E zîmbet, e veselie, e bucuria plenară a vieţii. Unii ştiu să arunce bila, au tehnică, o învîrtesc într-un anume fel, şi bila loveşte mereu în centru. Alţii, probabil debutanţi sau lipsiţi de har, n-au nici o tehnică, li se văd picioarele tremurînde înainte să arunce bila, le tremură mîna şi buza de jos. Cu toate astea, bila loveşte mereu în centru şi doboară singurul popic la care se joacă în acea popicărie fenomenală. Este, de fapt, un elev-popic, mai mult apatic decît trist, mai mult singur decît în compania celorlalte opt popice, un popic cu suflet picat, un popic căzut înainte de a fi lovit de bila ce se rostogoleşte… se rostogoleşte… se rostogoleşte şi care se face din ce în ce mai mare, încît acoperă întreaga pistă.
E imposibil ca popicarul să rateze.

Te mândreşti cu pantalonii tăi cârpiţi exemplar
Cristi Iordache

Suntem eroii din povestea noastră.
Scrisă de noi, de ceilalţi şi de Dumnezeu.
Indiferent de rol, rămânem stăpânii neîncoronaţi ai scenei. Dramă sau comedie, spectatorii aplaudă în picioare, finalul fericit sau tragic.
Casa ta nu mai înseamnă „acasă”.
Uneori poţi avea „mult” fără să realizezi cât de „puţin” ai.
Într-o singură zi strigi speriat: „am pierdut tot!”.
Urli, cazi, te târăşti. O oră, o săptămână, apoi îl vezi pe Dumnezeu şi simţi că eşti viu. Îţi aminteşti exerciţiul de supravieţuire. Exerciţiul pe care îl aplicai în sălbăticie. Deja, dacă EŞTI şi EŞTI împreună cu EL, CEL care a creat restul câte te înconjoară, îţi dai seama că ai TOTUL.
Te pipăi, atingi pământul, te mândreşti cu pantalonii tăi cârpiţi exemplar şi eşti fericit că nu ai pantofi.
Desculţ, păşeşti întotdeauna cu grijă să nu striveşti furnica şi firul de iarbă.
Casa ta nu mai înseamnă „acasă”.
„Acasă” începe să fie libertatea pe care ţi-au dat-o „prietenii” atunci când te-au vândut şi-au fugit.
„Acasă” începe să fie omul în care nu credeai, dar acum ţi-a întins mâna.
Când nu mai ai nimic, abia atunci ai totul. Fiindcă ceea ce era din belşug nu valora nimic.
Acum nu te mai risipeşti în „prea multe”, iar inima ţi-e liniştită şi plină de iubire. Exerciţiul de supravieţuire printre oameni este bucuria cu care-i priveşti.
Nu te interesează haina ta ponosită şi faptul că nu ai casă, atâta vreme cât te simţi acasă.
„Acasă” înseamnă să nu judeci istoria oamenilor şi să-i iubeşti pe ei şi lumea lor. Cu un zâmbet şi-o mângâiere, tu, cel fără nimic, poţi încălzi sufletul celor ce sunt. O … abia atunci ai ajuns acasă, acolo se numeşte „acasă”!
Acolo unde omul în care nu credeai se-aşază desculţ lângă tine!
Suntem eroii din povestea noastră. Actori pe scena vieţii. Nu există drame decât în primul act, căci piesa nu e la final. Pe acesta din urmă continuăm să-l scriem. Piesa supravieţuirii este povestea celui mai bogat om, iar averile lui sunt Legile Universului şi IUBIREA nemărginită.
Când nu mai ai NIMIC şi casa ta nu mai înseamnă „acasă”, „acasă” a devenit Dumnezeu, iar Dumnezeu e TOTUL!

Visătorul
Leonard Ancuţa
cînd am auzit prima dată întrebarea, m-am blocat. am trecut de partea cealaltă a ochilor, înspre ea și mai întîi am văzut discurile verzi, strălucitoare, ale ochilor, tremurînd ușor și pupilele subțiri, care mă refuzau, refuzau să mă înghită. poate o secundă, poate mai puțin sau mai mult am căutat răspunsul la întrebare, în timp ce mi-am agățat ochii de-o pasăre care chiar în clipa aceea împărțea cerul în două bucăți aproape egale, ca două jumătăți de măr. fumasem puțină cenușă de zbor și eram puțin absorbit în microcosmos, tocmai de aceea întrebarea mi-a părut puțin tendențioasă, însă imediat mi-am dat seama că nu e asta. am lăsat o secundă să-și ducă existența efemeră între noi, ca un scut sub care să-mi adun gîndurile și să pătrund cu privirea prin pieptul alb al lăstunului, pînă în cap. apoi, de acolo din înălțimi am înregistrat lumea așa cum o vedea, cu dealuri joase spre miazăzi, culcușite sub iarbă ca birmanezele în blană, cu pădurea impunătoare dinspre miazănoapte, fremătînd pînă sub orizont, un animal imens cu respirație preistorică, dar iubitor, al cărui suflet venea pînă lîngă noi și se lipea cînd de palme cînd de buze, tăpșanele ierboase de pe lizieră, pe care trupuri întinse, la fel ca ale noastre, își culegeau cu gesturi aproape nobile ciorchini invizibili în timp ce vorbeau sau pur și simplu se lăsau copleșiți de aromele tari ale aerului viu, mișcător și apoi dincolo de cele patru coline întinse ca un vierme inelat, atrăgător în nuanțele sale izbucnite parcă dintr-o inimă de pictor, cenușiu și greoi, mușcat de ceață și fum, orașul. un ficat ros de cancer, un organ mai mult mecanic în care viața se auzea tot mai des ca un blestem. un oraș în care sticla, transparența devenise un blindaj gros ca palma, un oraș în care nu mai erau demult umbre pentru că el însuși era o singură umbră, imensă, ca o arsură. de fapt orașul nu mai exista de mult, acolo unde fusese erau doar ruine, clădiri părăsite și lupte, nu mai existau decît suburbiile, ele erau orașul, o suburbie imensă de jur-împrejurul celui care fusese, o flacără neagră care lingea pînă sub respirația atît de deschisă a dealurilor, de parcă sute de oameni dispăreau dintr-odată în propria lor respirație și aerul vibra puternic, formînd o barieră de netrecut, un gard de viață care nu lăsa orașul să-și părăsească vatra. am închis instantaneu ochii și mi-am dat seama că nu e adevărat, nu, orașul e acolo și se bucură împreună cu noi, doar viziunile mele negre, doar amintirile mele venite dintr-o lume obscură îmi umplu ochii și mintea. am coborît degrabă în mine.
-lumea aceasta, i-am răspuns, paradisul.
-seriooos?, s-a mîțîit ea, și mai ce?
-păi nu e îndeajuns? uite pădurea, dealurile, iarba, aerul frumos și cald ca un sfînt, aerul dulce și proaspăt ca o plăcintă de mere cu scorțișoară și nu numai atît, uite liniștea asta care ne ține în brațe ca o mamă bună.
-da, dar tu acolo în visele tale…
-ce-i cu visele mele? e ceva cu ele? nu-i nimic în neregulă cu ele. și tu le ai pe-ale tale, hai, că știu că visezi!
-da, dar nu știu exact cît și nici ce. adică nu-mi prea aduc aminte și de multe ori am coșmaruri de care nu vreau să-mi aduc aminte. nu-mi place, mi se face frică rău cînd visez urît. odată cred că am visat cum patul nu-i decît o gură uriașă, gura apartamentului meu și apartamentul meu e doar o parte din trupul orașului și mă voia și patul avea dinți de rechin și începuse să mă mestece…
-parcă spuneai că nu mai ții minte ce visezi!
-păi nu mai țin, nu vreau să mai țin, dar p-ăsta nu l-am putut uita.
-păi și cînd visezi frumos îți aduci aminte?
-da, adică nu. adică tot așa, prefer să uit, că mi-e frică să nu-mi pară urît ce am în realitate. Dar
uneori mai trag cu ochiul și către frumos, numai așa de kiki.
-da, adică nu. știu. mdah.
așa e ea. un amestec de inocență, frumusețe și magic, o prințesă distrată, rătăcită în brațele mele. îmi convine, îmi convine chiar dacă trebuie să ard tot mai mult să bag din răsputeri cenușă de zbor. și pentru asta trebuie bani. în vise banii nu sunt o problemă, dar în orașul ăsta unde aproape totul e de pomană, cam da. nu, nu e nimic gratis, de fapt trebuie să te lupți din răsputeri să faci rost. trebuie să ai șmecherie, să ai magie, să te învîrți fără să observe nimeni nici că te rotești și nici pe ce direcție o ții. dar am crescut de mici cu asta, ne-am obișnuit, nimic nu mai pare altfel și atunci e ca și normal. de parcă și cînd ceva e normal, ar fi mai bine atunci. n-ar fi, pentru că întotdeauna se găsește cineva să vorbească, să impună sau să caute o altă normalitate. acum, că e pe acid sau pe benzină, pe ierburi sau doar pe praf, ce mai contează? suntem cu toții în aceeași oală și trebuie să ne descurcăm cum putem. și unii dintre noi se descurcă.

* * *
o cheamă urma și am găsit-o inconștientă. fusesem să fac rost de ceva și mă grăbeam spre casă cînd i-a zărit trupul pîlpîind ca un neon înainte să se termine lîngă un tomberon. m-am uitat puțin împrejur să mă asigur că nu-i nimeni, am încărcat-o în spate și dus am fost. cînd s-a trezit acasă la mine m-a întrebat cine sunt și i-am răspuns că voi avea grijă de ea s-a bucurat. era slăbită și voia ceva să o-ntremeze. i-am oferit un fum și i-a plăcut. apoi s-a obișnuit cu mine. acum, la aproape o lună după asta suntem aici pe iarbă, inspirăm cele mai fertile miresme din univers, cerul e atît de albastru încît ai impresia că deasupra nu mai e nimic decît fericirea. și tragi puțină cenușă și dus ești. fericit fără margini.urma nu e cea mai deșteaptă tipă de pe planetă, dar are ceva, o chestie specială care-o face să simtă și asta mi se pare mult mai atrăgător decît inteligența. pînă la urmă la ce i-ar folosi? zic unii că o femeie deșteaptă e ceva special, poți să comunici cu ea pînă în cele mai înalte sfere sau pînă în cele mai intime, adînci sau întunecoase hățișuri ale ființei. ok? ei bine, și urma poate face asta și nu trebuie să fie savantă de nobel. are un fel al ei prin care mă înțelege, mă percepe, ceva ca o abilitate extrasenzorială prin care știe dintr-odată ce să-mi ofere. și cu asta pot să pun punct, pentru că cel puțin pînă acum n-am mai întîlnit o altă femeie care să fie în stare să mă intuiască și în același timp să poată să-mi ofere acel gram de fericire care odată pătruns în sînge își întinde tentaculele și dintr-odată te simți nemuritor și poți să dai din tine sute de vieți pentru încă un gram.urma nu-și mai aducea aminte dinainte, adică așa cum spunea ea, nu vrea să-și mai aducă aminte, pentru că nu fusese prea fashion. avusese cu siguranță o copilărie grea, dar cine nu are în vremurile astea? avea 17 ani și era un amestec de prințesă copil cu regină necruțătoare. nimeni nu-i rezista, avea aceste arme întotdeauna cu ea și probabil că și timpului îi era foarte greu să treacă de ea. probabil de aceea aveam mai tot timpul impresia, deși mereu o puneam pe seama țigărilor, că aerul suspina în urma ei.ce era cel mai mișto, faptul că așa cum trăiam noi mi-ar fi fost suficiente poate și cîteva ore să mă plictisesc. dar cu ea totul stătea sub semnul lui acum și acum ăsta era de fiecare dată ca primul fum tras cu poftă. cel mai bun, cel mai pur și cel mai teribil pentru simțuri. eram acolo de o veșnicie, da, cînd stai pe iarbă și nu faci mai nimic poți trăi senzația veșniciei, a perpetuei neschimbări și te-ar putea lua cu capul chestia asta. dar noi fumam și suflam fumul unul spre celălalt și odată cu fumul un alt timp și-o altă lume și-o altă fericire ne parcurgea. ca două corpuri pline de trăire surprinse într-o fotografie pe care i-o arăți cuiva ca să-i explici ce e dragostea.

* * *
pînă s-o găsesc pe urma fusese greu. nu aveam nici un scop, trăiam de pe o zi pe alta, fără nici o direcție, fără să mă întreb unde duc zilele astea. nu-mi păsa. n-aveam nici un prieten dar e greu să ai prieteni în acest oraș, în acest stabiliment al răului unde locuiam ca în mijlocul unui masacru. un oraș funerar, ăsta era adevărul pe care îl primiserăm cu toții, un oraș în care dacă voiai să te cunoști pe tine însuți trebuia să-i cunoști măcar la fel de bine pe ceilalți, altfel n-ai mai fi avut nici o șansă. de-aia era greu dacă nu imposibil să-ți faci prieteni, însemna să aduci trădarea mai aproape de tine. oricine ar veni pentru prima oară în orașul ăsta ar trebui să se ferească mai întîi de el însuși și apoi de ceilalți. pentru că primul dușman al tău ești tu, prin propria ignoranță, prin necunoașterea regulilor de supraviețuire acolo unde nu există reguli și prima regulă, baza, e să te ignori pe tine însuți și în același timp să fii atent la ceilalți. foarte atent. deși n-a trecut mult de atunci, abia dacă vreau să-mi aduc aminte ce făceam. pentru că eram angajat al serviciului de salubrizare și mă ocupam de cadavre. cam 150 – 200 de cadavre pe noapte, atît producea uzina asta lacomă de moarte. cea mai mare parte uciși, alții bolnavi și desigur și niște accidente. oricum nu-i mai păsa nimănui nici de crime, nici de boli. cît despre accidente, cei mai mulți ar fi spus că ăia-s norocoși, că au fost chemați de îngeri și nu trimiși. armata o lăsase moale încă de acum cîțiva ani, prea mari pierderile pe stradă și pentru ce? cine vrea să trăiască să se apere singur! și în plus mai erau patrulele de noapte, pe bază de voluntariat, plus că noaptea ieșeau din casă numai cei care și-au făcut deja socotelile și se lasă în mîinile destinului. sau ăia cărora chiar nu le pasă. oricum oamenii mai mor și nu toți în patul lor de acasă. iar să mori în patul amantei într-un oraș ca ăsta ar fi fost cu adevărat eroic. știu cîțiva care după ce-ar băga niște cenușă, ar risca pînă și viața pentru o experiență ca asta. și chiar dacă nu-mi prea păsa de viața mea, de vreme ce eram mai toată ziua pe străzi, pe undeva, într-un colțișor amărît al ființei aveam un instinct de supraviețuire extrem de feroce. mai întîi că făceam bișniță cu morți. vindeam cadavre. alea proaspete, întregi, în special morțile de cuțit sau de gloanțe. astea aveau cea mai mare căutare. nu mă interesa pentru ce experimente sau ce ritualuri sau morții mă-sii. cadavrele în stare bună erau o marfă vandabilă și nu-mi păsa dacă unii le cumpărau ca să le mănînce, iar alții pentru cine știe ce ritualuri de magie albă. cîștigam ceva bănuți dintr-asta, suficienți să am pentru vicii. adică fumatul și femeile. două riscuri majore, o dată că pentru a cumpăra cenușă aveai de-a face cu unii dintre cei mai duri și dubioși indivizi, a doua oară pentru că în bordeluri, deși nu erai neapărat și în mod direct expus vreunui risc imediat în ce privește viața, erai cu certitudine într-un mare pericol de a fi infectat cu vreunul dintre virușii lansați pe piață de vreun alt hacker dement. dar nu-mi păsa. suma viciilor trebuie să rămînă constantă. unora le place să omoare, mie îmi place să trăiesc. chiar mă mîndresc cu asta, într-un fel filosofia asta a mea mă făcea cumva un soi de dizident, într-o societate afectată complet de dorința morții. lună de lună apărea cîte un nou virus, invenția colosală a unuia dintre demenții care își spun hackeri de oameni. poliția mai anihilează cîte unul, din cînd în cînd, în general puștani de 15-16 ani care vor să-și arate și ei mușchii. de obicei ăștia nu rezistă prea mult, n-au nici resursele necesare și nici ”talentul”, nebunia celui care-și spunea ultimate.orgy și care-a inventat filelist-ul, primul drog-virus care dă demență și care avea o arie de transmisie atît de largă, de la contact sexual pînă la banala salivă, încît pînă să i se vină de hac, mai bine de un milion de oameni dăduseră ocol orașului din lumea veșniciei și aproape încă pe-atîția rămăseseră cu sechele mentale, de la simple tulburări de personalitate sau anxietate, pînă la paranoia violentă, ceea ce-a-nsemnat o lungă perioadă de convalescență pentru oraș. asta fusese cu vreo 23 ani în urmă și de atunci nu mai fusese niciodată un atac atît de puternic. dar de atunci istoria noastră se schimbase și orașul a devenit în timp ceea ce e acum, adică un focar al morții și alienării și în același timp propria noastră pedeapsă, propria închisoare și execuție. pentru că guvernul se retrăsese și orașul rămăsese ca stat în stat, o republică independentă a crimei, foametei și deziluziei. un iad perfect pentru toți cei care și-au dorit atît de mult să se nască în altă parte și au dat greș. la fel ca mine. da, locuiesc în cea mai mare închisoare din lume, una cu 22 de milioane de locuitori. n-am citit prea multe cărți în cei 35 de ani ai mei, dar sufletul mi-a curs pe jos precum ceara unei lumînări, cînd, după primul cracker attack al lui ultimate.orgy, nevoit să mă ascund în casa unui vecin plecat, după ce a noastră fusese devastată, am început să citesc la lumina unei lanterne cu led, infernul lui dante, și am găsit acolo cîteva versuri care mi s-au întipărit în memorie ca o personificare a durerii mele, atunci, în clipele acelea cînd zeci de mii de oameni violenți distrugeau orașul, distrugeau viețile și viitorul unor inocenți ca mine.
N-a fost creată-în urma mea substanţă – eternă-s ca şi cele-etern create.
Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă!” (Dante, Infernul, Divina Comedie, cîntul 3)
pentru mine a fost cel mai teribil coșmar. mi-am pierdut familia, mi-am pierdut viitorul. după ce ne-au închis în oraș, în carantină, o perioadă am crezut că lucrurile se vor îmbunătăți. și lună după, lună, apoi ani la rînd, și speranțele că o să plecăm de-aici s-au spulberat. nu mai vorbesc de speranțele că viețile noastre or să reintre în normalitate, că orașul se va reface. astea au picat primele, după al doilea atac, venit la mai puțin de un an de la primul, dar care, deși n-a fost decît o umilă tentativă ce a afectat cîteva sute de persoane, a creat isterie și panică în masă. probabil ăsta a fost instrumentul care ne-a tăiat creaca de sub picioare. din acel moment carantina s-a extins nelimitat și probabil n-o să se mai termine prea curînd, probabil nu în timpul scurtei noastre vieți. nu știu dacă a fost o întîmplare nefericită sau doar o politică adoptată de mai-marii orașului, cert e că de la 12 ani am început să învăț orașul cu tot ce e-n el, ca să mă pot cunoaște pe mine, de fapt ca să am timp pentru asta.
* * *
urma dă semne de trezire și mă bucur ca un puștan care nu tușește cînd trage prima țigară alături de tovarăși. pe liziera pădurii mai sunt și alte grupuri de îndrăgostiți care se plimbă alene și un aer de siguranță ne învăluie pe toți. am visat orașul, sumbru, lipsit de muzică, l-am visat aproape de parcă mi-aș aduce aminte dintr-o altă viață, un oraș-închisoare pentru mine și viața mea și lucrul ăsta mă face să mă simt puternic și stăpîn, protector față de fetița din brațele mele cu ifose de prințesă.
-visătorule, ce mi-ai adus din visele tale, mă întreabă ea și în mine crește dintr-odată un întreg univers, ca un copil filmat vreme 19 ani, derulat de la început și pus pe ultrarapid.
pădurea respiră și aburi fresh ne cuprind fețele, pielea și primele noastre mîngîieri sunt căutări, sunt frămîntări în aluatul unei magii care ne-a cuprins și nu ne mai dă drumul nici dacă încep să cînte greierii. nimic nu are puterea să alunge vraja și eu îmi aprind o țigară și flacăra brichetei arde ca un licurici de zi. o pot prinde în palmă ca apoi s-o așez în palma ei, s-o iau din nou și i-o lipesc de obraz, apoi de buze. ea rîde zgomotos, fără să se ardă, apoi îmi arate orașul, strălucind în lumina apusului, dincolo de inelatul verde, ca o masă cu porțelanuri albe, pahare de cristal și tacîmuri de argint. deasupra lui zboară nori de fluturi perfect colorați și mai deasupra sunt norișori rozalii, ca niște porcușori care se rumenesc la soare, se coc și zîmbesc fericiți. par că ne așteaptă.
-lumea aceasta, răspund eu, paradisul, de parcă acum spun pentru prima oară lucrul ăsta și doar pentru o fracțiune de secundă, aproape imperceptibil ceva mă înțeapă în piept, o teamă că ar putea fi ultima dată cînd spun asta.
-seriooos, se alintă ea și orice urmă de nevolnicie din mine dispare. sunt aici, sunt puternic, luminez din interior asemenea unui cavaler care a plecat să înfrunte negura.
-seriooos, o imit eu, încercînd să fiu cît mai caraghios cu putință, ca să-i smulg un zîmbet cît un ocean vrăjit din care perlele ies singure la suprafață. în mine se încinge tot, de parcă venele mele sunt niște elemenți de calorifer. oasele-mi sunt pline cu lumină și în vintre parcă mi-a băgat cineva o cărămidă. o trag spre mine și-o sărut cu poftă. se lasă cuprinsă de brațele mele apoi se absoarbe în pielea mea ca o ultravioletă. îi țin palmele într-ale mele și-i continui liniile din palmă cu ale mele. dacă ar vrea să mă omoare cineva într-o stare de inconștiență absolută, ăsta e momentul.
-n-am putea pur și simplu să mergem pe jos pînă la ocean, mă întreabă și cuvintele ei îmi fac buzele să sîngereze. strîng din dinți pînă simt că-mi plesnește fața, apoi din pumni.
-o să mergem dragostea mea, dar nu acum. nu așa, trebuie să ne pregătim, să ne facem provizii, să facem rost de hărți. trebuie să fim deciși și fermi, dacă vrem să facem asta!
-tu nu vrei? nu vrei? n-am plecat niciodată din locul acesta și cred că nici tu n-ai plecat.
-draga mea, aș pleca oriunde cu tine, și pe lună. ori încotro vom merge dragostea ne așteaptă.
am nevoie de marfă. chestiile astea te solicită enorm și ca să le faci față trebuie să ai întotdeauna cu tine ceva puternic. ceva cum e cenușa de zbor, cea mai tare chestie pe care am încercat-o vreodată. dar pentru asta trebuie să mergem în oraș. îmi fac o ultimă țigară cu ce mai am la mine și trag adînc în piept. orașul vine spre mine.
* * *
nici o problemă nu trebuie rezolvată de două ori. dar uneori se întîmplă să dai greș. sunt pe strada S53 și de două ore n-am reușit nimic. pe urma am lăsat-o acasă, în apartamentul vecinilor mei, care a devenit al meu de cînd m-am ascuns acolo prima dată, pentru că ei nu s-au mai întors. de fapt problema spațiilor a fost de mult rezolvată în oraș, te poți muta oricînd, locuințe sunt peste tot. fie părăsite pentru altele mai bune, fie că proprietarii lor au dispărut. în oraș cele mai cunoscute metode de dispariție sunt jafurile, de obicei noaptea, la fel ca și disputele între bande. urmează apoi infectările cu virus, care aduc lunar peste 200 de locuințe spațiului public, apoi sunt accidentele, bolile incurabile, sinuciderile. aproape trei milioane se învîrteau pe cerul de deasupra orașului, în lumea veșniciei, făcînd corp comun cu ceața veșnică și smogul care ascunseseră cerul de deasupra. erau atît de puțini cei ce reușeau să vadă luna în realitate încît pe drept cuvînt era un act de curaj.
da, orașul nostru are cimitirul deasupra. după primul crack attack, crematoriul a funcționat aproape nonstop. oricum era ar fi fost nasol. atît descompunerea cadavrelor, cît și fumul produs de incinerări făcea aerul irespirabil. cred că suntem singurii din univers cu cerul acoperit de moarte, suntem singurii care comunicăm cu morții, cînd respirăm, deși nu avem nimic să ne spunem. și mai suntem unici prin ceva. suntem cu toți convinși că ne putem elibera prin moarte. pentru că numai ajunși în cer putem scăpa din orașul acesta blestemat. chestia asta este de fapt cel mai trist lucru. cumva ne-am obișnuit și lucrurile au intrat în rutină. moartea unui cunoscut nu mai afectează pe nimeni după ce am văzut ce am avut de văzut. lumea e mai degrabă înspăimîntată de foame, de faptul că nu va mai putea vedea vreodată cerul senin, marea sau alte locuri, munții. oricine de aici s-ar oferi voluntar pentru siberia, numai ca să schimbe peisajul. oricine de aici ar omorî un om dacă i-ar pune mîna pe umăr noaptea pe stradă. chiar și eu, deși mie-mi repugnă moartea. îmi repugnă pentru că e neant, pentru că este dincolo de lucruri și mai ales dincolo de vicii. eu nu vreau să mă las de fumat, ba chiar am nevoie de asta ca să pot trăi. pentru că un viciu împinge la altul și cel mai mare viciu al meu este viața. nu m-am dus la serviciu noaptea asta. am nevoie de marfă. cenușa de zbor o vînd de obicei rușii, dar peste ei n-am reușit să dau pînă acum. probabil că ei sunt cei care se împușcă în partea de nord a orașului, unde probabil dimineață vor zăcea pe asfalt cîteva zeci de cadavre. carne proaspătă pentru cei care vor risca să fie împușcați ca să fure vreunul. probabil colegii mei fac bani frumoși în noaptea asta. nu-mi pasă. eu am nevoie de afurisita aia de cenușă de zbor și o apuc pe strada S54. peste două străzi voi ajunge în cartierul asiaticilor unde cu siguranță voi da peste un japonez de la care să iau marfă de calitate. cenușa a apărut acum vreo jumătate de an. se spune că tot de hakeri e făcută, dar că probabil a fost un fel de eșec, pentru că e inofensivă. evident că e ilegală, dar cui îi mai pasă în haosul de aici. fiecare se descurcă cum poate și eu am descoperit chestia asta și mă ajută esențial în demersul meu de a-mi trăi viața așa cum îmi place. nu dă dependență, dar după ce-ai încercat o dată, nu te mai lași. e prea bine ca să mai vrei altceva. o a dracului de dependență psihică, la fel ca aia de sex sau de viață. cine-a spus că viața e cel mai puternic drog nu s-a înșelat. nu-ți vine să te lași nici dacă-ți pierzi potența. ba chiar povesteau unii că la ce mortalitate avem în orașul acesta, avem cea mai puternică voință de a trăi. evident, cei care încă pot să spună asta cumva. la intersecția dintre S56 și V57 a fost probabil un atac, cel mai probabil un jaf. sunt două mortăciuni. cumva e dreptul meu să le perchiziționez și să le încarc în camionetă, chiar dacă nu sunt de serviciu și nu am paza cu mine. în mod normal, nimeni nu se ia de cei de la salubritate. trăim totuși într-o comunitate și cineva trebuie să se ocupe și de mizerie. e nasol că sunt singur, de obicei nu încarci singur cadavre și asta poate da de bănuit. dar cadavrele sunt ale unor japonezi și nu sunt făcute profesionist, par opera unor novici. probabil ceva puștani disperați care n-aveau suficienți bani de marfă. sunt destul de departe de barul care se vede la vreo o sută de metri mai încolo și unde, probabil, își făceau ăștia veacul. nu e nimeni pe stradă, dar am ochii în toate direcțiile ca niște lunete. și arma pregătită. mă aplec peste primul, cadavru, ceva îi iese din buzunarul de la piept. e portofelul. ce dumnezeu, ăștia i-au căsăpit și n-au luat nimic? îi interesa altceva? e vreo răzbunare la mijloc? am înhățat portofelul și nu mă abțin, mă uit în el. doldora de bani, plus vreo zece pliculețe. caut și la bocanc, unde de obicei se ține marfa scumpă. primul n-are nimic, trec la al doilea. se dechide ușa barului și se aude zgomot. voci. îl caut direct la bocanc și sper să am noroc. am. cineva strigă spre mine și nu aștept să înțeleg ce spune. sar din prima la volan și apăs tare în accelerație. o zvîcnitură în omoplat și ceva ascuțit care vrea să intre în mine. e durerea, dar n-o las înăuntru. gloanțele șuieră pe lîngă mașină și-mi spun ce voia tipul ăla. mă uit la rană, curge puțin sînge. trece. cotesc pe V55 și sunt un om realizat. am cel puțin 15 grame de cenușă și un drum liber în față. liber ca pasărea cerului sunt gata să-mi iau zborul.

* * *
suntem pe plajă. o plajă mare, imensă, cu multe umbreluțe colorate. cerul e albastru, o nuanță de albastru cum n-am mai văzut niciodată. un albastru care nu există. eu mă prind de un pescăruș și prin ochii lui văd totul, ca și cum aș privi în mine. în mare înoată copii cu colace roșii, verzi, galbene, roz. e și unul cu colac kaki, probabil ăla o să se facă militar, cîndva. o pereche de fese drăguțe se unduie pe direcția privirii mele și se lipeşte de un tip în șort portocaliu. mi se par caraghioși tipii care au șorturi portocalii și îmi dau seama că îmi doresc și eu unul. de fapt, am și eu unul. la stînga e pădurea, impunătoare ca un animal preistoric, freamătă pînă sub orizont. în dreapta e viermele inelat format din patru coline joase, culcușite sub iarbă ca mîțele în blană și dincolo e orașul, strălucitor ca o sticlă de absinth în lumina celui mai pur răsărit de soare.
-visătorule, ce mi-ai adus din visele tale? vocea ei mă umple, sunt atît de plin de viață, ca o gaură neagră plină cu viaţă şi tot ce este viaţă mă străbate ca o forţă care ordonează planetele într-o poveste nesfîrşită de dragoste. simt că sunt atît de plin de viață încît de fapt afară e noapte, dar e lumină ca ziua și soarele e de fapt luna arzînd ca viața din mine şi eu atît de plin de viaţă încît mii de insecte îşi aduc morţii la mine şi cred în minune. și simt cum din umăr viața curge în nisip și din nisip ies apoi chipuri de oameni care cîntă oda bucuriei, și eu sunt fericit și nu pot să-i spun nimic altceva.
-lumea aceasta, iubito, paradisul. doar pentru tine. mai trag un fum adînc și apoi îi dau și ei unul și, cînd suflăm, suflăm unul spre altul și fumul se pune pe fețele noastre ca niște măști care ne strîng. pe peretele din față e tabloul cu marea, nici n-aș fi știut cum arată dacă nu vedeam undeva. umărul mă doare, dar nu, nu pot lăsa durerea să intre peste dragoste. podeaua, veche, murdară, s-a mînjit acum de sînge. și ea poartă sîngele meu pe picioare ca niște dresuri roșii. suntem gata să plecăm de aici. mai trag un fum și ne unim visele. un iaht se vede în larg, o barcă e gata de plecare.
-știi ce ți-am mai adus din visele mele?
-ce, iubitule?
-un vis nesfîrșit, dragostea mea. un vis care nu se mai termină niciodată.

Elegia de la Cluj
Cătălin Tibori

Acest pescăruș pestriț
este Cătălin Tibori.
el este copil de sufletul
unui pescar bătrân
și-a soaţei sale sterpe.
Bătrâna îl adoră
din spatele capotului ei petecit
și-l omenește aproape în fiecare zi
iar din când în când îl închide drăgăstos
într-o colivie veche-veche
împletită din două viguri de sârmă ghimpată
trei șomoioage de păr de vidros
doi milimetri de piele
și patru centigrame de os…
Bătrânul pescar miroase a sare
și numai la Răsărit de Soare
barba lui aspră are mireasma
bătrânei sale soaţe;
și știe atât de bine bătrânul pescar…
ca un viteaz caporal
din echipa de-asalt
zero doiș’pe Desant
că el nu e supus nimănui!
Numai Celui de Sus
și unui ovul șmecher
c-un ochi de diamant.
și știe atât de bine bătrânul pescar…
că vajnicul său spermatozoid
cu urechi de lemn și
coadă detașabilă
nu valorează nici măcar o ceapă degerată
în condițiile vitrege ale celui de-al treilea război mondial
(de astă dată mai puțin chimic și mai mult nuclear)
și știe atât de bine bătrânul pescar…
că sunt lacrimi amare de pescăruș
în apa sărată căreia el
îi spune mare, iar
pescărușul nu pricepe de ce
de vreme ce sub aripile sale
marea e mică
nici caii de mare…nu i se par mari
iar lupii de mare…sunt mai degrabă răi.
Din cireșul cu poame a-mare
care-a crescut din senin
în mijlocul apei
numai marinarii mâncau
atunci când nu puteau să oprească vaporul.
mare-șalul lor nu mânca, însă
niciodată poame, avea
ordine stricte în această privință
de la a-miral.
el stătea doar pe punte și
privea un pescăruș pestriț,
întotdeauna acelaşi,
care se pliscuia liniștit pe catarg
asta până într-o zi, când
cireșul cu poame a-mare
a fost interzis prin lege:
au spus cică preoții că
ar fi sălășluit în el
Răul de Mare.
ei, de atunci totu-i atât de a-mar
și ştie,
și stie atât de bine, bătrânul pescar…

în timp ce pescărușul și-ar fi dorit sa-l ia naiba
chiar atunci, chiar în clipa aia:
” – adio partide pocher, adio chefuri
degeraționiste, adio monade, adio
gagici atomiste, adio Lachesis, Atropos, Clotho şi Clio
vă sărut pe spate, adio! adio!”
ia zi, mamă, de ce nu m-ai născut
în america, în canada sau în grecia?
taci, dai din umeri. faci pe niznaiul.
ia zi, mamă, de ce m-ai născut
de jumătate într-un tub de pastă de dinți
și de cealaltă jumătate
într-o sticlă de ulei de floarea soarelui
și m-ai lăsat să plutesc aiurea pe mare?
ce satisfacție ai putut avea, mamă,
când îmi făceai vânt cu evantaiul?
taci, dai din umeri. faci pe niznaiul.
ce meseriașă trebuie să te fi crezut
când îmi cântai polifonic: nani, nani
da’ nu așa liru – liru lăutărește, după ureche,
a, nu, nu, frumos, cu partitură, pe trei voci,
în game complicate cu
diezi, bemoli și becari…
de ce mi-ai zis, mamă, ieri că
nopțile tale nedormite, economiile tale cheltuite,
pletele tale nevopsite, zilele tale chinuite,
rochiile tale învechite, etțetera, etțetera, etțetera
s-au dus toate dracului
că sacrificiile tale uriașe au fost în van:
că lumea vorbește despre mine că-s nașparliu
și puțintel cam bețivan…
” – da, mamă, sunt beat de biceps, triceps și quadriceps
sunt beat de tufa care nu-și găsește trufa
sunt un bețiv notoriu
în Macóndo sau Yoknapatawpha…
m-a alcoolizat pe bune
profesorul meu de filosofie, genialul ăla de Alexe
care mi-a băgat în cap toate rahaturile astea
despre libertate și dreptate,
despre lucrurile cele mai complexe.
tu, mamă, auzi cu ochii,
și culmea, zici,
că vezi cu urechile.
să știi că abia acum înțeleg
de ce n-ai simțit când
îți făceam disperat din sprâncene un semn:
mă urmăreau, în draci, peste tot,
manuale școlare
să mă pocnească în mijloc de cap
cu minunata lor limbă de lemn.
iar eu îți făceam disperat din sprâncene un semn.
pentru mine totul e clar!
atât de hypernormal –
suprareal e doar acest bătrânel
cu fulgarinul de stambă uzată
care citește din mers un titel,
doi ciorani, un giambattista capote
iar lumea văzându-l pe stradă
se-nchină și strigă:
” – ne-ai trimis, o Doamne, un semn,
iată-l, e-aici! e chiar eeeellllll!
don quijotttteeeee!”
în timpul acesta, el mândru
își croiește un drum larg prin mulțime
și ochiul lui ager scrutează miop
spre vârfuri de munte
acol’ unde vulturii tineri
cu clonțul ciupesc înciudați de popou
șoimițe cărunte.
vai mie! pieptu-i zvâcnește în dreapta, în sus, în jos și în stânga
vai ție! mândria din vână, nebună de patimă geme; își zice în minte:
”pe vremea mea, nu-mi amintesc sa fi fost atâția zbanghii,
cu ochii, numai de-ar vrea mușchii mei, i-aș tăia în felii,
de n-aș avea brațul ăsta păros încleștat cu putere
de un căruț cu șenile de tablă
încărcat la refuz cu opt butelii”.
ah!
mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!
mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!
mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!
mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă! mamă!
de ce n-ai vrut să mă naști în america, în canada sau în grecia?
de ce taci? dai din umeri? ce-ți pasă?
tu nu ai vecini pe antipaticii ăia de
Thales, Heraclit, Zenon, Laertios Diogene
tu nu trebuie să cari butelii
tu nu trebuie să pescuiești zi de zi
din râu euglene!

ce-ți pasă, ție? ce-ți pasă, Anadyomene!

Ei, și spunând acestea, pescărușul s-a întristat foarte și a început să zboare fără odihnă, iar aripile lui semănau din ce în ce mai mult cerului AAAlbAAAstrUUU, astfel încât nimeni nu mai putea deosebi care-i cerul și care-i pescărușul. (ia spuneți, cum ar fi putut deosebi madama asta cu ochi verzi două nuanțe atât de apropiate de aaaLBaaaSTRuuu?) De atunci, nimeni nu l-a mai văzut, și asta pentru că nimeni nu mai avea chef, răbdare sau interes să privească cerul senin, doar, doar s-o zări vreun pescăruș, vorbesc prostii! Ce pescăruș? O bucată înaripată de cer. Toți au renunțat în frunte cu Nicu, Gică, Artarxerxes, moș Aristipide, băieți de băieți, copiii cei faini – modelatori sau sculptori în polizaharide.
” – Nu există nimic.” Gândea bătrânul pescar.
Zburând – zburând pescărușul se făcea rând pe rând cămilă, leu, copil.
” – Dacă ar exista, nu ar putea fi cunoscut.”
Pescărușul zburând – zburând se făcea rând pe rând leu, cămilă, copil.
” – Și chiar dacă ar încăpea cunoaștere, ea nu ar putea fi transmisă și altora.”
Iar pescărușul zburând – zburând se prefăcea rând pe rând în copil, leu și cămilă.
Odată cu gândurile bătrânului pescar, degetul sau mic începu să fremete și devenind săgeată ținti locul unde se afla înaripatul fiu al pescarului. Atunci, pescarul cel bătrân prinse a zice unicului său fiu: ”Copilul meu, cobori din ‘naltul cerului, află-ți odihna pe umărul bătrânului tău tată.”
Dar pescărușul cu aripi ca cerul senin, fâlfâind zbură mai departe.
Atunci pescarul se ridică bătrânește și, dând să plece, întoarse capul și prinse a zice unicului său fiu: ” Vai, neprețuitul meu, cobori din ‘naltul cerului și vezi-ți pentru ultima oară mama, o hoașcă bătrână care, iacă, se prăpădește de dorul tău.”
Dar pescărușul cu aripi și trup ca cerul senin, fâlfâind zbură mai departe.
Văzând toate aceste, bătrânul pescar se tolăni în colibă și adormi strângându-și tâmplele în palmele lui bătucite de funia năvodului. Vărsa din ochii închiși lacrimi sărate, iar în vis prinse a spune: ”Iubitul meu fiu rătăcitor, lasă zbuciumul, lasă-l, zvârle-l cât colo cobori și îți voi da focul ce arde sub apele imenselor oceane și ale mărilor sărate!”
Auzind pescărușul lucrurile acestea, strânse aripile lui albastre pe lângă trupul său foarte albastru și coborî în fața bătrânului deșteptându-l. ”Tată, eu te-am crezut, dar văd bine în ochii tăi lăcrimând că m-ai mințit. Acum rămâi cu bine, eu n-o sa-mi găsesc liniștea până nu voi găsi ce mi-ai promis; și chiar dacă nu există, să știi că tot voi cauta, și poate, voi muri căutând.
Așa spuse.
Își sărută părintele, se înălță în vârful cerului și prefăcându-se în leu, cămilă și apoi copil, își dete drumul în mare. Pe dată îl întâmpinară blestemații de pești blestemați de Isis, auzise ea de la doi țânci ce se jucau pe marginea oceanului că peștii i-ar fi mâncat bărbăția soțului ei, bunul Osiris. Blestem de bătrânețe neagră în veșnică viață căzu asupr-acelor pești.
Se prefăcu pescărușul în leu și reuși să treacă.
După asta îl plesniră peste față ape-nvolburate.
Se prefăcu, dară, pescărușul în cămilă și reuși sa treacă.
În cele din urmă un zid uriaș de gheață. Atât de gros, de parcă toate apele-nghețaseră acolo, în adâncul adâncurilor. Iar sângele lui era roșu și cald ca o stacană de vin fiert cu scorțișoară. Își aminti atunci că parcă-i spusese lui ariciul ‘nainte de plecare:
după un strat de
gheață
într-un sipet  aurit
în străfundul  apelor
trei fete oarbe,
toate goale
și neasemuit de
frumoase
care  nu  știu decât să iubească
á-có-ló se află focul ce arde sub apné-póa-té, fii așadar de samă cu băgare
‘nainte să purcezi lăuntru dă-ți clopul jos din cap, închină-te,
te spală, te piaptănă, te șterge pă picioare.
Pescărușul se apropie de fete și îngenunchind rosti cu glas necunoscut lui până atunci: ”Numele meu este… minunat. Aici am venit…cu treburi.” Fata cea mare stătea pe un divan întinsă pe o rână. Lăsa nestingherite două raze să se joace pe coapsa ei rotundă. Fata cea mijlocie se apropie ușor întizând amândoua mâinile de care atârnau cinci plase pline cu conserve. Fata cea mică râzând bucuroasă îi arătă o flacără mică ce ardea voioasă sub apă.

Flacăra era minunată.
Flacăra era…așa cum îi spusese albina
despre care se zvonește că ar fi cea mai
înțeleaptă ființă din câte există
zice-se c-ar fi pozat lui Rodin și lui Erwin Alș
hm! poate-s numai vorbe. Poate-i doar un falș.
Învăluit într-o stare cât se poate de bizară de exaltare, pescărușul începu să se dezbrace, încet, încet de tot, pipăindu-și încheieturile cu vârfurile degetelor. Ei, dar fapt din cale afară de curios, când pescărușul nu și-a pus penele pe umeraș, aranjate frumos, așa cum făcea în fiecare seară, ci a început să le pre-sare în foc. Pesemne nu mai dorea să-și amintească de cel pe care a vrut atât de mult să-l îngroape.
Și gol a rămas pescărușul în fața fetei oarbe pe care a tras-o spre el și strângând-o la piept i-a zis:
”Am lăsat în spate o lume murdară și áfurisită,
ca s-ajung la tine
am zburat peste lanțuri muntoase de tromboflebită
peste talazuri spumante de baclava și jeleu
doar peste tine, draga mea eu
sper să mă suporți până la capăt,
să nu mă întrebi dacă mai cred, dacă mai vreau,
dacă mai pot, dacă mai simt,
că de ce Goya, că de ce nu Klimt.
Cred că aici nu este poluare și praf de mașină
că nu se contruiesc șosele moderne
din acetyl și collynă.
Că nu se fac reacții bizare cu ortotoluidină,
că n-o să mai înghit tone întregi de Heideggerină.”

Stimate cetitor, îți dai poate seama că pescărușul nostru a trăit vreme îndelungată așa, strângând în brațe o fată goală și neasemuit de frumoasă, dând zilnic concerte de cimpoi
trompetă, trombon și chiar tubă
pân’ într-o zi când îi apăru pe burtică o mică
dar groaznică bubă.
după ore întregi de prospecție paramedicală
aflắ că trebuie operat urgent de
hernie ombilicală,
dar medicii de acolo nu puteau s-o facă
pesemne nu aveau atâta știință, mai mult
nu-și puteau explica ce s-a întâmplat,
cum a fost cu putință.
Atunci pescărușul simți c-a feștelit-o rău
avu sentimentul c-a dat-o-n bară
că-l ia de la bilă o teribil-amețeală,
că inima i se preface în sloi roșu de gheață
îi vâjâia capul, îi tremura mâna și îi era greață.
O singură privire către licărul ce se-ndepărta și pe dată orbi, iar frumusețea, frumusețea fetelor era trecută, se veșteji ca și adevărul…
I pak scriptores dacă mai poți spune ceva, hai zii!

Nu mai era nimic, nu mai simțea mare lucru
Afară doar noaptea care-l strivea sub greutatea ei de balenă,
iar aripile lui auguste, rod al întâmplării, zăceau
risipite pe lângă trupul pestriț care pluti
tras de o undă până la mal.
De acol’ zbură împleticit, un zbor chinuit
până la coliba tatălui său pescarul –
bătrânul Oră-știe.
I se furișă pe umăr
și în adierea brizei ce-i învălui în miresme
îndepărtate, ei uită să-și aducă aminte
că trebuie să mai moară.

Acest pescăruș pestriț
de nu e Cătălin Tibori
înseamnă că poți fi chiar tu.
Ai putea chiar tu să fii copil
de sufletul unui pescar bătrân
și-al soaței sale sterpe.
Ai putea la fel de bine crede
că te-ai născut din
dragostea florilor
așa cum, fără îndoială, s-a născut
acest pescăruș pestriț
care este Cătălin Tibori

O credinţă deşartă
Mihu Iancu

– Ştiu ce vreau să devin când o să fiu mare!
– Nu zău? Da’ acuma cum eşti? Mic?
– Lasă vrăjeala că asta-i serios acuma. Vreau să mă fac jurnalist. Ştiam, de fapt, asta din totdeauna numai că acuma mi-am cristalizat…
-Stai să-ţi cristalizez şi eu una că poate aşa devii cu adevărat preţios. Vezi tu, fiule, să fii jurnalist e o chestie de tot rahatul. Eşti la coada literaturii. Nutreţul ficţiunii ca să zic aşa. Asta în cazul în care curva asta stilată numită ficţiune obişnuieşte să-şi mai amintească de unde a plecat. Nutreţ, pricepi? Borhot, fast-food, salam şi cârnaţi în tine cu japca băgaţi.
– Ce-a fost literatura la început că n-am priceput exact!?
– Nimic. N-a fost nimic. O simplă copiere, unii zic că personalizată, alţii, din contră, că adânc gândită, a Realităţii. De fapt Literatura n-a existat şi nici nu există ca act creator. Vorbim doar de o imensă fantasmagorie hedonistă bună de pansament în cazul unor sinucigaşi opriţi în ultimul moment din drumul spre moarte.
– Exagerezi. Şi chiar dacă ai spune adevărul nu aş cred o iotă. Minciuni! În plus de asta jurnalismul nu e doar visul meu din toate cel mai frumos, este şi idealul meu.
– Desigur că este, mâncate-ar pleonasmul să te mânce cu tot cu tautologii şi alte alea. Nu sunt împotriva idealurilor unui om, indiferent de natura acestora. Şi chiar dac-aş fi cu ce m-aş alege? În fond, a respecta alegerea cuiva e a te respecta pe tine.
Începuse să ningă violent. Unii făceau sarmale, alţii se certau înjurându-se reciproc apoi se împăcau brusc dar nu la fel de reciproc, cântară muzici stupide, fu dus gunoiul. Cădea de la o vreme un pui de ger năprasnic din pricina căruia îţi îngheţa rapid tot ce putea să-ţi îngheţe rămas neprotejat.
– Auzi la el gazetărie! Şi ce-ai să faci, nene, cu gazetăria? Hă?… O să… Nu, de fapt, dă-mi voie să mă revizuiesc în exprimare: ştii ce-ai să faci devenind gazetar? În cel mai palpitant dintre scenarii vei scrie o carte despre cutare matrapazlâc politic cu miros de petrol şi sunet de cântări religioase din zona orientului mijlociu plus implicări secrete ale cine ştie cărui guvern occidental, cartea o să facă, desigur, o vreme valuri, unii vor nega, oficial, orice implicare, alţii îţi vor cere sfatul, o să se facă chiar şi un film american pe chestia asta… şi o să aibă un succes enorm la box-office… tu o să primeşti drept cireaşa de pe tort discrete ameninţări cu moartea iar cineva, nu spui cine persoană importantă, o să scrie despre astea, adică despre mine şi tine şi visul tău stupid, noaptea, cu puţin trecute de ora zero, în bucătăria personală, pe un carneţel cu foi semimucede şi folosind un pix Rotring Tikky II culoare neagră. Pixul nu pasta din pix. Chiar vrei asta?
– Nu mi-ai spus care este cel mai nepalpitant dintre…
– Nu există. Adică nu exişti. Te agiţi şi tu o vreme ca o căcărează într-o găleată prin cine ştie ce gazetă locală obscură, ‘poi ieşi la pensie. Punct. Repet: chiar vrei asta?

Câteva grade sub zero – din amintirile unuia care credea că e bine…
Emanuel Stoica

“ Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au cămară, nici jitniţă, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cu cât mai de preţ sunteţi voi decât păsările! Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot?”
Luca 12, 24-25
S-a bătut cu ursul. În sân purta mereu coji de pâine. Zice că le-a înlocuit cu niscai medicamente. Nişte netrebnici i-au furat bruma de bani, ciomăgindu-l, în pădure, în timp ce purta grija celor zece capre. Animalele i le-a vândut cineva când era la spital.Prietenul lui cel mai bun a avut o soartă cumplită. L-a mâncat un consătean. Ţapul cu coarne uriaşe, de care era aşa mândru, îl încălzea iarna.
La 80 de ani, Vian Meteşan şi-a refăcut viaţa. Familia lui- un câine, berbecul Oacheş şi o pisică. Sunt… fericiţi. Toţi patru dorm sub ceea ce bătrânul a reuşit să ridice sub forma unui acoperiş. Aici parcă e mai cald. Afară îţi îngheaţă mucii în nas. O familie resemnată, în mizeria crâncenă pentru o fiinţă umană din Europa secolului XXI. Cu câteva ierni în urmă, nişte politicieni îi promiteau o casă, o baracă în care să nu-l mai ningă.
* * *

Februarie 2006. Bătrânul răspunde sfios, parcă temător, la salutul de bineţe. Un câine îşi aruncă lătratul peste pârleaz şi priveşte curios, odată cu stăpânul. Omul se căzneşte să treacă peste gard un sac aproape gol în care, parcă, se zbenguie nişte paie.
-Vian Meteşan… Nu vă mai ţin minte. Da, aicea stau. Haidaţi. Aşa a decurs întâlnirea.
Pentru el timpul a încremenit. Spune că are 81 de ani. Are aproape 80. S-a născut în decembrie 1926 dar, după cum arată, parcă e din altă lume, parcă a coborât din legende, parcă e de-o seamă cu dealul pe care şi-a făcut bordei.
Între octogenar şi animalele cu care trăieşte există o legătură nevăzută, misterioasă. Îl urmează cu încrederea pe care un copil o are în părinte. Nici Vian Meteşan nu le dezamăgeşte. În fiecare dimineaţă el ştie că nu trebuie să le fie foame. Se mândreşte cu familia lui. Nu stă nici o clipă pe gânduri dacă i se propune să facă fotografii cu animalele. Mai ales, cu Oacheş berbecul, „că-i fain şi de-aia i-am zis aşa”, ţine să explice capul familiei. Oacheş are trei ani. „Cu de-astea am trăit”, parcă încearcă să se apere Vian Meteşan vorbind despre animale.
Înainte de a ajunge la spital, zdrobit de bâta unui nemernic, avea zece capre. Alături de ele, mândria lui – un ţap care înspăimânta şi lupii. Avea ochi de drac şi nişte coarne uriaşe. Pentru animale s-a bătut cu ursul. De frică s-a bătut cu el. „I-am dat cu săcurea peste bot”, spune bătrânul.
A scăpat cu bine de fiara din pădure. Oamenii însă i s-au arătat mult mai fioroşi. Copleşit, n-a mai putut să se apere.
-Care-o putut, o crezut că mor când am fost la spital şi mi-o luat caprele… Aveam zece capre. Ţapu l-o tăiat. O zâs că are grijă de el da l-o tăiat, se destăinuie el.
Da, îşi aminteşte de politicienii care-i promiteau o casă ori o baracă în care să locuiască… Nu ştie de câte ori au trecut maşinile oficiale pe lângă bordeiul lui, nici nu-l interesează. A rămas tot afară. Nu-i priceput la politică şi nici nu-i pasă. Ştie că săracii ca el şi politicienii mincinoşi sunt o stare de fapt, o necesitate pentru cei care cunosc secretul înavuţirii pe spinarea celor mulţi.
Are silicoză şi în nopţile geroase se înveleşte cu o pătură. În tinereţe a fost miner câţiva ani. E pensionar. Micul lui noroc social era să-l coste viaţa. 150 de RON pensie. Sau 1.500.000. lei vechi care au fost pretextul bătăii cumplite îndurate de bătrân, în pădure, în timp ce-şi hrănea animalele. Aşa a ajuns, către apusul soarelui, pentru prima dată, în spital.
-M-o bătut unu din sat şi mi-o luat nişte bani când am fost în pădure să dau aşternut la capre, îşi aminteşte fără nici o urmă de resentiment în glas. Aşa a înţeles că acum are nevoie de medicamente. Le poartă în sân. Are silicoză şi se înveleşte cu o pătură… Sunt secretele vieţii lui Vian Meteşan…
Facem cunoştinţă cu berbecul Oacheş. Încornoratul pare-se că e cam timid. Aruncă în treacăt o privire de complezenţă dar are, cu siguranţă, alte planuri. Pufneşte, tropăie, abia aşteaptă să fie eliberat şi o zbugheşte bucuros către „dormitorul” lui Vian Meteşan. De fapt, spre casa lor. Bătrânul nu mai ascunde faptul că noaptea visele lui se cuibăresc într-un culcuş pe care-l împarte cu animalele.
O pisică perversă spionează discuţia. Se gudură pe lângă stăpân, face ochi dulci musafirilor nepoftiţi, trage concluzii, se plictiseşte… Cu o atitudine de cucoană neplăcut surprinsă, pune apoi coada sub semnul întrebării şi fuge, ascunzându-se în „cetatea” octogenarului.
-Dormiţi cu animalele, cu berbecul?- întrebare inutilă, de reporter nemernic…
-Da, că şi berebecu-i omu’ nimănui, ca şi mine. Aş putea să am şi eu o casă, spune într-un târziu. Da, aş sta cu animalele în ea, recunoaşte cu o seninătate tremurândă.
Ştie de ce trăieşte aşa. Pare că s-a resemnat. Are şi puterea să mai zâmbească uneori. Privirea lui – un hău dureros de albastru. Rudele şi lumea din sat nu-l înţeleg. E un ciudat, un fel de hippy. Nu prea are parte de mâncare gătită. Nici nu vezi prin preajma lui decât oale sparte, aruncate de alţii. Nu l-am întrebat la ce-i folosesc. Meteorologii, oameni deştepţi, au anunţat pentru la noapte nu ştiu câte grade sub zero. Cu siguranţă, undeva, acolo în Europa,Vian Meteşan va dormi bine. Îl încălzesc trei animale, familia lui. Ceilalţi oameni locuiesc departe.

Smetanalaan VIII
Ioana B. Carp

Chiulurile Danei sau alt destin de bucureşteancă
Dana fugea de la liceu şi se încuia în camera ei când era acasă. La şcoală fugea de “dirigu’”, acasă se ascundea de fratele ei vitreg, Mihnea. Cei doi bărbaţi erau coşmarurile ei diurne. “Dirigu’” preda limba şi literatura română, avea patruzeci şi şase de ani, chelie, mâini rotofeie, burtă şi un rânjet care displăcea profund celor optsprezece fete din clasă. Când trecea pe lângă Dana, îi căuta în caiet liniuţe de unire sau de despărţire puse “aiurea”, sau cuvinte scrise, în pofida normelor ortografice, fără aceste liniuţe de unire-despărţire. Dacă, întâmplător, pe lângă astfel de erori de ortografie mai găsea, pe marginea caietului, şi desene – nişte miniaturi absolut remarcabile – atunci începea să îi recite fetei lista lui cu mari artişti plastici care au avut de trăit cu “mica-marea infirmitate numită dislexie”. I-o “recita” pe un ton încântat de sine, care o tortura şi o scârbea. O singură persoană din clasă – deloc lipsită de prestanţă – era atentă la acest simţământ al Danei. Desigur, Vivi cea înaltă şi frumoasă. Vivi, despre care toate fetele spuneau că are un tată extraordinar, Vivi, care avea deja un prieten, Vivi, care făcuse gimnastică sportivă şi înot artistic şi avea, după cum se exprimase odată profesoara de sport, “o ţinută cum rar îţi este dat să vezi”, Vivi o îmbrăţişase o dată pe Dana după o umilire din partea dirigintelui. Celor mai mulţi colegi, Dana le era cu totul indiferentă. ( Doi băieţi îi ţineau dirigintelui isonul şi o batjocoreau la rândul lor, poreclind-o “domnişoara Dali” şi afirmând că deţin explicaţia întârzierilor ei la orele de română. “I s-a scurs deşteptătorul”, spuneau ei, “într-o gaură neagră”. )
Mihnea, fratele vitreg al Danei, era student în ultimul an la TCM. Îi plăcea mult să le spună colegilor lui bancuri, inclusiv la telefon. Râdea zgomotos, începea să râdă imediat după ce termina de spus câte unul din bancurile lui. ( Banc preluat de la altcineva sau – Dana îşi dădea uneori seama – creat chiar de el. ) Pentru Dana, acele parcă interminabile serii de bancuri, întrerupte de bine-previzibile cascade de râs, erau un prilej de stres greu de descris în cuvinte. Nu erau bancuri neapărat decoltate, dar cuvintele “gagică” şi “piţipoancă” se repetau totuşi mult prea des pentru gustul ei, deşi nu putea spune că nu ar aprecia chiar deloc calităţile lui Mihnea de şuetar creativ. Mihnea părea conştient că o stresează, oricum, vag atent la semnalizările ei non-verbale. Dana era convinsă că Mihnea “măreşte volumul” ori de câte ori ştie că o va face şi pe ea părtaşă la amuzamentul lui telefonic cu un amic. Se simţea, în astfel de momente, epuizată şi fără adăpost. Dacă a te adăposti înseamnă a te retrage din faţa oricărei adieri de primejdie din aer, oricât de vagi. Ea constata repetat că îi lipseşte un locşor al ei în care să se poată retrage din faţa oricărei adieri de primejdie din aer. ( Nici de intimitatea oferită de un jurnal nu socotea că poate să aibă parte, întrucât se temea că Mihnea ar putea citi nestingherit în jurnalul ei şi ar putea-o necăji apoi, fără ca mamei sau tatei Victor să li se pară că este un capăt de ţară. )
Dana nu ştia să înveţe sau să muncească cu un scop. Nu avea de ajuns nicăieri: nu i se părea că trebuie să ajungă economistă ca mama, de pildă, sau ingineră ca tata Victor, fiindcă trăia cu impresia că mama întotdeauna fusese economistă, iar tata Victor întotdeauna fusese inginer.
Aşa cum ea, Dana, desena de când se ştia. Nu avea de “ajuns” desenatoare, cum îi preziceau unii şi alţii – iar ei îi suna de-a dreptul caraghios. Nu avea de ajuns acolo, pentru bunul motiv ca ea întotdeauna fusese acolo. Prin biblioteci, prin albume de artă, prin biografii, uneori prin expoziţii. ( De internet nu avea parte, în anii ’80. ) Era, de când lumea, acolo… iar recunoaşterea unei verişoare, a celei mai bune prietene şi a unui fost profesor o făceau să simtă că nu desenează degeaba. Iar când nu desena, nu citea şi nici nu privea, atunci se ferea de Mihnea şi de “dirig”. Acasă, în camera ei era de găsit, chircită-ntr-un colţ, sau în părculeţul de lângă şcoală, sau chiar în biserica de lângă şcoală. ( Deşi nimeni nu se ocupase vreodată de educaţia ei religioasă. Intra pur şi simplu acolo unde putea să îşi adăpostească fiinţa.)

Monolog (fragment)
Constantin P. Popescu

Sfârşit? Am mai trecut oare vreodată pe aici? Am murit oare odată pe aici? Curaj… N-am. Dar nici frică… Curajul este lipsa fricii? Tată… Sunt doar o bancă într-un parc pustiu şi pe care nu vine nimeni să se aşeze. Să se odihnească. Ieri am scris. Astăzi? Am stat la o masă de lemn, cu scrumieră neagră şi o bere cu un cal pe halba aburindă. Un călăreţ cu o suliţă şi o pavăză, un scut cu o cruce… Un nume german şi un cal negru, cu un blazon. Berea era rece, paharul avea gheaţă pe el. La fel şi eu, dar paharul cu bere costa cinci lei, tată. Aveam desupra capului un copac bătrân, cu frunze galbene ca toamna. Mi-a dat iluzii… Trăiesc, da… Mă doare totul şi tu ştii. Nu ştiu însă de ce şi nici tu. Mi-ai spus să scriu şi scriu… Mama… Mama era bună. M-a învăţat să mă spăl şi să spăl, să mă rog… Să am întotdeauna chiloţi curaţi şi batistă… “Dacă te loveşte o maşină şi ajungi la spital cu chiloţii murdari?, zicea… Şi aşa a fost, doar că aveam chiloţi curaţi şi batistă… De ce nu suntem tineri, Silvia?… Bea cu mine berea asta, Doamne… Dacă eu sunt trist şi slab, Tu să nu fi aşa, Doamne… Scrie cu mine piesa asta într-un singur act… Domnul acela care trecea pe trotuar, cu pipa lui, a lăsat un miros de tutun fin şi aromat, ameţitor… Am şi eu o pipă, Doamne, dar tutunul meu e ieftin şi prost, duhneşte urât… Fumează cu mine o pipă imaginară, Doamne, la berea asta… Pipa păcii şi mai ales fumul păcii. E bine să fii ocupat. Eu nu sunt. Acum mă ocup cu viaţa. Cică o trăiesc, aşa mi-au spus. Oamenii se întorc de la muncă, de pe şantiere, obosiţi, trudiţi. Dar, Doamne, răsplata muncii lor o înghit vampirii! Munca mea, serviciul meu, acum, este viaţa? Bea cu mine, Doamne, berea asta, că mi se întâmplă rar, Tu ştii… O dată sau de două ori pe an. Iluzia, paharul, cavalerul, e prea rece totul, paharul ăsta înalt cu gheaţă pe el, scrumiera neagră ca o noapte, e parcă noaptea magică… Bun e lemnul mesei, e cald, e viu… Doamne, ce vină port? Să adun cuvinte şi să le scriu? Să le înlănţuiesc în gânduri? Pentru ce?… De ce am îmbătrânit atât de iute? Ce i-am lăsat să facă din mine? Sigur că sunt rău, Doamne… Doar Tu eşti bun… Bei cu mine paharul ăsta înalt cu bere, uneori scrii cu mine, alteori Te doare prin mine, ştiu… Ai fost fericit şi prin mine vreodată, Doamne? Atunci când s-a născut Mihai? Atunci când am iubit prima oară? Când, Doamne…? Când a venit Silvia? De ce nu mă ajuţi să înţeleg? A, lasă… Ce s-ar putea face cu înţelegerea mea, cu ceea ce pot pricepe? Sau dacă eu sunt acum aici, dacă mi se învârteşte capul de la berea asta, sau de la răceala asta, ori de la viaţa asta, la fel simţi şi Tu? Da, sigur, doar eşti cu mine… Nu mă lăsa, Doamne, am să vin, sigur că am să vin, dar mai am încă de învăţat… La universitatea asta… Aici am să-mi iau o diplomă de om? Cum voi trece absolvirea, aici?… Masteratul… Ce altă ocupaţie au să-mi dea ei, după asta cu viaţa? De ce nu suntem tineri, Silvia? De ce plâng ca un copil, de ce doare? Aici, înăuntru… Şi asta nu vine numai de la bere, nu, nu… Hai, să plătim berea, cu cinci lei, la casa lor de marcat… Să plătim pentru răceala asta… Nu fi trist, Doamne, cu mine, fii vesel, astă seară ţi-am fost prieten la masa asta de lemn viu… Sau invers, nu ştiu… “Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă…” Acum sunt atât de altfel toate… Monstrul ăsta numit timp… Încă e liniar, curge ca un fluviu şi ca picătura de pe paharul înalt, numai la vale… Aşa ne-au învăţat. De ce nu suntem tineri, Silvia? Unde mergem acum? Aşa, cu toate sistemele noastre organice, osoase, nervoase, circulatorii, digestive, unde circulăm, când peste tot dau năvală valurile astea de suflete noi, de maşini noi? Adevărate tsunami… Vino la mine, nu mă lăsa, Silvia, nu tu… Doare, Doamne, fără să ştiu ce. Să nu iei virusul acesta de la mine, Doamne, nu Te lăsa contaminat, Doamne, că Tu ai înviat, eu încă nu… Nici măcar nu reuşesc să mor, iar să mă îmbăt nici atât, doar cu bere… Sus, să mergem. Sus…
Toamna trecută, artist Constantin P. Popescu
* * *
Hai, ia-mă de mână, aşa cum mă lua tata când eram copil. Mai condu paşii mei prin maşinăria asta a oamenilor, Tu eşti la volan… Apoi, tata, când am mai crescut, ţinea o mână pe umărul meu mic, slab, nu-i ajungeam decât până la cot… Parcă se sprijinea pe mine, dar de fapt mă ocrotea. Tăcut, păşind alături pe străzile lipsite de maşini, dar cu copaci mari… Poate mi se păreau mie mari, pentru că eram mic. Acum copacii sunt mici şi rari, îi tund cu maşina ăştia de la primărie, să nu cadă frunzele lor, toamna, pe caroseriile maşinilor parcate. Şi nici păsările să nu găinăţeze pe tabla lor de fier scump. E coroziv găinaţul. Cum naiba nu înţeleg că erai Tu, Doamne, atunci? Acum simt pe umărul meu mâna Ta, ca o singură aripă cu care să zbor, târziu… De ce nu suntem tineri, Silvia? Nu, nu e niciodată târziu, timpul se va roti, n-o să mai curgă ca un fluviu sau ca o lacrimă din munte… Cercuri largi vor cuprinde timpurile, toate, la un loc… O co-fiinţă a noastră, Silvia, un frate descoperit în clipele de acum… Apoi, o sferă şi muzica ei. Tată, ascultai pe Mario Lanza şi pe Elvis… Câteodată Europa Liberă. Eu ascultam muzica interzisă tot la radioul acela vechi… De parcă ar fi putut interzice muzica! Ascultam tot Europa Liberă, când nu erai tu la butoane… M-au “cântat”, cu altă muzică, cei de lângă mine, cine dintre ei nu ştiu nici acum, după anii ăştia lungi… Ei te-au chemat să te lămurească, în biroul şcolii, tată… Acum îţi simt emoţia, poate teama, tată, în dimineaţa aceea de viaţă a anului şcolar… Apoi ai fi vrut să bei un păhărel de rom rubiniu sau roşcat, ca mine acum berea asta… Te durea, tată şi poate că i-ai iertat, aşa cum numai tu m-ai putut învăţa şi pe mine să-i iert… De ce nu suntem tineri, Silvia? Cavalerul cu suliţă, scut cu o cruce şi un cal negru… Bere, cu abur de amintire medievală. De acolo vin, dar de ce am îmbătrânit? De ce nu mai pot să încalec pe calul ăsta dintr-un singur salt? De ce mă pedepseşti să îmi aduc aminte, Doamne? Când au făcut în aşa fel încât anii pe care-i am sunt doar o străfulgerare, Silvia? A, da, e apropierea cercurilor, unul într-altul, apoi ne vom reaminti sfera… Ca picul ăsta de apă care curge peste chipul cavalerului meu, spălându-l ca o lacrimă… Aiurea, e doar condens, e prea rece berea… Totul e rece acum… Încă nu m-am îmbătat, o singură bere, tată, nu îmi ajunge să sting… Ce să sting? Ce ardere, ce foc, Doamne? Aud vocea mamei, de departe, îmi spune să nu mai beau, că îmi face rău. Dar dacă nu am băut atunci, nici acum, înseamnă asta că focul meu n-a fost stins? Mama, limitându-mă la a nu… Cu dragoste iertată, tată, atât am putut face de atunci, din septembrie… Nu, nu vreau să văd toate astea. Mă dor, aşa iertate cum sunt.
* * *
Patru pereţi sunt acum pentru mine ceea ce este halba pentru bere. Mă “conţin”… Iar calul negru nu are loc aici, a rămas afară… Stelele de pe cerurile nopţilor trecute… Doamne, cum străluceau! Mă făceau să mă simt viu! Acum doar calul negru e luminat de ele şi coama lui pare de argint… A naibii bere, e ca o cheie, dar nu mă doare capul încă… E castelul, am băut cheia şi am intrat… Sus, în turn, stelele sunt mai aproape, nu cu mult, cu vreo 39 de metri. Dar le pot apuca de raze şi le pot legăna, ca ramurile copacilor în vânt… Nani, nani, stelelor… Acolo, foarte aproape de voi sunt sigur că sunt alte planete care vă primesc lumina, la fel ca aici… Sau altfel? Numai să scriu, aşa, totul? “Scrie”, mi-a spus tata şi mi-a dat un caiet mare cu coperţi de carton. Poate caietul mi se părea mare pentru că eram eu mic. Dar ştiam să scriu şi tata vedea. Aveam doisprezece ani, era în omienouăsuteşaizecişiopt. Un an straniu al lumii… Berea asta… Mă face să mă gândesc la Woodstock, dar pe mine mă lovea maşina în septembrie, aici, nu în USA, la Jimi H… “With the power of soul, everything is possible…”, aşa cânta, iar eu înţelegeam că voi înţelege cândva… Stelele, ca mici faruri. Aici, ne “mediază” întâlnirile. Cătălin, acela care mă învingea la tenis întotdeauna, avea dreptul la Jimi, avea un casetofon din primele din ţară… Prin părinţii lui. Eu, nu. De atunci a rămas în mine dorul de Jimi. Apoi mi-a mai trecut. Ne mai vedem câteodată, din timp în timp. Eu şi Jimi, vreau să spun… Nici atunci nu ştiam ce cheie poate fi o halbă de bere. Încă sunt oare copil? Nu m-am îmbătat cu adevărat decât de trei ori, mamă. În Germania am băut bere neagră, deosebită pentru mine, calul cavalerului e şi el tot negru. Şi Jimi e negru. Şi am vizitat castele medievale, că doar mai fusesem odată, de mult, pe acolo. Doar că murisem cu adevărat pe pământul acela acum străin. De aceea mă întorceam, ca întotdeauna, acolo unde îmi lăsasem ultima oară o picătură dintr-un aluat special ca sufletul. Da, mamă, am stins focul din camera aceea de gazare. Eu, berbecul cel tânăr, puteam reîncepe, dar nu aflasem încă. De ce am îmbătrânit, Silvia? De ce berea asta devine amară? Văd un cuplu pe stradă, un el mititel şi mândru de ea, plină de feminitate şi înflorind… După anul acelui septembrie accidentat, am trăit altele. Mamă, am fost şi eu ca omul acesta. Aveam o nevastă frumoasă şi înfloritoare, dar eu îmi pierdeam dinţii, hainele mi se zdrenţuiau şi în jurul meu se adunau din ce în ce mai multe dureri. Nu vedeam, dar îmi spunea din ce în ce mai des că eu o fac de râs. Aşa o fi fost, dar eu tot nu vedeam. Parcă aş fi fost ameţit, ca acum, dar fără bere… Nu ştiam că era aşa atunci, nu ştiam că apoi toate se pot răsturna, că renăşteam deja în viitor, Silvia… Cerurile, în nesfârşirea lor, se rotesc, totuşi. Cercurile, unul în altul, nu-i aşa, clipă?
* * *

Am fost în Akasha şi m-a durut… Ei, şi? Ce dacă tu ai dureri şi te zbuciumi aşa? Nu ne ating pe noi şi de asta n-are rost. Nu vezi că scrii aiurea? Am fost în Akasha, măi dragilor. Unde? Hă, hă! Un nebun în plus pe lume… Ei, şi? Ce dacă ai fost acolo unde zici? Am văzut… Ei, şi? Ce dacă ai văzut? Pe noi nu ne atinge. Nu există. Aveţi grijă ce gândiţi… Hă, hă. Ei, şi? Cei care pot crea cu adevărat gânduri sunt rari, atât de rari… Ei, şi? Acolo, în Akasha, am înotat greu, printre voi, cei care însămânţaţi ceva acolo, fără să vreţi, fără să ştiţi măcar ce. Dar eu tot am să vă spun, vă spun, vă spun!… Ei, şi? Ce ne pasă nouă? Tu nu vezi că pe tine nu te gândeşte nimeni, aşa cum ne gândeşte pe noi şi ne e foarte bine? Pe voi vă gândeşte, dar pe mine mă visează. Şi ştiu cine… Ei, şi? Mare scofală, du-te şi culcă-te, nu vezi că eşti beat? Am scris, aşa mi-a spus tata când eram copil… Ei, şi? Ce ne pasă nou de tac-tu? Nu vă pasă de tatăl meu, de-al vostru? Ete, na! Crezi că va citi vreodată cineva, că va înţelege vreodată cineva care nu este gândit de ei ? Nu, tu nu exişti, degeaba zici că ştii tu cine te visează… Da, ştiu… Ei, şi? Pe noi ne gândesc ei şi asta e cel mai minunat lucru pentru noi. Nouă ne ajunge. Nu vrem balivernele tale, nebunule! Înotam cu greu acolo, în apele acelea negre, durerile erau de nesuportat… Apoi m-am întâlnit cu… Ei, şi? Ce ne pasă nouă cu cine te întâlneşti tu? Baliverne de om beat. Bă, ascultaţi-mă, că vă ia mama dracului! Am fost acolo, sus, în Akasha! N-aveţi decât să vă călătoriţi prin vieţile voastre la nesfârşit, nu ştiţi nici măcar asta? V-o spun acum, v-o scriu acum, v-o urlu, luaţi-o, asta am din durerile mele, nu înţelegeţi? Pentru voi, mă, pentru voi! Şi să ştiţi că nu sunt beat! Ba eşti, ba eşti, eşti beat, eşti beat şi te clatini pe picioare, hă, hă!… Stai, că te facem noi la buzunare, acuş! Nu, bă, nu sunt beat şi nici nebun! Uite, mă, că n-are nimic în buzunare, lăsaţi-l dracului să cadă pe străzi… Auzi, cică pe el îl visează… Câinii comunitari! Bă, ascultaţi-mă cât vă spun, ascultaţi-mă! O să vă doară al dracului. Numai eu ştiu… Vă spun. Nu vedeţi, mă, că mă doare pentru voi toţi? Ei,  şi?…

Trecerile şi pe-trecerile poetului Liviu Ioan Stoiciu
Ana Dobre

Din locul de unde porneşte în lume, spaţiul lui sacru, ce devine, în timp, o mitologie personală, poetul deprinde viaţa şi existenţa, învaţă să privească cerul şi păsările, soarele şi luna. Locul îl modelează într-un mod misterios. De aceea, întoarcerile în acel spaţiu matricial sunt întotdeauna fecunde şi reconfortante pentru spirit. Locul, în sensul de vatră, dăruieşte omului o identitate şi un spaţiu privilegiat, acasă, ce rămâne mereu, indiferent de drumurile şi căile vieţii, locul unic, locul privilegiat. Omul poate dărui locului o istorie, o poveste, un mod de a fi şi de a privi lumea, o filosofie, propria filosofie, locul îi oferă o mitologie. Copilăria petrecută într-un canton, ca aceasta al lui Liviu Ioan Stoiciu la deja cunoscutul literaturizat Cantonul 248. Adjudu Vechi, cu călătoriile reale şi/sau imaginare, cu plecările şi sosirile sale l-au aşezat pe un prag, între o lume ştiută, cunoscută şi o alta neştiută, inventată de o imaginaţie febrilă.
Poezia se constituie şi se reconstituie din aceste flash-uri izbucnite în penumbrele subconştientului. Fragmentarismul tinde spre totalitate, imaginile disparate au coerenţa şi simbolistica lor. Poetul îşi însoţeşte noul volum, Din prag(Vale-Deal), cu această explicaţie: „Gândim fragmentar, sărim de la una la alta, avem atenţia distributivă, ne concentrăm pe mai multe planuri deodată, dar de fiecare dată păstrăm o coerenţă a firii, subterană. O gândire spontană, aflată mereu «pe prag», «între» şi «între», fragmentară, care te trece pargul înainte şi înapoi(biografia îmi e dominată de prag, de trecere, în timp şi spaţiu), între plus şi minus, raţional şi iarţional. În versurile mele nu fac decât să ţin cont de această realitate a pragului. Aşa percep eu realitatea, înnoită natural, fragmentar (subînţelegând însă întregul ei, fie şi suprarealist, abrupt, rupt): în secvenţe, elegii, ipostaze, videoclipuri, arte de avangardă. Dacă suntem ceea ce gândim, n-ar trebui să fiu luat şi eu aşa cum sunt? Am ars, într-o viaţă de om, etape la masa de scris, în regula acestei gândiri «pe prag»”.
Gândirea pe prag este modelată de această răscruce a drumurilor vieţii şi destinului. Trestie gânditoare, omul meditează la locul său în lume şi în univers, la viaţa lui în desfăşurarea ei firească spre tărâmul celălalt. Nu este un drum liniar sau liniştit, ci blagian, alternând, de acolo, din locurile unde s-a născut Mioriţa, deal şi vale. Muzica ce se naşte e o litanie acompaniind întoarcerile în biografie şi premoniţiile.
Cel mai copleşitor mit al poetului este mitul labirintului. Liviu Ioan Stoiciu contracarează mereu gravitatea mitului printr-o prozaizare voită, iconoclastă în sensul post-avangardei. Însă, mitul convieţuieşte cu realitatea profană şi o dublează, dându-i un plus de poeticitate stranie. Lirismul se naşte din aceste lungi confesiuni din care înţelegem efortul eului de a se descifra, de a se accepta, de a-şi înţelege înălţările şi căderile, bucuriile şi eşecurile, văile şi dealurile fiinţei interioare. Autoadresarea persiflantă, Vale-Deal, propune o modalitate de abordare a propriului drum şi, prin extensiune, defineşte lunga zbatere a omului în urcuşul lui spre lumină. Aşa devine el un paznic al propriei treceri ca-n această imagine  picturală memorabilă în care vârstele se amestecă, efect al unei rememorări şi al unei anamneze: „eşti paznic, adormit pe arătură, o vreme, pe caniculă,/ gol, înconjurat de tufe de bujori,/ călare pe garpa de mărăcini a bunicului, trasă de boi,/ eşti îmbrăcat cu forţa în nuiele lipite/ cu lut, în formă de coş/ şi eşti rostogolit de copiii din Adjudu Vechi veniţi/ la canton, la vale: nuiele lipite cu lut, că/ eşti rostogolit şi apoi ars! Vis în/ vis, Vale-Deal. Răcneşti,/ tresari violent, asudat, cu durere de cap,// trezit la realitate cu adevărat, sau/ netrezit nici azi…”(Paznic).
În cele două secţiuni – Iubirea care vine din viitor şi Privind în gol. Dus pe gânduri – poetul reuneşte 99 de poeme, număr simbolic, multiplu de trei. E un mod de a sugera, prin repetare, vârsta christică şi de a racorda o existenţă profană la o dimensiune sacră. O susţin şi versetele din Corinteni, 10,13: „Dumnezeu nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda”, dar şi simbolismele dipticului. Iubirea, asociată timpului, „vine din viitor”, o iubire complexă şi copleşitoare pe care omul nu o conştientizează, aflat mereu, cum este, à rebours: „…În acelaşi timp, când tu/ intri, pe aceeaşi poartă, cel ce te iubeşte iese”(Baţi la porţile celor cinci).
În Nimănui nu-i pasă, una dintre cele mai dramatice confesiuni, în care regăsim, la modul expresionist, ca strigăt al fiinţei îndurerate de trecere, trimiţând la celebrul desen al lui E. Munch, Ţipătul, temele tragice ale eului – pierderea identităţii, incomunicarea, ruperile de nivel între oameni cu senzaţia trăirii în lumi diferite, poetul se simte „numai un martor al acestor vremi”, un observator, aşadar, contemplând, ca-n Glossa eminesciană, spectacolul lumii din exterior. Punând problema relaţiei dintre întâmplare şi necesitate, el îşi reconsideră existenţa, iar „experimentul” propriei vieţi i se pare initeligibil: „…Experimentul cu prezenţa/ mea, din anul 1950 până azi, pe pământul României,/ a eşuat, nu înţeleg rostul/ continuării lui”. Ce urmează este de un dramatism ce antrenează întreaga fiinţă şi ajunge la cititor amplificat de undele grave ale cuvântului: „Am ajuns într-un unghi mort,/ în care nu mai găsesc răspuns nici la/ întrebări simple. Degeaba încerc să-mi distrag/ atenţia, să plec de acasă sau să mă/ ascund în mine/ însumi: peste tot, secundă de secundă, mă urmăreşte/ subconştientul, el are legătură directă/ cu sursa mea de energie/ universală. Mi-am pierdut singur urma…Am// lăsat uşile să se trântească în/ spatele meu, intrat în cine mai ştie ce fierbinţeală/ şi euforie. Am lăsat scris că trebuie/ să fiu căutat în altă parte, pus la încercare, în caz// că uit de mine – şi? Nimănui nu-i pasă”.
Întrebările existenţiale chinuitoare nu încetează să-l hărţuiască. Între singurătate şi izolare, el caută compania semenilor. Singurătatea este o opţiune derivată din imperativul creaţiei, izolarea este impusă de instanţe neştiute şi duce la sentimentul marginalizării. Viaţa devine un chin, „este un chin”: „cine-şi mai aminteşte de ce sunt eu pe aici? Mama şi tata au murit…(…)// Ar trebui să-mi cer în/ fiecare zi iertare fiindcă încurc lumea? Să cer/ scuze fiindcă deranjez cu prezenţa/ mea şi atrag antipatii, enervez. Îmbrăcat cu ziua/ şi cu noaptea. Am un ritm al vibraţiilor/ greşit? Izolarea// mea ba a crescut până pe Dealul Mitropoliei, ba s-a/ contractat…”(E un chin). Când vin, răspunsurile au un tragism sfâşietor: „…E un chin inutil/ Parcă nici mie nu-mi mai folosesc// la nimic. Şi cu toate astea, mă zbat să rămân la suprafaţă – depus cum sunt, în mine/ însumi, în mai multe straturi succesive, sedimentat./ Ba chiar, de la o vreme trăiesc, naiv,/ cu impresia că fac parte dintr-un imens, neîntrerupt/ circuit electromagnetic…”(E un chin).
„La o nouă despărţire”, de sine, de lume, de fantasmele, iubirile sale, intervine aceeaşi „apăsătoare singurătate”, dictată de ordinea universului: „Nu reuşesc decât să mă subminez/ singur, să mă duc la fund, nu să/ mă înalţ: încetul cu încetul, sunt convins, îmi/ voi pierde firea. Pe zi ce trece nu mă mai ţin minte…”. Comunicarea este subliminală, omul este agresat de necunoscutele realului, cuvântul şi-a pierdut puterea întemeietoare, constructivă: „Primesc// tot felul de mesaje subtile,/ rar le pot deosebi pe cele venite din viitor de cele/ venite din trecut – şi mai rar le pot/ desluşi înţelesul… Şi se reia totul în minte, pe/ bandă rulantă, ameţitor: îmi/ taie calea două veveriţe, pe rând, se opresc,/ mă privesc lung…”(Mesaje subtile).
Liviu Ioan Stoiciu lasă, prin poeziile sale, sentimentul greu al unei dureri insuportabile – o boală a inadecvării eului, o nepotrivire cu sine şi cu lumea, pare că nu-şi găseşte locul niciunde şi o milă nesfârşită de sine îl cuprinde: „întors din rărunchi, îngenuncheat de durere,/ învingător în faţa propriilor ochi.(…)//…Doamne, ce mă/ fac? Mă prăpădesc, mi-e atât de milă de mine…”(Îi e atât de milă de el însuşi). De aici întoarcerile în memoria devenită mit a copilăriei. Dar nici memoria nu-i oferă securitatea, o teamă bizară îl însoţeşte mereu: „…El se/ teme de amintirea umilinţelor comune de altădată/ şi de descurajare”(Teme-te). Copilăria este „apă a unei alte dimensiuni”, „mărgean după mărgean”: „cu mărgeanul de la gât lăsat lângă pragul/ uşii, la casa părintească, unde/ e singură: mărgean după mărgean, alungând/ vuietul mării din/ memorie, o memorie a morţii, a/ unor vremuri prea crude. Vremuri, vremuri…”
Existenţa îi oferă în dar, supremă manifestare a graţiei divine, „o zi bună”. Banala expresie se încarcă de semnificaţii ca albina de polen: „E o stare de beatitudine în aer?// Îţi trece pe deasupra capului o cioară, te/ salută! Ţi se rupe inima./ Revenit acasă la tine, la fel, ai puteri/ paranormale – ce-o mai fi şi asta? Îţi întinzi mâna/ deasupra busolei, făcând mişcări circulare/ continue şi după vreo douăzeci de minute, în care/ ai privit tot mai intens/ busola şi-ai început să-ţi mişti capul dintr-o parte/ în alta, cu efort, deodată busola începe să/ se rotească pe masă, cu tot cu/ cutia ei de plastic…”(O zi bună). Invazia de lumină şi senzaţia de beatitudine determină lapidar concluzia: „Ai parte de o zi bună, indiscutabil. Acum poţi/ să mori liniştit, Vale-Deal”. Şi aşa pe lume „miroase a frumuseţe”: „vor mai găsi din mine fragmente…// Miroase/ în continuare a moarte/ a mea în aer – miroase a frumuseţe”(Miroase a frumuseţe).
Metafora din titlul celei de-a doua părţi a dipticului, Privind în gol. Dus pe gânduri, impune imaginea gânditorului în faţa vidului existenţial, urmând zilnic acelaşi traseu ritualic ce provoacă o greaţă existenţială, acea nausée, din proza lui Jean Paul Sartre: „…Vale-Deal, se uită lumea la noi. Ne oprim la coliba/ părăsită: trece vara, vine iarna…// Amândoi suflăm în cenuşa din spuză, orbim/ şi avem vedenii. Ne e teamă că/ traseul ăsta, făcut la două, trei zile, nici nu există”(Acelaşi traseu). Într-o lume ca aceasta, absurdul existenţial determină alienarea. Imaginile memorabile picturalizează premoniţia sfârşitului prin aluzie la corbul poesc: „se lungise cu faţa în sus,/ se făcuse mort, şi corbul i se pusese pe piept…”(La furat de buruiană), sau la zăcerea blagiană ascultând respiraţia universului: „…Stau întins în/ sicriul de azi şi/ mă gândesc iar la tine, dragostea/ mea. Nu te aud…”(Am reparat cântarul). Clopotul întreţine tonalitatea gravă: „clopote care bat în depărtare, cu/ o săptămână înainte de Paşti, apoi eu care mă simt/ golit de conţinut. Ieri am iubit./ mâine…Mâine voi fi ceaţa aia ridicată din/ arătură, Vale-Deal…”(Îmi acordez inima). Altădată, imaginile memorabile desenează mişcările umanului: „cinci melci în concurs, pe o sticlă gradată,/ fiecare pe culoarul lui, melci/ împunşi cu scobitoarea la antrenament(…)// Trec melcii? Trec: în timp/ ce camarazii stau în poziţie de drepţi, nişte hârburi(…)//…îşi cheltuiesc toţi banii pe/ pariuri, sunt datori vânduţi, melcii sunt în fiecare/ zi înlocuiţi, adunaţi în cimitir”(Trec melcii, trec). Aşteptarea defineşte existenţa în aria speranţei. Teama atavică nu-l părăseşte niciodată în ciuda efortului de a o domina: „…Îmi// încordez inima: dar dincolo, unde-mi voi aduce aminte,/ ai să mă aştepţi tu? De ce? Ţi-e frică? Eu/ sau alta, ce mai contează. Tu, fiindcă ţi-ai văzut/ destinul într-o oglindă veche, goală/ în faţa oglinzii ţinând în mâini două lumânări/ aprinse în noaptea de Revelion,/ luate de la cununie./ Am încredere în tine. «Fiindcă m-am văzut/ moartă?» – ce-ţi trebuie?/ «Hai să vezi ceea ce se vede în întuneric». Nu mi-e/ frică de tine. Îmi pare bine…”(Îmi acordez inima). Când vremea soseşte, duratele eului comunică, iar trecutul şi prezentul se întâlnesc: „mâine trebuie să ridic un plic mare de la/ poştă, sosit din secolul/ trecut, păstrat la Securitate, mi se telefonează. Te/ căieşti, Vale-Deal? Mă căiesc. De când/ aştept eu veşti rele care să nu fie valabile azi, ci/ în trecut…Stau la taifas cu/ mine însumi, cu două pahare în faţă pline cu/ neîmpliniri, ciocnesc şi beau…”(A sosit vremea).
Când întoarce ochii spre realitatea cea aievea, Liviu Ioan Stoiciu o desenează în tablouri suprarealiste ca în Sosiţi să se încălzescă, în portrete memorabile ca în Se crede Stalin: „pus parcă sub un vas de sticlă uriaş, cât un oraş…// Ăsta/ se crede Stalin: e// un amestec de oxid de carbon, metan şi amoniac” sau în autoportret ca în De-ale sufletului: „aurolac singuratic, pe o bancă la şosea, privind/ în gol. Fără griji. Fără îndoieli. Liber./ Melancolic…”
Desenând în cuvinte un infern, Liviu Ioan Stoiciu îi caută şi îi încearcă toate cotloanele pentru ca în întunericul ce-l copleşeşte să regăsească lumina şi, poate, certitudinea sensului. Prin creaţie, viaţa se converteşte în destin. Iar destinul lui Liviu Ioan Stoiciu este să-şi afle dorurile şi rosturile. Poezia este calea lui pentru a ajunge acolo, la lumina cea dintâi.
Liviu Ioan Stoiciu, Din prag(Vale-Deal), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010.

A treia venire
Monica Mureşan

La televizor programele sunt tot mai singure. De când mănânc ştiri şi beau publicitate am constatat că o zi bună începe întotdeauna prost. Dacă viaţa e o carte deschisă, atunci există unele zile ce încep cu dosul în sus şi a căror postfaţă e mai bună decât prefaţa. De obicei, prefaţa e semnată de o autoritate în domeniu, un nume, lăsând totuşi destul loc şi celui mai modest ori mai puţin însemnat, ce îşi cunoaşte nu numai locul dar şi valoarea de „postfaţator”; dar când ziua îţi rezervă graţia divină a unei postfeţe unice, se poate spune că te iubeşte Dumnezeu, sau unul dintre mulţii Dumnezei, specialistul în prefaţă. În toate există o stare, fie aceasta chiar de post-stare. Istoria  nu face decât să repete la infinit aceeaşi promoţie expirată: luptaţi pentru pace, binele să triumfe… adică muriţi mai repede şi mai ales încadraţi-vă în grupa de moarte. Nimeni nu îşi mai declară public pierderile – pierdut ipostaze bune sau rele, le declar nule. Sau schimburi: unde sunt măcar schimburile de idei?
Basmele nu mai încep cu „a fost odată”, ci cu Harry Potter al IV-lea revine cu o poveste de succes despre o cioară care se crede matador şi stârneşte aplauzele universului. La doi paşi de cer s-a ridicat un ecran protector iar păsările dau cu capul de el, strigând mea cucu-cucu-culpa şi nu este nicio exagerare că sunt sincere, măcar o dată, doar este cântecul lor de lebădă… Ni se comunică faptul că patronii pădurilor au interzis accesul păsărilor. Ştirile ulterioare fac din păsări un lait-motiv cu mici variaţiuni care de care mai îngrijorătoare pe o temă dată.
La început, în momentele în care se potolea vuietul din adâncuri scriam (dar eram doar un postfaţator, iar prefaţa o scrisese cineva care hotărâse deja sfârşitul, adică viitorul, deşi cuvântul a fost deturnat de la semnificaţia lui, şi înafara primei dăţi, niciodată nu s-a mai spus că „te paşte viitorul”, ci „te paşte sfârşitul”, probabil pentru a răspândi frica de sfârşit, şi nu cea de viitor deşi acesta din urmă era, este şi va fi mai înfricoşător) – aşadar scriam şi o făceam de mult, pentru că mi se pusese un cârcel ce-mi devenise cel mai bun prieten. Încă mai văd scris pe o parte dintr-un fel de frontispiciu  „trecere în revistă perpetuă”. Îngerul nu se vedea nicăieri, probabil se uita la mine din cabina de montaj a alternativelor. Ori, poate că visam că pot să scriu şi că mi se punea un cârcel de atâta scris. Poate că şi îngerul făcea parte tot din vis, deşi eu scriam că el e aevea, doar asta e şi asemănarea dintre vis şi realitate, ambele par aevea. Atingeam prima pagină şi apărea scris cu litere şi cifre îngroşate Anul 56. Numărul nu se putea citi, de fapt, pentru că ocupa din ce în ce mai multe pagini. Le atingeam la întâmplare şi din off se auzea: necâştigător, necâştigător, mai trage o dată, dar să ştii că şi acesta-i tot necâştigător. Atunci protestam, dar cifrele mă avertizau ca măcar în pagina asta să-mi ţin gura că ştiu eu de ce. Acum, cu mintea de acum adică, şi ajutat de nanobiţi, chiar dacă fără voia lor, cred că aveam în faţa ochilor o agendă a vieţii pe care o puteam derula într-un sens sau altul, levogir sau dextrogir.
Aparatul de fotografiat, artist Daniela Isache
Înainte să-mi dau seama ce e cu mine, la uşă bătea poştaşul şi mă ameninţa că dacă nu-i dau raţia lunară de fericire el cheamă poliţia. De fiecare dată îl rugam să aştepte până îmi vând ultimele pagini şi de aici nu mai ştiu ce a mai fost pentru că mi s-a pus sechestru pe vis… nu şi pe cârcei. Câteodată un spasm al mânii reproduce câteva cuvinte despre o a treia plecare. Dar cine pleacă, cine visează, cine scrie? În pauzele tot mai rare şi mai scurte dintre rafalele furtunii electromagnetice aud strigăte înfundate şi atunci strig şi eu dintr-o reacţie politicoasă. Hei! Da, măi, Hei, şi-aici tot Hei, dar Hei şi mai cum?!
* * *
În curând se împlinesc două mii treisprezece ani de când El s-a născut. Şi aproape un an de când trebuia să înceapă Schimbarea. Unii spun că în bine, alţii – că nu. De schimbat, s-a schimbat numai numărătoarea. Suntem în anul unu din Noua Eră şi în anul 2013 din cea veche.
Noul Mecanism a impus altă numerotare. Dar nimeni nu crede cu adevărat. Cum nimeni nu a crezut cu adevărat că vom deveni prizonierii nanoroboţilor. Toţi ştiu că noul etalon sau mărime e ceva inventat într-o realitate care nu există. Oricum, e aproape un an vechi de când vorbesc păsările, sau poate de când pot fi înţelese. Ne-au dat de veste dar astfel s-au dat de gol şi au fost  vânate. Dar deja ştiam despre întâlnirea la ape şi intrarea în vibraţie alfa, unde nu există timp şi spaţiu. Până să ne dumirim, era prea târziu. Totul e contorizat. Aud că se împrejmuiesc apele de când vestea că El ne aşteaptă în ape a făcut înconjurul pământului. Se fac liste cu cei ce nu-şi plătesc factura la existenţă. Milioane de nanobiţi controlează orice gând, mişcare sau rumoare.
S-a întors şi a treia oară, deşi Tatăl îl avertizase că de astă-dată îl vor ţintui pe scaunul electric. Nu a mai fost cutremur. Nu s-a mai făcut întuneric. A fost de-ajuns o furtună electromagnetică. De la o clipă la alta ne-am trezit înapoi la începutul începuturilor.
Totul s-a desfăşurat exact aşa cum s-a prezis. Când încă exista curent şi funcţiona televiziunea am văzut anunţurile şi ni s-a tot explicat că vor veni mari schimbări. Că se vor năpusti apele şi se vor uni cu cerul. Şi au venit: şerpii apelor, hârci tăcute şi băloase, ape şirete, dedublate, duplicitare, în curgere furtivă şi complicităţi de trasee incredibile, ape hoaţe, iuţi, posesive, de suprafaţă, nu adânci, nu mari, dar grăbite, atacând prin surprindere, năpârci de ape îmbârligate prin cotloane de nebănuit, împletite cu vârcolaci de mâl ce apăreau brusc.
S-a abătut insomnia ceasului de acid. Ziua s-a unit cu noaptea. Ce stare era aceasta? Ştiam că totul e stare: noapte – zi, viaţă – moarte, timp şi spaţiu. Într-o stare amestecată, uitate şi trezite, mugetele fiarei ne-au atins carnea prin ceaţă, uriaşe zgomote ce se nasc în nopţi gri şi dispar spre zori de dimineţi verzi; când şi când reîncepea un balans de parcă un talger ne măsura viaţă şi moarte în palme. Pe cer o lună de faianţă cu fisuri se furişa pe sub nori pe când aici jos încă fierbeau lăturile unui lut dând în clocot gros, iar soarele aproape alb aluneca, parcă orb, şi călca neatent pe stele. Glasuri metalice din adâncuri plângeau şi uriaşele lor clopote băteau sub pământul ce se zvârcolea. Un sunet spart de pământ se răstoarnă în răstimpuri. Asta e senzaţia, că adâncurile s-ar sparge… pământul insomniac se zvârcoleşte înfiorându-ne. Din străfunduri se abrucă coşmarul de pară şi foc, printre bule sulfuroase şi încă flămânde. Cerurile s-au cernit, de teamă să nu rămână fără stele, ori vrând să le oprească din cădere. Pământul se transformă într-o apă mâloasă, agitată, care te ia şi te înapoiază malului, te izbeşte şi te aruncă. Ne lovim. Fragmente de dangăt de clopot urcă în cer şi cad înapoi cu tunete colosale. Ora s-a epuizat şi nu mai urmează nici zi, nici noapte. Pe cer atârnă un nor nemişcat. Pare un ochi gol, lipsit de privire. Ca orice ochi de nor.
Au zis că se vor schimba formele de relief. Au fugit dealurile, s-au scurs cu tot cu firele de iarbă, într-o tăcere fluidizată. După aceea, au luat-o la vale copacii, de parcă îi urmărea biciul unui tunet. Şi chiar şi era, numai că plesnea dinăuntru spre înafară. S-au împiedicat unii de alţii, rostogolindu-se stânjeniţi, încurcându-se unii în frunzişul celorlalţi, împiedicaţi de propria înălţime şi trăgând dealurile după ei, cu un muget greoi şi parcă gros. Nimic nu a mai rămas din  măreţia şi impozanţa lor… Atunci a plâns soarele, aproape topindu-se într-un răsărit lichid. Zarea de oţel strălucea tare şi inutil. Totul curgea deşi apele dispăruseră. Până şi stelele secaseră precum candela. Se auzea o trecere metalică în adâncuri, ca şi cum acestea măcinau ceva. Dar ce, dacă nu mai erau nici pietre? Apocalipsa trosni cerul şi pământul. Se auzi  geamătul de plăcere amestecată cu durere al unui orgasm final şi apoi gaura neagră se potoli.
* * *
Transformaţii ne-au pescuit din albiile apelor ce ne apăraseră, acoperindu-ne. Zăceau acum secate, vlăguite de lupta cerului cu pământul. Ca şi noi… Eram uşor identificabili, acoperiţi de un strat de humă amestecată cu resturi de pietre preţioase şi pepite de aur sfărâmate, care apăreau opace şi oarbe din răni. Noua Lui plecare a fost mai scurtă. Şi la fel de inutilă ca şi venirea. Nicio metaforă nu a venit din Apoi. Niciuna dintre lacrimi nu s-a prefăcut în vreo perlă. Mecanismul a clonat o cartelă şi acum se crede ruletă. De fiecare dată reperele pe care ni le dau se schimbă: spaţiul devine Tunel, timpurile se preschimbă în nişte evazive Atunci, Acum şi Apoi. Ne joacă pescuindu-ne ca pe nişte peşti, după ce a fost pronunţată sentinţa: cei vinovaţi de prezent în stânga, cei vinovaţi de trecut în dreapta, cei vinovaţi de viitor – îndărăt: aici sunt şi eu! Cine are ceva de declarat în răni – un pas înainte.
Lăsaseră deschis Tunelul Timpului, să ne mai aerisească. Bine ai venit în această viaţă, ia de gustă pe alese! – hârâia râşniţa naibii, azi la meniu avem angină pectorală împănată cu colesterol şi legume roz, garni. Le asortezi cu un ţoi de lacrimi şi o carafă din sângele Lui. Vezi să nu întârzii – se mai răsti, parcă la mine, vocea -, cum o faci de obicei, că restul costă triplu şi tu ai o grupă sanguină cam dificilă. Nu ţi-aş da nici calculi, nici virusul ultimei gripe la modă, astea-s pe stoc de mult şi nu-s prea proaspete, hi, hi, hi, a, şi poate nu ştii, că abia faci ochi, dar singurul loc unde rămân locuri e în zona Zoster! … Cu intuiţia mea de poetă emigrată în această situaţie prozaică, am încercat să mă întorc din drum. Dar doctorul era într-una din zilele acelea proaste şi m-a scos cu forcepsul trimiţându-mă direct la autoservire, unde deja întârziasem.
O însemnare anterioară atrage atenţia că de aici începe Cuprinsul. Este posibil şi deci şi probabil că tot eu o făcusem, odată.
… Mă nasc, văd cum e şi după aceea mă uit la mine. E simplu! – aud -, desfaci picioarele şi te naşti mamă; ai dreptul la o viaţă de probă şi o memorie de unică folosinţă. Inspiri uşor! Expiri repede! Că mai stau şi alţii la coadă… Al treilea ochi de diamant al Mecanismului preferă o montură asimetrică. Spune că s-ar potrivi aurul alb al zilei de marţi – ceasurile ei bat tustrele alte ore. Acum fiecare zi are o altă culoare – pentru cine poate vedea. Cel mai greu este în momentul în care îi revin cuiva amintirile: toată lumea, sau ce-o mai fi şi asta, se trezeşte în acea memorie. Astfel te amesteci în trecutul celorlalţi şi-i greu să mai faci vreo distincţie. E o manevră prin care spălarea creierelor nici nu mai e necesară. E mai simplu să amesteci decât să sortezi.
Preventiv, vorbim numai la prezent. Stăm în semiîntuneric sau ceva asemănător, şi astfel aurul şi diamantele strălucesc în noi ca solzii de peşte. Este îmbulzeală mare: se face prezenţa pe liste, la grămadă, morţi şi vii. Cineva care urma să se nască îşi ucise mama şi îi luă imediat locul. Nenăscuţii protestară că nu-i corect, cer garanţie de nouă luni. Din acea clipă, drept represalii, nu s-a mai născut nimeni. Cel puţin, nu printre noi, ăştia vinovaţii de viitor. Dar ni s-a promis judecată dreaptă – ceea ce ne-a lăsat la fel de impasibili ca înainte. Nu pentru că nu ne-am bătut capul ci pentru că nu mai aveam această noţiune.
Auzim ultima comandă: răzuiţi-vă, răzuiţi-vă! Câştigă cei însemnaţi cu trei de şase…
Un val uriaş de trupuri  mă ia pe sus ducându-mă spre capătul tunelului. Inutil să mai spun că nu am ajuns. Tunelul Timpului este circular. Aşa cum n-are capăt, n-are nici început.
Singurul stimul resimţit din păcate tot mai rar, după cum ne dăm seama câteodată – dacă se mai poate spune aşa! – este durerea produsă odată cu secţionarea locurilor unde stau înfipte adânc în carne pietrele … poate de aceea mai existăm, încă, şi mulţi dintre noi îşi înghit o parte din aceste comori sau şi le înfig şi mai adânc fie în trupul lor, fie în al celor cărora li se spune că sunt pe terminate. O facem instinctiv, cu dramul de creier ce ne-a rămas întreg. Să nu dispărem de tot. Se spune că cei ce îşi pierd memoria umblă în cerc. De câtva timp umblăm de-a-ndăratelea în tăcere, încercând să vedem câţi mai au mintea întreagă sau un dram din ea. Este un început în orice – chiar şi în coşmarul acestui aparent somn. Sau variantă… ori alternativă. Printre noi, nefiinţele continuă să meargă automat în cealaltă direcţie fără să facă vreo diferenţă. În acest fel ne-am dat seama că suntem doar doisprezece. Rămâne să găsim un mod de a comunica fără a fi descoperiţi…
Cineva şopteşte că ar fi bine pentru noi să reinventăm cât mai curând viitorul, profitând de faptul că nu ne-a venit rândul tocmai pentru că încă nu există. Să le-o luăm  înainte. Este singurul rămas neatacat. Rămâne de văzut dacă se mai poate. În acest caz, aceeaşi voce răspunde că aşa ar trebui să fie, pardon, aşa va fi. Vorbind la viitor, încetul cu încetul acesta va exista. Iar îngerul viitorului ne va ajunge din urmă. Îl vom aştepta şi atunci a treia variantă de venire va avea loc altfel, într-o viitoare dimensiune, unde şi Tunelul Timpului va fi în spirală. Asta de-acum nu se pune. Se va relua.
Atunci au început viziunile. Tot El le-a declanşat. O voce dulce şi caldă anunţa cuvântul probabil… într-o zi a rostit: sămânţă. M-am văzut crescând, devenind copac şi mi-am dat seama că de fapt sunt şi voi fi o extensie de memorie vegetală a unui copac de pe vremuri, şi am început să cresc, germinând. Curând voi ajunge la suprafaţă. Îngerul viitorului mă învaţă cum să fac când voi fi copac, mă pregăteşte de pe acum pentru a fi, în acea stare între teluric şi celest. Fiecare dintre noi, cei doisprezece, vom deveni: pământuri, ape, păsări, curenţi aerieni, stele, flori, între noapte şi zi, şi va fi iar a treia Lui venire. El, cel ce mângâie fiece cuvânt, dăruindu-i energia de a exista. El, cel ce ne mângâie şi ne învaţă până ce ne naştem.
………………………………………………………………………………………………………
– Hei, nu-i corect, asta nu se pune! – de undeva parcă se aud, ca nişte zgomote înfundate, ţipetele de râşniţă metalică ale nanomonştrilor. Reluaţi jocul şi mai faceţi-vă o dată, acum, imediat, în ordinea prestabilită!
Până şi îngerii încep să râdă: unde s-a mai văzut vreodată nanorobot învins la leapşa?! Dar înger de nanorobot?!  … păi vezi? Cuvintele ultimei întrebări le-am adăugat acum, din viitor.

Haos bipolar/Legitimă apărare/Dincolo de tăcere
Bianca Dan

în noaptea asta stau lângă sobă şi mângâi pisici,
cu o mină absentă,
o umbră roşie se revarsă pe canapea,
apoi focul se stinge şi dorm fără vise,
ca şi cum m-aş potrivi perfect în tabloul acesta cu sfinţi
incompatibili cu viaţa.
şi totul se reduce la disecţia luminii,
ca şi când ai rupe un diazepam în şase.
îmi pari obosit, şi mă-ntrebi de ce mor păsările,
gesticulând, parc-ai vorbi cu un prieten imaginar,
care are un picior amputat şi nu poate să zboare.
Legitimă apărare
astăzi,
e o altă linişte,
parcă plouă de-o veşnicie
şi mi-e imposibil să-mi amintesc să mor
când viaţa nu-mi dă instrucţiuni
de utilizare.
întunericul mă ascunde
când iubesc în legitimă apărare,
în braţele oricui va rupe tăcerea.
Dincolo de tăcere
vom face dragoste cu hainele pe noi
şi luminile aprinse
doar aroma de marţipan
a deşertului
ne va scutura de tristeţe.
sărutul tău,
tatuaj din sârmă  ghimpată,
se va întoarce să-mi culeagă rugina
de pe degete.
cutia poştală e plină de cenuşă
şi nu mai am timp să iubesc
urma sângelui tău pe zăpadă.

Cărţile proiectului Cititor de proză: ,,Podul suspendat“de Suzana Deac
Melania Cuc

Volumul de proză scurtă PODUL SUSPENDAT, semnat de Suzana Deac, şi apărut în 2011, la Editura Transilvania din Baia Mare, are girul Proiectului CITITOR DE PROZA – Republica Artelor, cu sediul la Londra. Coperta fiind semnată de Maia Martin.
Criticul literar Virginia Paraschiv, într-o prefaţă, care beneficiază de toate ingredientele de care numai un profesionist ca domnia sa, dispune, îi face lucrării, o prezentare la obiect, schiţând în tuşe fine şi portretul scriitoarei. ,, Suzana Deac oficiază ca prozator în volumul Podul suspendat, un ritual de exorcizare a fantasmelor morbide, induse de ,,programatorul de suflete,, – accidentalul traumatizant sau durata cleioasă a cotidianului cenuşiu,,. Modestă, ca o privighetoare care îşi cunoaşte valoarea lirică, Suzana iese în luminile rampei literaturii contemporane doar când are ceva a spune, când imaginile şi ideile sale de creator autentic au ajuns la maturitate, deţin esenţa comunicării. Suzana nu este o feministă utopică, nu este luptătorul care se aruncă în arenă pentru ca mai apoi să-şi descrie aventura. Ea este observatorul inteligent, tenace şi care ştie să decanteze sterilul de diamantele care, în cazul de faţă, devin literatură.
După mai multe volume scrise în limba română şi în limba maghiară, cărţi de beletristică, dar şi de specialitate (cu accente în psihopedagogia persoanei) Suzana Deac revine pe piaţa de carte cu un volum de proză scurtă deosebită. Lecţii de viaţă! Într-o perioadă în care creaţia literară depăşeşte cu mult numărul cititorilor de carte, un autor care ştie să-şi aleagă subiectul va reuşi să se evidenţieze, să se bucure de recunoaşterea publicului larg, dar şi de aprecierile criticilor.
Nimic nou sub soare! Şi totuşi, Suzana Deac reuşeşte să evadeze din locul comun printr-o transcedere aproape geografică, prin paralelisme de stări şi situaţii la limită, – tot motive bune pentru a susţine un scris cu tentă firesc, feminină, dar care este dublată de perspectiva pe care i-o impune, pragmatic, obiectiv, psihologul.
Folosindu-se de darul literar hărăzit de Sus, adăugând travaliului creativ ştiinţa psihologiei omului modern, autoarea face în PODUL SUPSENDAT un exerciţiu de decuplare de la ,,tihna,, spre care ne împinge tot mai mult confortul cotidian (maşina, televizorul etc). Ne obligă să gândim, să ne redefinim, să ne regăsim în situaţiile speciale, pentru a deveni parte din personajele sale.
Lumea prin care ,,cotrobăie,, după Artă, este lumea pe care o trăim laolaltă sau separat, familia, concetăţenii, prietenii virtuali ,- cunoscuţii şi necunoscuţii. Ştirile din massmedia, preluate la cald şi procesate mai apoi, până devin Operă, – sunt alt material de construcţie pentru cartea de faţă, autoarea se mişcă firesc într-un conglomerat de acţiuni pe care îl transformă în proză de calitate.
Femeia ca entitate care, cândva a fost una cu bărbatul, constituie de-a lungul cărţii, un soi de placă turnantă, – când frivolă, când responsabilă, frumoasă, complexată … Expusă ca într-o vitrină , – dar întodeauna în relaţie existenţială cu bărbatul. Despre această relaţie, dintre sexe, aşa cum o readuce pe tapet Suzana Deac, prefaţaroarea cărţii, Virginia Paraschiv, spune: ,,Erosul subtil şi spiritualizat îşi face simţită prezenţa, El şi Ea, contopiţi mai degrabă în tensiunea stării (….)”.
Dincoace de lumea plăsmuită în carte, pornind de la umbra firului de iarbă, trecând prin Alpii Elveţiei, la Techirghiol etc… prin tot atâtea locaţii care pot fi atinse, – există o realitate creatoare, în care autoarea caută aproape întotdeauna iubirea. Dragoste şi durere! Două faţete ale aceeaşi monede. Liniştea de dinainte de furtună, mai apoi, dezastrul.
Între cele două, stă firul insignifiant al unui păianjen, ce se numeşte: Destin.
Fiecare scriere din carte este o poveste, are tâlc şi o citim cu plăcere pentru că, lumea însăşi este o poveste fără început şi sfârşit, pentru că noi toţi facem parte din această Poveste. Ceea ce ne rămâne în urma lecturii, este definitoriu pentru omul modern. Suzana este un fin observator al societăţii dublat de naratorul de excepţie. Are stil şi nu se aruncă în vâltoarea desfăşurării epice până când nu simte că acolo este punctul, în care se intersectează imaginile de care are nevoie, pentru ca scrisul ei să aibă acţiune, culoare.
În proza aceasta există şi eşantioane inedite de stări psihologice clasice, dar şi spaţii obişnuite, prin care, de obicei, trecem zilnic cu indiferenţa omului grăbit să ajungă acasă.
Pagină după pagină, PODUL SUSPENDAT ne lasă să înţelegem că noi suntem doar acrobaţii, care facem spectacol, fiind prinşi de firul subţire al unui păianjen. PODUL SUSPENDAT este istoria individului, care află că este la mâna Destinului, că lupta sa este inegală şi că drumul nostru contează mai mult decât destinaţia.
Prin tehnica personală, de redare a emoţiilor umane, Suzana Deac merge în echilibru perfect,- îmbinând sensibilitatea poetei cu atitudinea frustă a prozatoarei. Iată un demers literar de calitate certă şi unde, ea ştie foarte bine, când să treacă de la starea de beatitudine a fericirii la starea de ,,avarie,, a vieţii.
Scriitoarea nu dă sfaturi profesionale, nu vine cu formule magice.
Cartea nu este măciniş de stări, nu este nici colaj din culori, sunete, arome şi atingeri de înger. PODUL SUSPENDAT, dintr-o copertă în alta, musteşte de Viaţă! Este Viaţa cu urcuşurile spectaculoase şi mai ales, cu prăbuşirile inevitabile. Lecţii personale.
În acest sens, toponimele, cele mai multe preluate de pe harta geografică, te ajută să localizezi personajele în spaţii deja cunoscute şi cu potenţial de imaginaţie magic-real.
Şi totuşi, autoarea ne vinde, ca oricare scriitor veritabil, ne oferă iluzii. Vinde vise ambalate în sintagme bine şlefuite. Nimic în plus. Nimic în minus în construcţia cărţii care, are consistenţa călătoriei cu un tren de noapte. Unul după altul, personajele urcă în vagoane, îşi povestesc viaţa intimă unor oameni, pe care ştiu că nu îi vor mai întâlni niciodată. Coboară din haltă în haltă, anonimi, lăsând în urmă amprenta poveştilor lor. Totul devine Destin colectiv.
Ne recunoaştem în persoanjele cărţii Suzanei Deac pentru că ea, autoarea este un observator fin al lumii care ne înconjoară, un Om cu talent, care ştie să adune în pagini de proză, evenimente, stări, spaţii de conflict, – dar mai presus de toate ştie cum să declanşeze, în noi, declick-ul întrebărilor. De ce? Unde? Cum?

Flash
Nicolae Cornescian

(fragment)
Călătorind, descoperim alte realităţi, imaginarul deformat de afluxurile prezentului acaparant, de iviri imprevizibile, acţiuni şi spaţii destinate probabilităţii fluctuante. Ceea ce cunoaştem şi credem că ne aparţine, în locurile străine e mereu altfel, aflat într-o permanentă schimbare, alunecare de cealaltă parte a posibilităţii. Ne încredem în ceilalţi, dar niciodată nu ştim care sunt scopurile reale urmărite de ei, mai ales, din ce cauză, uneori, ni se oferă ajutorul necesar. Doar cerul ne rămâne mereu acelaşi: neschimbat şi imposibil, atât de îndepărtat de tot ceea ce ne limitează existenţa.
1. Dimineaţa, când oraşul încă dormita sub năvodul smocurilor de lumină, împestriţate cu stropii de rouă şi macule de penumbre aproape lichide, când brizele cu izul sării aminteau fracturile depărtărilor promise, iar marea, împrumutând tonalităţile crugului, inunda privirile iscoditoare cu afluxul inciziilor altor dimensiuni, gravitând la marginea imaginarului probant, Lars şi Marissa trândăveau între un vis şi altul, refuzând contactul direct cu realitatea imediat apropiată. Lumina din transă ori din imaginarul potrivnic acaparării timpului prezent avea nuanţa untului topit, deforma planurile secundare şi mişca obiectele râvnite în acord cu propria voinţă. Dacă se dorea izbăvirea de umbrele surplusului, ajungea şi o simplă sclipire ca albul livid să dilueze elementele nedorite până la propria lor anulare. În şirul respectivelor componente cu uşurinţă se putea include şi abundenţa lucorii matinale, prevestind o nouă zi toridă, insuportabilă şi atât de improprie acelui ţinut împresurat de coloşii stâncoşi, lăsând în arcul sudic deschideri sigure către imensitatea pustietăţii fluide. De multe ori în acel loc puteau fi văzute bastimentele, fregatele, feriboturile ori cargourile ivindu-se din abis spre a pieri pentru o zi sau două dincolo de circumciziile zării metalice. Ulterior, la amiază ori în apus, îşi făceau simţită din nou prezenţa. Sau poate că erau alte vase, purtând alte denumiri şi conduse fiind de alte echipaje. Cert era faptul că prezenţa lor conferea întregului spaţiu sentimentul unei siguranţe neînţelese, un echilibru necesar în vederea schimbului continuu, inducând ideea că şi aici viaţa respira în unison cu freamătul întregului continent.
Înţelegând că iscodirile altor vise induceau agasarea şi sentimentele culpabilităţii inexplicabile, cu priviri golite de orice dorinţă scrutau ondulările plafonului cenuşiu ca şi cum, tocmai acolo, în acel creuzet de ipsos şi rigips, ar fi fost încrustat labirintul destinelor suprapuse, unite într-o singură poveste, încadrată de nişte cotoare diluate, aidoma liniilor de bronz de pe aria aceluiaşi tavan apăsător. Chiar şi aici, departe de casă, respectau ritualurile deprinse în decursul câtorva ani: chiar de ştiau că amândoi căzuseră în prinsoarea gândurilor aproape identice, preferau să tacă, să mai întârzie câteva minute, aşa, în nemişcare, să privească în gol ca şi cum ar privi dincolo de prezentul comun. Ecoul paşilor grăbiţi de dincolo de uşă, de pe holul interminabil al hotelului, constituia o primă referinţă a realităţii de neînvins. Apoi s-a auzit un glas implorator, sugrumat la mijlocul frazei de acordurile contrafugii, răsunând în apartamentul vecin. Ignorând orice altă tentativă de abandonare în unduirile altor reverii, Lars părăsi patul, deschise uşa balconului şi se retrase în baie unde apa rece şi gelul cu izul fructelor tropicale trezeau senzaţii plăcute, inducând înviorarea spontană. Asonanţele uverturii erau atât de clare, încât se năştea impresia că acea compoziţie era interpretată la vreun pian scump, aflat de cealaltă parte a zidului ce îl separa de posibilul artist. Dar cum nu exista nici o certitudine în substratul acelei prezumţii, pe velinţa închipuirii îi apăru acea tainică străină care, în concepţia sa, îl urmărea încă din momentul îmbarcării pe vapor. Pesemne că Marissa încă dormea sau, mai bine zis, luând poziţia fătului, îşi întoarse faţa înspre peretele cenuşiu.
De fiecare dată când dimineaţa căpăta pulsul vieţii, trezindu-se la clocotul ei obişnuit, când pe terasele din apropiere îşi făceau apariţia primii clienţi, iar pe oglinda mării se întrezăreau amestecurile nuanţelor indecise, cei doi soţi se retrăgeau în camera de sticlă unde, nestingheriţi de sunetele ori prezenţele străine, savurând cafeaua şi ceaiul negru, scrutau zugrăvelile priveliştilor semeţe ce constituiau landşaftul apropiat. Tăceau, încercând să-şi desluşească sensul viselor, să pătrundă în tainele lor, dincolo de succedările elementelor fade, căutând simbolurile bine ascunse, asociaţii destul de nejuste la prima interpretare. „– De ce, se întreba el, savurând lichidul aburind, de ce întotdeauna visez că mă trezesc în miez de noapte?”. Ei i se părea că întotdeauna căuta ceva indefinibil, ceva ce-i aparţinea şi fără de care nu reuşea să-şi croiască drumul prin mulţimea străinilor cu privirile aţintite în asfaltul umed şi rece din care chiar i se părea că emana un abur violaceu, cu izul ploii şi frunzelor putrede. Dar cel mai des i-a fost dat să-şi vadă soţul. Mai mereu Lars o întâmpina la restriştea a două străzi necunoscute. Întotdeauna în spatele lui se putea vedea, ridicându-se din betonul lichefiat, altarul de lemn, incrustat cu formele petalelor de ceară ori cenuşă. Dar ea ştia că el nu avea nici o legătură cu acel iconostas. De fiecare dată, lângă pristolul împodobit cu jerbele de mărăcini, se afla un suflet străin, o femeie îmbrăcată în albastru, rugându-se ori citind din vreo carte neagră. Şi atunci ea începea să-l întrebe dacă făcuse rost de lumânări, dacă s-au întors cei plecaţi, dacă îşi mai amintea frazele citite cu ceva timp în urmă: „Călătoriile sunt primejdioase. Ne obligă să dăm crezare persoanelor străine şi să omitem din vedere faptul că orice ins întâlnit la răscrucea destinului, uneori, poate fi chiar îngerul ce ne conduce până la ultimul prag”. Urma o tăcere prelungă, melanjul imaginilor suprapuse, vocilor cunoscute, ecourilor de paşi ce piereau în apropierea ei. Haosul acela, acea mixtură de lumini şi forme, de sunete şi reverberări inducea adevărul liniştitor: visează. Dar nu putea, nu, nu putea etala soţului asemenea nerozii: îngeri şi lumânări, femei îmbrăcate în hlamidele de nuanţa cerului, valuri de străini străbătând drumurile necunoscute. Asemenea expuneri ar fi sunat ca un avertisment lipsit de cauză şi scop. În fond, de ce anume ar fi putut să-l ferească? De refluxurile imaginarului ei mult prea bogat?
Pentru că aerul i se părea mult prea uscat, Lars se ridică şi deschise o ferestruică, un decupaj dreptunghiular, descoperit încă din seara precedentă în zidurile de sticlă groasă. Privi cu atenţie locul gol de la marginea falezei şi, cât îi permitea vederea, i se păru că văzuse acolo un om ce trăgea după el o cruce de metal azuriu. Dar nu acorda prea multă atenţie respectivei vedenii, căci înţelese îndată că acel bărbat putea fi vreun muncitor de pe docuri ori angajatul Forţelor Maritime, iar ceea ce confundase cu simbolul sacralităţii nu era altceva decât vreun element necesar vreunei ambarcaţiuni aflate în stadiu de remediere. Mai zăbovi un timp în faţa glasvandului, ros de bizara dorinţă de a descoperi în acea imortalitate matinală figura ei. Ar fi putut s-o recunoască oricând şi în orice împrejurare. Femeia aceea prezenta o aură aparte, ca lumina mercurului, topindu-se neîncetat în afluxurile aerului străin. Din desele-i iviri, pe cât de sporadice pe atât de misterioase, sesiză un amănunt ce-l considera hotărâtor, ceva ce-i oferea statutul unicităţii, acel „ceva” ce o separa de alţii indiferent de timp şi împrejurare: întotdeauna apărea îmbrăcată în hainele de nuanţa cerului. Şi acest fapt, la un moment dat, chiar şi acum când se retrasă la masă şi observă absenţa soţiei, acest fapt năştea în mintea lui un gând aproape absurd: „E mai mult decât un om…”. Apoi, ideea acelei entităţi, ca din senin, trezi în el sentimentul înstrăinării. Era ca şi cum ar fi rătăcit pe străzile înguste ale oraşului natal, s-ar fi oprit la răspântia bulevardelor bine cunoscute, ar fi trecut prin parcul central şi, la ieşire, cu stupoare ar fi constatat că pătrunsese într-un spaţiu total necunoscut. Nu mai exista nici o cale de întoarcere. Odată atins, misterul te urmăreşte ca o boală incurabilă. Chiar de încerci să îl dai uitării, el reapare aidoma spasmelor în nopţi fără vise. O asemenea maladie cu siguranţă că era şi acea fiinţă ce acum, sesiză cu stupoare, îi urmărea chiar şi gândurile, punea stăpânire pe întreaga-i făptură, aidoma umbrei din zilele toride ce îşi anunţau năvala insuportabilă.
Cât timp Marissa scotocea în căutarea rochiei potrivite pentru acea zi toridă, Lars îşi mai aprinse o ţigară, mai turnă o ceaşcă de cafea, savurând cu nesaţ clipele treziei totale, când simţea că obiectele spaţiului apropiat căpătau lumini şi culori distincte. Părăsind vestibulul hotelului, aidoma conurilor de nuanţe mate, siluetele lor se contopiseră cu reflexele glotei asemuite furnicarului de umbre, păreri şi mijiri, consimţind prezenţa mişcării constante. De acolo, de sus, din camera de sticlă, menajerei venite la scurt timp după plecarea celor doi soţi respectivul tablou i se părea destul de firesc, anodin chiar, exceptând o singură scăpărare: în ultimele săptămâni, pe ţesătura puhoiul grăbit uneori licărea un punct aproape ireal, o fractură de cer ca o prelungire a visului din noaptea precedentă. Dar femeia înţelegea că nu îi rămânea timpul necesar tărăgănelilor deşarte. Aduna lucrurile răsfirate prin camere, folosindu-se de şervetele umed, ştergea praful depus pe corpurile mobilei ori pe cercevelele geamurilor întredeschise, aranja hainele din dulapuri, sortându-le după spectrul nuanţelor, fapt prea puţin înţeles de locatarii hotelului, dar apreciat atunci când aceştia fuseseră presaţi de timp şi, în grabă, trebuiau să se decidă asupra culorii ce o vor purta în acea zi.

LES NEIGES EN BĂRĂGAN
Vasile Poenaru

Traducere în limba franceză, prezentare şi tehnoredactare făcută de Ecaterina Chifu

Cuvânt înainte
Poet al luminii solare şi astrale, Vasile Poenaru este un îndrăgostit de vasta câmpie a Bărăganului, cărei îi dedică acest volum: „Ninsori în Bărăgan”, acest Bărăgan intrat în istoria literaturii universale, prin pana lui Panait Istrati. Acest spaţiu vast este foarte bine cunoscut autorului, căci îl evocă în versuri sale, cu toate aspectele, transformările, miresmele şi culorile ce se succed, odată cu anotimpurile.
”Ceasornicele veşniciei” se configurează în memoria poetul care ne poartă prin spaţiu şi timp acolo unde „iarba se apleacă pios şi se roagă /Picioarelor noastre care şovăie/ De la o petală la alta.” În acest spaţiu mirific vegetal şi sonor, totul este o permanentă încântare:

„Cerul
Cum îmbrăţişează el pulpele de polen ale câmpiei!

Polenul
Cum arde el în nările cailor!”
(Exclamaţii)

Acest polen, simbol al fertilităţii, este des amintit în versurile poetului, el fiind aurul câmpiei ce se mişcă sub soarele verii.
În acest „templu de aer” aspiraţia spre ceea ce este etern apare care o întrebare dramatică:

”Cum să cuprinzi
Fiinţa eternă
În braţele tale de ţărână
Să-i pipăi pleoapele
Cu trecătoarea şoaptă?”
(Amiază)

Spaţiul primordial păstrează încă „cerul rămas de la începuturi pe stânci”  şi face ca gândul să coboare ca un „grânar al timpului/un Bărăgan primordial”. Rodirea vastei câmpii, comparată cu rodirea gândirii creatoare este redată prin această metaforă inedită.
Dimineaţa, limpezită de cântecul ciocârliilor în „templul de aer” dă imbolduri poetului de a-şi pierde fiinţa eternă în „braţele de cernoziom ale soarelui”.

„Cum să nu-ţi piezi
Fiinţa eternă
În braţele de cernoziom
Ale soarelui?”
(Amiază)

se întreabă poetul, conştient că el însuşi face parte din aceată eternitate a naturii.
Revenit în universul de basm al copilăriei, totul i se pare aureolat de lumini astrale:

„În iarba neagră, stelele ivesc
Lăcuste luminoase de tăcere”
(Revedere)

Acolo, cântecul greierilor face să vibreze „câmpia gândului” de unde „cuvintele
„… se reped
La lumina lumii, sorb
Şi tremură în spice grele
Pe tulpinile clipei”
(Pastel cu greieri)

Corelaţia terestru-astral apare din nou în versuri ce ne impresionaeză, prin confesiunea sinceră a poetului:

„Acesta e lanul de stele
Acesta e lanul
În care se tăvăleşte sufletul meu
Umplându-se de roua făpturilor toate.”
(Pastel cu greieri)
Chiar livada, animată de freamătul nopţii, este o sursă de inspiraţie pentru poet.

„Prin livadă
Trec
De la un copac la celălalt

Privesc cu atenţie
Ochii de pe crengi
Cuvintele din aer, păsările, viaţa”

……………………………..
„Livada
Îmi smulge
Cuţitul metaforei din mâini”
(Livada)

Poetul este obsedat de aceeaşi sete de nemărginire, de infinitul sufletului, mereu amestecat cu teluricul:

„Nemărginirea însăşi
Cotrobăie cu mâinile ei lungi
Prin toate sevele pământului”
(Livada)
Apa, sursă a vieţii în imensa câmpie, este şi ea o primă plăsmuire a poetului, o reflectare a chipului său, iar cumpăna fântânii, care „sărută orizontul” şi „Se înfige cu un gest solemn /În soare” apare ca un monument ancestral.
Doar cine este atent la imensitatea verde şi o iubeşte mult poate simţi ca pe o durere atingerea ei de fiinţele noastre, ca o „gheară verde”

„Gheara verde
Mi s-a înfipt în piept
Jarul ei
Îmi aprinde glasul
În pământuri
Se închide o taină
Soră cu plopii, cu drumul.”
(Ghiara verde)

Accentele dramatice ale unei tulburări lăuntrice, provocate de contemplarea universului verde pierdut în depărtări, sub cerul verii, se observă în versurile:

„Cât timp îmi voi iubi sfâşierea aceasta?
Cât timp îmi voi potrivi pulsul
După muzica ei arzătoare?”
(Gheara verde)

Comuniunea om-natură este omniprezentă:

„Cerul îmi năvăleşte
Sub frunte
Stelele lui ştiutoare
Mă umplu
Cum frunzele umplu braţele mărului.”
(Ghiara verde)

Această natură face ca poetul să se simtă ţinut în mişcare, asemenea ei.Aici este locul unde „iarba întinde aripi în nevăzut” şi „privighetoarea aprinde pe luncă/Un rug uriaş/ De sunete””(Noaptea cu caii”) .Aici, în ţara copilăriei eterne, apar,  în „rănile dimineţii” picături uriaşe de sânge/Îngeresc” totul fiind dominat de puterea astrului zilei, care atrage gândul poetului în „fierbintea tăcere” în timp ce

„Câmpia îşi clatină
Sânii de arşiţă
Şi se cuibăreşte
La peptul infinitului”
(Povară de lumină)

Lumina densă, grea, sub propria ei povară,  este atotstăpânitoare peste vastul ţinut de şes, tulburat de arşiţă:

„Este aşa de fierbinte în jur
Că şi visurile noastre ardeau
Şi luminau munţii voinţei
Până la nebunie”
(Visurile)

În această legătură,  omul şi natura  se influenţează reciproc.

„Aşa de fierbinţi şi pătrunzătoare
Treceau zilele şi dospeau nopţile
Şi visurile noastre ardeau
O dată cu placentele luminii”
(Visurile)

„Sub jungla razelor de amiază
Cerul îşi plecase fruntea
Şi-o rezemase de câmpie.
…………………………
Ca o femeie goală-n grâu
Se tolănise, grea, lumina
Şi zarea o aştepta să nască
Un lan de stele pe pământ”
(Amiază,pagina 47)

Doar cine a trecut prin imensa câmpie a Bărăganului putea observa, ca şi poetul, râurile de lumină ale lanurilor de floarea soarelui  în care

„Pe lujerele întunecate
Lumina
Ridică din ţărână
Toate răsăriturile căzute pe câmpie”
………………………………………………
„Dar polenul lor
Încinge vara toată
Ca o amiază enormă”
(Într-un lan de floarea soarelui)

Deasupra acestui Bărăgan, un cer de stele apare ca un ogor înflorit, animat de gândirea înaripată a poetului:

„ A fost ca un zbor
Printre  adevăruri
Ca un Bărăgan
Oglindit în zei”
(Ogorul de stele)

Fericirea de a fi acasă, acasă însemnând mereu locul naşterii, al copilăriei fericite, se asociază cu setea de absolut:

„Fruntea mea drept rouă
S-a întors acasă;
Stropii erau de sânge şi de absolut”
(Ogorul de stele)

Universul drag sufletului poetului este evocat cu înfiorare, ca în poezia „Fior”:

Vişinii şoptesc
Cu vrăbiile mării
Sorbind din mintea mea
Ca dintr-un potir nevăzut
Înţelesuri şi sunete
Privirea
Aruncă dangăte pe frunte
Şi deschide ferestre
În catedrala zării
Spre un Dumnezeu
Neînceput”
(Fior)

Imaginea de templu, de catedrală a zării, peste vastul ţinut al Bărăganului se repetă, se amplifică, atunci când peste câmpia comparată cu un ţărm nesfârşit se revarsă valurile de lumină:

„ Bărăgan
Ţărm nesfârşit, circular
Pe care-l lovesc neîncetat, invizibile valuri
O undă te naşte, un strop de furtună
în praful mai însetat ca toate falezele lumii”
(Ţărm nesfârşit)

Aici este locul de unde poţi „plonja în Cosmos”, te poţi _întoarce acasă” înotând cu acea  fragilitate a fiinţei şi a sufletului rănit de frumuseţea acestei lumi:

„Şi ştii
Că-n orice clipă poţi plonja în Cosmos,
Poţi înota spere casă-
Nimic nu-i mai fragil
Decât mersul tău pe coaja neagră de cernoziom
Decât privirea ta înfiptă în zare-
Un stilet în munte
Decât sufletul tău înrourat în amurg
Când soarele se aruncă pe câmpie
Ca o balenă sinucigaşă.”
(Ţărm nesfârşit)

Acest Bărăgan trăieşte, palpită, freamătă, se înveseleşte şi întunecă, asemenea unei fiinţe umane:

„Bărăganul
Se răsuceşte sub vara unui cuvânt
Îi simţi mugurii
Grăunţele
Înfigându-se-n vânt”
(Va trece şi vara şi apoi?)

Transformările câmpiei, în succesiunea anotimpurilor, sunt receptate cu toate simţurile, natura fiind ca o clepsidră după care se aprecia timpul:

„Ce mireasmă răspândea câmpia!
Fiecare tulpină de porumb
Purta în sine o clepsidră
Şi noi apreciam timpul
După mirosul ce o străbătea”
(Visurile)

Apusurile de soare la câmpie au ceva solemn şi impresionant, dar şi răsăriturile când

„Fiecare suflet soarbe din lumină
Pe măsura edenului ce-l are
De părăsit”
(Revărsare de ziuă)

Această întinsă câmpie, sub biciuirea crivăţului care „sparge bucăţi mari de timp” pare binecuvântată pentru rodirea viitoare:

„Spicele zăpezii
Binecuvântă
Fecundul lui dezastru”
(Crivăţul biciuieşte câmpia)

Conştiinţa apartenenţei poetului la neamul său de truditori ai gliei, cu suflete cinstite şi iubitoare, este foarte vie şi se simte în multe din poeziile acestui volum:

„Sângele meu
Absoarbe din pământurile neamului
Seve de strigăte
Mamă,
Tăcerea ta aşterne Bărăganul
Peste vorbele veacului”
(Ca fierul plugului)

Portretul mamei iubitoare este redat succint, reacţiile ei sufleteşti fiind mai puternice decât mişcările lanurilor:

„Podul, uite podul îmi spunea
Cu o emoţie mai bogată-n mişcare
Decât lanurile de grâu ce-nsoţiseră drumul”
(Podul)

Aceste lanuri în care înfloresc macii roşii, au rămas în memoria autorului, ele fiind personificate:

„Îmi semeni tăcerea cu boabe de grâu
Cum grâul are mereu ceva de şoptit”
(Ceva de şoptit)

Poezia ce dă titlul volumului „Ninsori în Bărăgan” cu titlul complet: „Ninsori în Bărăgan. Te iau de mână să mergem” este plină de semnificaţii. Îndemnul de a merge acasă, făcut unei fiinţe dragi, acolo, în Bărăgan, spre care nu există cărări, nici ferestre, doar fiinţele transformate în zăpadă, simbol al purităţii, care vor ninge din „nesfârşit” peste vasta câmpie ine emoţionază:

„Această întoarcere este de o viaţă
Este viaţa
Ninsori ce întrec
Universul întreg în mişcare
Pe Domn îl întrec în mister”
(Ninsori în Bărăgan)

Eternitatea apare ca un veşnic drum spre Bărăgan, spre care ”întoarcerea este de-o viaţă/E viaţa”

„Spre Bărăgan nu-i alt drum
Decât veşnicia
Fulguind
Din dorul nostru cu aripi de cer”
(Ninsori în Bărăgan)

Patria copilăriei este viaţă, este acel eden la care revii mereu să prinzi viaţă,
ca o „recoltă a stelelor”

„Copilăria ţi-o peteci întotdeauana singur
Şi mult mai târziu înţelegi
Că e o recoltă a stelelor”
(Copilăria ţi-o peteci întotdeauana singur)

Ca o mărturisire de credinţă, poetul încheie această plachetă de versuri cu o promisiune: ”Nu te voi părăsi” Acesta este titlul ultimei poezii, în care se manifestă încă o dată dragostea pentru Bărăgan a poetului ce străbate şi dincolo de moarte:

„Nu te voi părăsi
Nu voi spune nu florilor de mac
Îmi voi pleca fruntea ca floarea soarelui
La sânul tău
Când gândurile mele vor fi coapte şi înnegrite cu moarte”
(Nu te voi părăsi)

Vasta câmpie are un rol regenerator pentru sufletul poetului:

„Îmi răsari în suflet
Mă luminezi pe dinăuntru
Cu amiezi şi amurguri
Iar la noapte
Gândurile mele vor fi coapte şi strălucitoare ca stelele”
(Nu te voi părăsi)

Volumul  „Ninsori în Bărăgan”  rămâne o carte de suflet, în care sensibilitatea poetică ne face să vibrăm la frumos, un frumos înscris în veşnicie, ca şi pământul care a inspirat această creaţie.

Persona non grata
Mariana Dobrică

Ce se întâmplă când nu mai ştii cine eşti cu adevărat?
Când nu mai poţi să gestionezi legăturile tale cu lumea, când oamenii atât de cunoscuţi îţi par străini…
Nu mă sperie singurătatea…  În viaţa mea mereu agitată am simţit uneori nevoia unor popasuri, unor izolări, a unor analize lucide, nepărtinitoare, pe care, implicat fiind în evenimente, le neglijezi sau le laşi deoparte, undeva, pentru a te gândi la ele mai târziu…
O, nu judec oamenii, mă judec pe mine şi realizez cu surprindere că greşesc fundamental în relaţiile mele cu ceilalţi. Poate sunt intolerantă? Intransigentă? Poate vreau prea mult de la ei… Sau de la mine… Poate aceştia vor mai mult… M-a fascinat întotdeauna psihologia (iar dintre arte – pictura), dar niciodată nu am avut timp să aprofundez cu adevărat această disciplină. Şi, deşi am cunoştinţe peste medie în domeniu, tot nu reuşesc să descifrez mecanismele gândirii celorlalţi, aşteptările lor.
Şi îmi dau seama că această înclinaţie a mea spre introspecţie poate fi periculoasă… Poate şi egoistă, pentru că inevitabil mă situez pe mine în centrul acestei lumi mici în care exist şi analizez totul în funcţie de propriile mele trăiri, principii, experienţe. Şi poate acestea sunt greşite…
În fond asta e o maturizare, pe care nu o vreau, am tot încercat să păstrez inocenţa, ingenuitatea, lumina vârstelor anterioare, însă toate s-au destrămat încet-încet, pe nesimţite, iar în locul lor am pus realismul, pragmatismul, mi-am dezvoltat capacitatea de adaptare la diferite medii  şi, mult mai grav, laşitatea.
Nu mă mai plac, urăsc ce devin, dar nici nu am curajul să iau nişte măsuri drastice, care m-ar împăca poate cu mine, dar i-ar deranja sau i-ar răni pe ceilalţi, şi asta din comoditate – pentru că i-am lăsat să îşi creeze o anumită imagine despre mine – bună, rea, ce mai contează – şi mă învârt în cercul ăsta familiar, mă bălăcesc în el cu o plăcere perversă parcă…
Acum ceva timp cineva m-a întrebat ce înseamnă pentru mine „bine” şi „rău”… Poate că, fiind crescută la ţară, de nişte părinţi intelectuali, am o doză de rigiditate în privinţa acestor noţiuni fundamentale, iar kalokagahtia atât de dragă vechilor greci, acea uniune dintre bine şi frumos, dintre etic şi estetic, pare cam perimată astăzi.
Am ales ca formă de manifestare a laşităţii mele tăcerea (sau poate din dorinţa de a mai păstra o urmă de verticalitate, de a-mi salva cumva demnitatea, cel puţin în ochii mei)… Şi bineînţeles că şi în această privinţă am greşit. Pentru că faptul de a nu-mi da cu părerea a fost asociat de multe ori cu snobismul, cu superioritatea sau, mai grav, cu opusul său, prostia… Dar, de cele mai multe ori, cu acceptarea părerilor sau a atitudinilor celorlalţi. Iar când, în rarele mele accese de revoltă, spun ce gândesc cu adevărat, devin persona non grata…

* * *
Chiar asta mi se întâmpla ieri la ora 15.48. Urma să devin persona non grata (şi chiar am devenit, însă nu din vina mea). Stăteam la un colţ de stradă, în plin soare, aşteptându-mi o prietenă (care, ca de obicei, întâzia), alambicând tot felul de idei (cele înşirate mai sus), în dorinţa disperată de a-mi ţine nervii sub control. Totuşi, 50 de minute erau prea mult  (mai trecuseră 2, de când mă uitasem ultima oară la ceas), chiar şi pentru cineva înţelegător. Ar trebui să aibă o scuză reală sau o minciună plauzibilă pentru asta, pentru că, spre deosebire de celelalte dăţi, chiar mă enervasem. Încercam să îi găsesc scuze, poate a intervenit ceva, dar ar fi putut să sune. Aş fi putut să sun şi eu, dar îmi era teamă că îmi ghiceşte iritarea din tonul care nu ar fi putut să sune blând sau detaşat întrebând-o cât mai are de gând să întârzie… Nu suportam să stau prea mult în soare, aveam probleme reale cu asta, cărora le-am dat cu adevărat importanţă doar după ce am ajuns la spital… Stăteam la colţul acela de stradă şi îmi plângeam de milă pur şi simplu, acuzând-o pe prietena mea, desigur în gând (pentru că în realitate nu aş fi făcut-o), de rea-voinţă. Cel mai simplu ar fi fost să plec, să o las baltă, poate aşa ar fi înţeles că nu sunt Bubico… Clar am luat-o razna de căldură… Hainele de pe mine erau umede de transpiraţie, mă simţeam prăfuită, tălpile mi se lipiseră parcă de sandale şi încercam să-mi evoc în simţuri imaginea valurilor, mirosul sărat al mării, adierea brizei… Nu mergea, soarele mă orbea de-a dreptul, nu vedeam decât strălucirea maşinilor pe asfaltul încins, nu puteam să fac exerciţii de imaginaţie când în jurul meu totul parcă se dematerializa… Când a venit, în sfârşit, pe la 16.10, eram deja prea obosită ca să mai protestez sau să îi cer nişte explicaţii, pe care, de altfel, nici nu s-a deranjat să mi le dea…
O priveam învârtindu-se în jurul meu, minionă, drăguţă, proaspătă, curată, delicată, dichisită, parfumată şi mă simţeam lipicioasă, murdară, greoaie  prin comparaţie.
Ştiu că am fost răutăcioasă, pentru că  aştepta să fie admirată, să îi spun măcar câteva cuvinte despre felul în care arată, era evident că se simţea bine în pielea ei, dar eu nu mă gândeam decât la un scaun pe care aş putea sta şi la o sticlă de apă plată. Voia să mergem la o terasă cochetă, poate puţin cam pretenţioasă pentru gusturile mele, dar mi se părea prea departe, nu mă simţeam în stare să mă târăsc până acolo, iar foarte aproape de locul unde ne întâlniserăm era cea la care mergeam de obicei, micuţă, plină de plante, ascunsă pe nişte străduţe, discretă… Chiar atunci a început să îmi sune telefonul. Intervenise ceva, trebuia să ajung urgent într-un anumit loc, nu puteam amâna… A înţeles că nu mai puteam rămâne.. Tot încercam să mă scuz, asistase de fapt la convorbire. Chiar nu aveam chef să plec, trebuia să ajung în cealaltă parte a oraşului, aerul ardea de-a dreptul. „Da, înţeleg, înţeleg”, dar nu înţelegea, îi dispăruse toată strălucirea, trăsăturile i se crispaseră, „De ce tocmai acum?”, ochii parcă deveniseră mai mari în spatele lentilelor şi se umeziseră a plâns. Mă simţeam vinovată, atitudinea ei îmi inducea de fapt acest sentiment de culpabilitate; „Nu mai îmi place nimic aici. De când m-am întors am o depresie” (fusese vreo 10 zile la nişte rude în Germania). Nu bănuiam asta, pentru că până atunci ciripise ca o vrăbiuţă. „Şi tu trebuie să pleci”. I-am spus că ne puteam întâlni oricând, chiar în acea zi, peste câteva ore, sau în zilele următoare… Am urcat în final într-un taxi, mi-am rezolvat problemele, am sunat-o apoi, dar nu mi-a răspuns… Devenisem persona non grata.

Totuşi, unde greşisem în toată povestea asta?

E foarte scurtă vremea cireşelor
Maria Postu

Şi cum stăteam eu aşa şi numărăm jucăriile primite la ultima aniversare şi câte zile mai sunt până la următoarea, şi frunzele şi prietenii, a trecut pe lângă mine cineva. Mare. Îi vedeam umbra uriaşă care mă acoperea în întregime. Eu nu mă joc cu oamenii mari. Ei nu au ce căuta aici. Necunoscuţi, străini, din alt cartier, din alt oraş poate. Ştiu că nu trebuie să le dau cheia de la gât, nici numărul nostru de telefon. Nici nu trebuie măcar să le  răspund la salut, nici nu trebuie să le arăt unde locuiesc, chiar dacă ar pretinde că i-a trimis mama şi tata să le dau nu-ştiu-ce au uitat ei acasă.
Doamne, ce insistent mă fixează… A început să-mi fie frică… Să fug, dar se ţine pe urmele mele, nu spune nimic, doar notează ceva într-un carneţel gri… De-aş ajunge mai repede acasă. Uf! Nici măcar un loc sigur de joacă nu există pe lumea asta doar pentru copii, când vrei şi nu vrei dai nas în nas cu un om mare care te fixează cu privirea de parcă i-ai fi furat o bucăţică de viaţă. În sfârşit, acasă… Străinul ajunsese deja acolo înaintea mea.
Eram îngrijorată că iar trebuia să-i cedez musafirului camera mea şi iar trebuia să-mi mut jucăriile şi cărţile de colorat. Mama, însă, nu părea că l-a observat sau că ar avea de gând să pregătească o cină specială ca pentru un oaspete rar. Aşteptam să mi-l prezinte cum făcea ori de câte ori veneau unchi de care nu ştiam, veri, verişoare, vecini recent mutaţi, fiii colegilor de serviciu, musafiri de o seară, de o săptămână sau chiar de o vacanţă. De-a lor, că eu nu aveam vacanţe. Sau mai bine zis trăiam într-o vacanţă perpetuă. Mama nu mi l-a prezentat, de parcă nu l-ar fi văzut sau se prefăcea că îl ignoră sperând ca el să plece.
„Mami… am îngânat speriată, domnul acesta care stă pe scaunul de pe hol mă urmăreşte încă de afară, spune-i să plece sau pofteşte-l în sufragerie…Vreau să-i arăt ce daruri am primit.” De fapt, ca orice musafir care se respectă, ascundea poate sub mantia lui un dar şi pentru mine. Abia aşteptam să-l văd, să-l despachetez, să-l arăt încântată a doua zi prietenilor mei… „Cum arată musafirul? Eu nu-l văd?” I l-am descris cum ştiam eu mai bine: înalt, cenuşiu, trist, gânditor, pare de familie bună, deşi e îmbrăcat modest, nu ştiu ce limbă vorbeşte că nu l-am auzit vorbind. Are nişte ochi pătrunzători şi o gură roşie, de parcă s-ar hrăni doar cu petale de trandafiri, are degete lungi de parcă ar vrea să ia toate casele, tot cartierul tot oraşul în braţele sale şi mai ales nu pare să dea socoteală nimănui pentru faptele sale…”
Mama s-a uitat în jur şi părea că l-a văzut cu ochii fetiţei de acum treizeci de ani şi m-a luat în braţe ca atunci când urmează să-mi facă o dezvăluire foarte importantă…
Din seara aceea, poveştile au început să aibă miros de flori de primăvară . Visele mele cenuşii începeau să devină încet-încet roşii, ca şi cum s-ar fi molipsit de gustul buzelor  ciudatului meu oaspete…

Evanghelia întâi a poetului
Viorel Mirea

Dumnezeu a înverzit pomii
şi poetul a scris cum au înverzit pomii;
Dumnezeu a întors păsările
şi mai iute decât întoarcerea lor
a fost întoarcerea vieţii noastre de pasăre,
şi mai iute decât întoarcerea vieţii noastre de pasăre
a fost scrisul întoarcerii păsării
de către poet.
Dumnezeu a făcut iarba
şi iarba ne-a învelit genunchii
şi ne-a îndemnat să facem dragoste;
poetul a scris despre răcoarea ierbii
şi ne-a îndemnat să facem dragoste,
atât de bine a spus cum ne-am iubit în umedul ierbii
că faţă de ce-a scris el, acolo, la el pe hârtie,
numai dragoste n-a fost aia ce-am făcut noi.
Şi Dumnezeu s-a uitat la poet lung
şi l-a tras afară din lume
aşa cum îi trage Dumnezeu pe poeţi
şi fără să-i vorbească, i-a zis,
astfel că poetul înţelegea
de parcă milioane de urechi pe trupu-i avea:
“- De ce mă copiezi, fiule?”
Dar până să răspundă poetul, oarecum încurcat,
Dumnezeu a şi răsfoit câteva pagini din toamnă,
s-a cam puţin supărat,
aşa că a luat înapoi darurile pe care ni le dăduse.

II
Primăvara următoare a vrut să-i mai dea o şansă
poetului
şi iar a înverzit pomii şi a întors păsările
şi le-a scris chiar el cântece noi
şi an de an tot aşa
până când iarba era atât de plăcută
că se confunda cu chiar dragostea –
noi profitam de această dispută dintre Dumnezeu şi poet
şi tot aşa an de an
noi profitam de această dispută dintre Dumnezeu şi poet,
poetul tăcea
şi încerca să facă pomii şi mai frumoşi
care la drept vorbind
erau destul de frumoşi şi aşa.

III
Dar timpul trecea, poetul îmbătrânea,
pomii din scrisul său erau tot mai strâmbi,
piciorul îi intra şi mai mult în ţărână
şi el scria cum piciorul îi pătrundea în ţărână
iar vocea îi devenea atâta de slabă
că trei zile făcea de la gură la urechea lui
şi alte trei de la ureche la înţeles;
vederea nu-i distingea la început stelele de luceferi,
pe urmă spiţele soarelui de lună,
pe urmă dreapta de stânga,
pe urmă piciorul de mână
şi pe măsură ce murea câte puţin
scria cum moare câte puţin.

IV
Atunci şi-a scuturat puţinul încheieturilor,
şi-a apropiat cât a putut departele minţii,
s-a întors cu faţa la cer,
deşi ar fi fost destul şi spre pământ,
şi a zis cu vocea care demult nu mai era a lui,
şi azis cu vocea care era a pământului demult:
“Doamne, n-am vrut să fac fluturii mai frumoşi
nici pasăre-n poemele mele cu cântecul mai aprins
nici tristeţea, nici stelele, dragostea
altfel decât tristeţea, dragostea, stelele
şi care faţă de ale tale, Doamne,
nu sunt decât o biată frunză
în oceanul pădurii”
şi
“Doamne”,
parcă-l şi vezi gârbovit şi cu mâna uscată de scris,
“Doamne, n-am vrut decât să te îndemn
să faci lumea într-atâta de bună
ca nici un poet să nu se-ncumete
să mai facă ceva dintr-însa la fel”.

V
Şi Dumnezeu, care niciodată n-a râs de la facerea lumii
n-a râs nici acum.
A strâns versurile poetului
care demult s-a scurs în alfabetul pământului
şi-a început să ajusteze puţin câte puţin
iarba şi pomii şi păsările
ca-n poemele lui.

VI
Un poet tânăr a venit şi-a cântat primăvara,
alt poet şi mai tânăr a venit şi-a cântat primăvara
şi Dumnezeu nu mai prididea să combine culorile
să aşeze aerul în dreptul cuvântului
şi pasărea în dreptul cântecului
şi pe urmă a venit alt poet
şi pe urmă a mai venit alt poet
şi Dumnezeu care niciodată n-a râs de la facerea lumii
n-a râs nici acum.
Mergeam – fluieram pe calea ferată cu mâna la şapcă
şi tot  mă priveam  peste ierburi să le strig  pe numele lor cât de mic,
nu cred că era sânge unde – am găsit-o, nu putea fi sânge şi-acolo,
ba nu  era sânge deloc şi mergeam – fluieram
cum merge – mănâncă furnica  sau zboară – mănâncă vulturul, am citit undeva
şi duceam tot  mâna la şapcă, mă obseda, fir-ar să fie,
ca petrarca pe laura, am citit că se obsedau între ei,
era ceva cu şapca asta fir-ar (dar fir-ar !)  să fie, nu cred că era sânge şi ăla
şi ierburile mi-ascultau fluieratul sau poate se uitau la şapcă mai mult
şi se – aplecau peste calea ferată îşi făceau semne – ntre ele
aşa, de-ale lor, un fel de cruce de iarbă, cum îşi fac  semnele
femeile când lucrează  duminica!

Dar acolo subt măr, pot să jur, n-alunecase nimeni pe sânge,
fluieram pentru ea  şi  erau ierburile periculos de geloase
şi scoteau un miros aşa de tare din ele
poate mai încolo pe lângă pantofii
lângă pantofii plini de flori  şi de roz şi de albe de măr
şi trenul nici nu cred că  se-apropia şi iar fluieram şi gândeam
ce să fie cu obsesia mea pentru şapcă  şi de unde fluieratul ăsta aşa pentru ea
de nici luna dacă floare ar  fi şi n-ar mirosi mai frumos ?

Dar luna numai floare nu este trebuia să ştie şi tata
care a dat  cu piatra în ea şi-a rănit-o, se poate uşor constata –
eu  duceam  tot mâna la şapcă şi dintre toţi  oropsiţii
cineva  să fi mai bine văzut  cât stă ea viaţa în viaţă
iar aşa nu mai ştie de ea cum nu te-anunţă cometa când trece,
şi femeia care aşa de ţipa, sau mai ştii că vine vre-un tren,
deşi nu credea nici ahile nici broasca sau  ierburile care  şi-aşezau gâturile,
îşi puneau  înaintea mirosului floarea şi nu-o ajungea şi-aşezau gâturile
pe calea ferată  cu fierul  nenorocit de rece şi ruginit (vai  ce  mă enerva şapca aia!)
numai să audă mai bine cum fluieram crezând că fluieră iubitul lor trenul!

Se  uşor însera pe sub măr plângea mama băiatului
şi m-am oprit din mers – fluierat să scot  pantofilor  piatra
dar erau  flori şi cântec de păsări care – mi nichelau trupul
şi cred că asta şi deruta ierbile sau poate şi şapca, dracu să ştie mai ce
că toată lumea s-a mirat de tinereţea lui sau femeile
înţeleg mai uşor lucrul frumos şi plângeau
cum plâng  păsările între ele când le-nghite şarpele puii .

Eu eram într-a doişpea când un fel de bicicletă e viaţa
şi te poate trânti şi juli pe la coate şi poliţia s-a aşezat pe gânduri mai tare
şi-a durut-o-n  ea de poliţie
cum treceam pe bicicleta Pegas care e viaţa când mai eşti într-a doişpea
calea ferată prea lungă era pentru viaţă, fie şi pentru fierul din calea ferată
şi florile desigur râdeau de şapca mea roşie  din gelozie mai mult
atunci poliţia s-a supărat foarte rău şi-a început să aşa cu  mulţimea
s-a supărat şi mulţimea care plângea scuturând cu zgomotul florile  mărului
iar mărul plângea, nu se putea să nu plângă,
v-aş spune  exact de-aş fi măr să-ntrebăm florile lui din pantofi
iar pe calea ferată a venit o tăcere
care putea să fie călcată de tren cum sta şi cum sta  –
am făcut florilor semn să o dea la o parte, să o împingă şi chiar cu piciorul
dar poliţia s-a uitat cât mai lung şi-a durut-o-n străfundul ei de poliţie
când a curăţat sângele de pe faţa băiatului.

Aş fi vrut să arăt cum se taie o floare şi cum se scoate mirosul
şi cum se taie pasărea şi cum iese cântecul şi se-nalţă ,
cum se scoate din om  tinereţea şi mâna la şapcă era
şi roşie mână era şi soarele nu văzuse, nici  ochii poliţiei
când treceam pe sub măr călare pe Pegasul vieţii,
m-am aplecat pe ghidonul ei de viaţă-ntra doişpea
şi-am luat şapca roşie cum era, mirosind a sângele florii de măr
şi mi-am pus-o pe cap!

Plecarea / Chitul
Adrimir

Când s-a îndreptat încet spre uşă
şi liniştea i-a tăiat paşii
era un cărăuş de iluzii şi sminteli.
Acolo în prag într-un târziu s-a cuibărit
întinse mâna şi-şi desenă o floare în palmă
gândindu-se la primăvară.
Trăise într-o lume de asfalt şi beton
cu chipul răsfrânt în oglinzi zidite
şi lumea ei se întindea de la fereastră la un nuc.
Mai auzi o zarvă în lumea din-afară
citi o stanţă pe-un perete şi-nţelese.
…
Trecuse atâta timp şi ei tot nu s-au lămurit
de ce la mormânt în loc de cruce avea o scară.

Chitul

Nu mai ştiu când m-am instaurat atât de bine în moarte
deşi aripile mă dor când mă scufund în abisul ei.
Marele cer, marele cer, ne cuprinde pe toţi
văd cum din ce în ce mai mulţi arhangheli
se aşază la pândă, desfăşurând un priveghi ciudat
pentru chitul ce mai înghite o gură de sânge.
Am sfârtecat pe cea care înmugureşte omul
şi sunt doar un peşte, un peşte
care aşteaptă un val pentru ca ţărmul lor
să dispară în neant pentru mine.
Împingem în coastele chitului mort
Iona, frate, a bătut vânt în pupa,
încă un val al uitării în inima monstrului
şi lumea înnegurată de fantasme,
învrăjbită de îngerii suverani,
cuprinsă de freamăt va dispărea în adâncuri.

Sionism, antisionism, postsionism (I)
Lucian Zeev Herşcovici

M-am întrebat adeseori ce înseamnă sionism, precum și care este semnificația unor termeni proveniți din acest concept, indicând respingerea lui sau pierderea aspectelor lui principale.  Mi-am pus și alte întrebări referitoare la această  problemă care continuă să trezească interesul lumii contemporane.  Cine sunt evreii sioniști și care sunt tendințele lor sociale, politice și culturale? Cine sunt adversarii lor, evreii antisioniști? Este posibilă o reunire a celor două tendințe în una singură, de dată relativ recentă, postsionismul? Există și alți sioniști în afară de evrei? Care este mobilul orientării lor? Fără să pretind că voi putea da răspunsuri complete, voi căuta să fac mici observații pe această temă.
Sionismul și istoria lui
Sionismul reprezintă un curent ideologic și politic naționalist apărut în rândul evreilor din Europa centrală și răsăriteană în anii 70, 80 și 90 ai secolului al 19-lea. Apariția lui a fost treptată, sub forme diferite, în funcție de condițiile existente.  Unii istorici au vorbit despre o mișcare presionistă, care ar fi precedat sionismul politic. Istoriografia contemporană a demonstrat  că este vorba de același curent exprimat în forme diferite, în funcție de perioada și locul afirmării. Ideologia susținută de rabinii Zvi Hirsch Kalischer, Samuel Mohliver și Yehuda Alcalay, ca și de Leo Pinsker, iar în România de Karpel (Nathan Pethachya) Lippe,  Samuel Pineles, Israel Teller, Menahem Braunstein-Mibashan,  – precum și mișcările  ”Chowewe-Zion”,  ”Chibath-Zion”,  ”Yishub Eretz-Israel”  nu reprezintă  fenomene menite să anunțe sau să pregătească apariția sionismului politic susținut și profesat de Theodor (Benjamin Zeev) Herzl, ci faze evolutive ale aceluiași  fenomen.
Sionismul s-a născut ca urmare a câtorva aspecte:  nereușita  rezolvării  problemei  evreiești  pe calea  integrării totale în societatea înconjurătoare (parțial respinsă de mediul non-evreiesc, parțial respinsă de evreii tradiționaliști care respingeau asimilarea); apariția antisemitismului modern (care includea elementul de excludere a evreilor din societate, cerând reghetoizarea și chiar alungarea lor din țară, ajungând chiar la pogromurile din  Rusia de sud – ”Hasufoth beNeghev” – și la reacții antisemite în Franța în timpul  ”Afacerii Dreyfuss”, deși emanciparea fusese obținută în această țară); apariția  romantismului și ulterior a naționalismului modern la popoarele central-est europene (în special cele din Imperiul Habsburgic și Imperiul Țarist ), care a exercitat o influență puternică și asupra minorității evreiești;  influența romantică a ideii mesianice (care părea să fi fost părăsită în mod parțial în timpul polemicii pentru emancipare și a reformismului religios iudaic), dar care este reluată și reunită cu ideea renașterii evreului ”de tip nou”;  fenomenul modernizării culturale a evreilor pe calea școlarizării, ideea  productivizării lor pe calea muncii agricole, a regenerării lor pe aceeași cale și a reorganizării vieții evreiești pe baze moderne, parțial laice (deci, în mod parțial, tocmai un rezultat al mișcării de Haskala – iluminismul evreiesc);  întărirea iudaismului tradiționalist și hasidic est-european și adaptarea unei părți a lui la noile condiții ale modernizării și naționalismului.
Ideea ideologilor sionismului era cea a revenirii evreilor  ”acasă”, a transformării lor în agricultori în țara pomenită de ei în rugăciuni de trei ori pe zi, loc în care nu vor mai fi respinși de nimeni, vor dispune de pământuri proprii și nu vor mai fi considerați paraziti economici, uzurpatori de terenuri agricole sau străini, precum și ideea renașterii naționale evreiești. Unii ideologi vorbeau chiar de regenerarea biologică evreiască, de crearea unei noi rase evreiești de tip oriental, diferită de tipul fizic est-european al evreului respins, evreii orientali fiind considerați mai puternici și mai sănătoși decât evreii așkenazi, de ideea reîntoarcerii evreului la natură, desigur sub influența filosofiei tolstoiene. Era și ideea renașterii statale, bazată pe amintirea monarhiei israelite antice în Palestina. Baza istorică era în Biblia Ebraică (Tanah), iar istoria evreiască din Diaspora era respinsă, trecută cu vederea.  Era o încercare de a vorbi despre o renaștere pe teritoriul strămoșesc părăsit ulterior, fără a fi luate în considerație alte faze istorice mai târzii.
Palestina, numită Eretz-Israel în limba ebraică, reintrase  în circuitul politic și intelectual evreiesc european (în afara aspectului simbolic și religios din rugăciuni și din comentariile biblice) în mod practic sub influență germană, franceză, rusă, engleză ca urmare a evoluției atitudinilor politice în ”Chestiunea Orientului” și a creșterii interesului pentru istoria antică și arheologie. Ideea solidarității evreiești se baza pe ideologia dezvoltată de organizația ”Alliance Israélite Universelle” , deși aceasta începuse să-și piardă rolul după înfrângerea Franței în războiul franco-german (1871) și ulterior s-a opus ideologiei naționaliste evreiești. Ideea romantică a renașterii evreiești fusese influențată de răscoala greacă anti-otomană, renașterea greacă și apariția unui stat grec modern. Ideea naționalistă fusese influențată de ideologia revoluțiilor de la 1848, precum și a fenomenelor ideologico-politice care le-au urmat, printre care răscoala poloneză. Ideea egalității sociale fusese influențată atât de ideologia revoluției franceze, cât și de ideea socialistă: pe această cale s-a născut atât socialismul evreiesc ”bundist” (opus naționalismului sionist), cât și sionismul socialist. Trebuie să menționăm că sionismul este o mișcare națională târzie, după ce alte popoare își realizaseră dezideratul național, sau cel puțin iși creaseră ideologia necesară realizării acestui deziderat.
Pe scurt, putem afirma că sionist este cel care tinde spre Sion. Muntele Sionului, Tzyyon (în limba ebraică) sau Zion, era citadela Ierusalimului, cucerită de regele israelit David (1004-967 î.e.n.)  și devenită centru al regatului său. Termenul modern ”sionist” (în limba germană ”Zionismus”) a fost stabilit de ideologul și ziaristul Nathan Birnbaum, aflat la Cernăuți pentru o perioadă de timp (dorința lui era de a cunoaște viața evreilor din răsăritul Europei (”Ostjuden”). Birnbaum a folosit acest termen în coloanele ziarului său naționalist evreiesc în limba germană ”Autoemanciparea”, începând din anul 1890. Ziarul său a apărut până în anul 1895, scopul editorului fiind construirea unei punți între evreii vest-europeni și evreii est-europeni. Ulterior, Nathan Birenbaum a fost un susținător al lui Theodor Herzl. Mai târziu, el s-a apropiat de tradiția și viața religioasă evreiască și s-a alăturat partidului alternativ (deși el însuși sionist, dar în altă formă), Agudath Israel.
În  privința termenului ”sionist”, sensul lui a devenit: cel care consideră că problema evreiască poate și trebuie să fie soluționată pe calea palestiniană: emigrarea evreiască, întemeierea unui cămin național și a unui stat evreiesc în Eretz Israel. Această idee nu includea – și nu include – aspectul politico-ideologic: în rândul curentului sionist au apărut – și există și astăzi – partide politice bazate pe ideologii diferite, existente și în alte societăți și state. Un evreu sionist, stabilit în statul Israel sau locuitor al altui stat, poate fi liberal, religios, socialist sau de orice altă orientare, aparținând însă cadrului general sionist, care nu este afectat de apartenența ideologico-politică a adepților săi. Disputele politico-ideologice au loc în acest caz în interiorul sionismului și nu în afara lui; ele sunt între sioniști de diferite orientări politico-ideologice, de stânga și de dreapta și nu între sioniști și nesioniști sau antisioniști.  Limba oficială adoptată de mișcarea sionistă organizată (începând cu primul congres sionist, de la Basel, din anul 1897) este ebraica, aleasă ca limbă națională a poporului evreu. Propunerea venea din partea lui Karpel (Nathan Pethachya) Lippe, medic și publicist în limbile germană, română și ebraică din Iași, participant la primul congres sionist. Dicționarul ebraic al filologului Eliezer Ben Iehuda a contribuit la renașterea limbii ebraice ca limbă vorbită.  Ideea de naționalitate evreiască a fost paralelizată cu cea a apartenenței la religia evreiască (mozaică).
În România această idee a fost susținută, printre alții, de Șef-Rabinul Dr. Iacob Isac Niemirower. Theodor Herzl a susținut că întoarcerea evreilor în Palestina, patria lor istorică, trebuie prcedată de întoarcerea lor la iudaism. În prezent, orice evreu locuitor al Israelului, indiferent de concepția sa politică și religioasă este considerat sionist, cel puțin din punct de vedere practic. Sionist este considerat și orice evreu din afara Israelului, care susține acest stat sau instituții din cadrul lui, fie politic, fie material, chiar dacă nu-și declară atașamentul față de acest stat.
Sioniști au apărut și în rândul unor prieteni ai evreilor, creștini. Motivul orientării lor era de natură ecumenistă. Unul dintre primii adepți ai lui Theodor Herzl a fost un pastor protestant. În România, un susținător al ideii sioniste a fost preotul, ebraistul și scriitorul Gala Galaction, autor al broșurii ”Sionismul la prieteni”. Desigur, era vorba despre oameni care credeau sincer în soluția problemei evreiești pe calea întemeierii unui stat evreu în Palestina. În afară de ei au existat antisemiți care voiau emigrarea forțată a evreilor, excluderea lor din societate. Aceștia au adoptat lozinca ”Jidanii la Palestina” încă de la prima emigrare organizată și reușită, din anul 1882. Acești oameni transformaseră visul mesianic evreiesc într-o armă de excludere a evreilor, lucru demonstrat de Charles Netter, unul dintre liderii Alianței Israelite Universale. În România asemea curent a fost susținut de Nicolae Ionescu, A.C.Cuza, mai târziu de unii lideri ai regimului antonescian. În polemica sa cu politicianul antisemit și juristul Alexandru Constantin Cuza, rabinul Iacob Isac Niemirower a demonstrat că atitudinea acestuia nu era sionism (așa cum se străduia Cuza să susțină), ci terorism antisemit. În prezent, orice susținător al Israelului care nu este evreu, indiferent de apartenența lui politică sau religioasă și de funcția pe care o îndeplinește poate fi considerat un sionist gentil sau cel puțin un prosionist.
Istoria sionismului modern a cunoscut câteva faze evolutive. Prima este cea a organizatiilor ”Chowewe Zion”, ”Chibath Zion”, ”Yishub Eretz-Israel”, care au funcționat în prima jumătate a anilor 80 ai secolului al 19-lea. Ele funcționau în Europa est-centrală. Ideologia lor era cea a colonizării agricole a Palestinei, fără să pună problema întemeierii unui stat evreiesc pe teritoriul ei. Ideea era ca acești agricultori să se bucure de autonomie ca supuși ai sultanului turc, după modelul autonomiei de care se bucurau evreii din Galiția, ca supuși ai împăratului austriac.
Ideea întemeierii unui cămin național evreiesc în Palestina a apărut mai târziu, odată cu apariția broșurii lui Theodor Herzl, ”Der Judenstaat: Versuch einer modernen Loesung der Judenfrage” (Leipzig și Viena, 1896). Broșura s-a bucurat de un succes deosebit, ideea  întemeierii unui stat evreu, susținută de autorul ei câștigând numeroși adepți atât în rândul evreilor est-europeni, cât și a celor vest-europeni. Ea a cunoscut numeroase editii și traduceri (până în 1990 au apărut 80 de ediții în 18 limbi; există traduceri și în limba română, prima fiind apărută la Botoșani în anul 1896, de Martin Spinner, puțin după apariția originalului; alta   a fost făcută de publicistul și scriitorul I. Ludo și publicată la București. Primul congres sionist, organizat deTheodor Herzl la Basel în anul 1897, a dus la o nouă organizare a mișcării sioniste, la întemeierea Organizației Sioniste Mondiale. Declarația Balfour (2 noiembrie 1917) a adus o primă reușită politică a mișcării sioniste. Pentru prima dată se vorbea despre întemeierea unui cămin național evreiesc în limtele dreptului pubic în Palestina, obligația sioniștilor fiind respectarea drepturilor comunităților de alte religii și naționalități din țară. Imigrarea evreiască în Palestina a crescut, deși nu într-un ritm accelerat, deoarece posibilitățile economice ale acestei țări erau considerate insuficiente. Imigranți evrei au venit din toate colțurile lumii, în mod special din Rusia, ca urmare a instalării la putere a regimului comunist (1917), a războiului civil și a foametei din Ucraina.
Marea Britanie a primit mandatul asupra Palestinei, care fusese deja ocupată de trupele ei. Dar ea trebuit să facă față conflictului evreo-arab. Acest conflict apăruse încă din perioada otomană, înainte de primul congres sionist, odată cu vinderea de pământuri de către cămătarii arabi coloniștilor evrei la începutul anilor 80 ai secolului al XIX-lea. Era vorba de pământuri luate de acești cămătari de la felahii arabi în schimbul unor datorii agricole neplătite din cauza condițiilor grele în care era făcută agricultura. Anterior, cămătarii înapoiau pământurile felahilor, primind înapoi datoria în mod eșalonat: cămătarii nu aveau ce face cu pământurile, nimeni nu era interesat să le cumpere. De data aceasta, se găsise client. Atunci când felahii s-au dus să lucreze pământurile pe care sperau să le primească înapoi de la cămătari, au constatat că acestea nu mai erau ale lor. În mod paralel, aveau loc reacții ale unor notabili arabi față de sionism. Într-o scrisoare către un cunoscut evreu, un notabil arab creștin a afirmat că sionismul este un curent important, bun, cu condiția să nu fie pus în practică, ci să rămână pur teoretic. Conflictele între evrei și arabi s-au agravat după primul război mondial, culmea fiind   pogromul din Hebron din anul 1929. Britanicii au schimbat un element principal din declarația Balfour, limitând imigrația evreiască în Palestina și promulgând  vestita Carte Albă.
Mișcarea sionistă mondială a cunoscut o slăbire deorece nu putea să-și îndeplinească scopul în condițiile limitării imigrării, a celui de al doilea război mondial și a Holocaustului evreimii europene. Ulterior, întemeierea statului Israel independent ca stat evreiesc în Eretz Israel (14 mai 1948) a reprezentat realizarea scopului central al mișcării sioniste. Activitatea Organizației Sioniste Mondiale și a Agenției Evreiești a fost îndreptată spre susținerea Israelului, ajutorarea lui politică, economică și culturală. Mai târziu a apărut chiar ideea că sionismul și-a încetat existența în calitate de curent ideologic după întemeierea statului Israel, deoarece și-a realizat scopul final, ulterior căpătând forma atitudinii față de statul Israel, și fiind urmat de o fază nouă denumită postsionism. Această fază ar include o coordonare a activității întregii evreimi mondiale, fiind bazată pe o reunire între sionism și antisionism în formele lor existente înainte de întemeierea statului Israel, deci o reunire între teză și antiteză, din care ar fi rezultat sinteza postsionistă. Ideea s-a dezvoltat în special după apariția conceptelor de ”postmodernism” , ”postcomunism” și ”postliberalism”. Totuși, ea este discutabilă, deoarece conceptul ”sionism” este național, nu politico-ideologic. Desigur, o posibilitate în acest sens există, deși nu este suficient de clară, cel puțin în condițiile politice actuale, în care statul Israel nu este recunoscut de lumea arabă ca stat al poporului evreu, când disputa asupra teritoriului Eretz-Israelului și a așezării sale evreiești continuă, când mai mult de jumătate din evreimea mondială a ales să rămână în în afara Israelului, când există și un număr mare de evrei antisioniști de diferite orientări.

Orașul și Muntele de Eça da Queiroz
Emilia Cernăianu

Oare câți cititori, și nu numai români, știu de Eça da Queiroz? Sau de alți scriitori (și nu numai scriitori) decât cei popularizați cu ajutorul premiilor și etichetei ”best seller”?
Eça da Queiroz este considerat cel mai important scriitor realist portughez din sec. al XIX-lea. El explică astfel stilul realist care tocmai apăruse în literatură: ”… toată diferența dintre Naturalism și Idealism constă în următoarele: ultimul falsifică natura iar primul o verifică.” (1879).
În Orașul și Muntele (apărut în1901, la un an după moartea sa) scriitorul pune în antiteză orașul și satul folosind un personaj care mai întâi elogiază viața la oraș pentru ca, după o răsturnare de destin (destinul are această plăcere cinică să se răstoarne cel puțin o dată în viață), descoperă virtuțile traiului la țară. Povestea n-ar avea mare lucru de spus dacă s-ar rezuma doar la această comparație. Dar Eça da Queiroz are geniul metaforelor și punctează limpede, dar și ironic fiecare detaliu. Am mai găsit acest lucru la José Saramago și la António Lobo Antunes, precum și la câțiva columniști din săptămânalele de cultură, ceea ce mă face să cred că este o trăsătură comună a scriitorilor portughezi.
Queiroz are o descriere atât colorată și plină de vervă încât intri imediat în atmosferă. Culorile, mai ales, sunt ironizate: ”medalion de damasc de culoarea căpșunii – căpșună coaptă și strivită”; ”verde de iarbă fragedă”; ”verde de mare întunecată”; ”culoare dulce de trandafir ofilit” sau ”salonul roz-veșted”. Iată portretul lui Jacinto după șapte ani: ”Am băgat atunci de seamă că prietenul meu slăbise, nasul i se subțiase și mai mult între două cute adânci ca ale unui comedian obosit. Inelele părului moale începuseră să se rărească pe fruntea ce-și pierduse vechea seninătate de marmură bine șlefuită. Nu-și mai friza mustața, acum ofilită, lăsată să atârne în șuvițe gânditoare.” În oraș, Jacinto este înconjurat de toată tehnologia posibilă. În bibliotecă, printre cele 3000 de volume, Zé, prietenul lui Jacinto, descoperă uimit un inutil Ghid al străzilor din Samarkand și exclamă ”Ce masiv turn de informație!”. Dar obiectele acestea moderne sunt nu numai inutile ci și dăunătoare. ”… simplifică munca. […] Acesta smulge penițele vechi; celălalt numără cu repeziciune paginile unui manuscris, cel de colo șterge greșelile … Mai erau și altele care lipeau timbre, imprimau date, topeau ceară, puneau banderole pe documente …”. În fiecare dimineață, Jacinto își petrecea fix paisprezece minute în fața oglinzii: ”Periile […] erau ample ca roțile masive ale carelor sabine, înguste și încovoiate mai ceva decât hangerele maure, concave precum țiglele de țară, ascuțite ca frunzele de iederă, țepoase ca perii mistrețului, moi ca puful de turturică! De toate se slujea Jacinto al meu, cu fidelitate, ca un stapân care nu-și disprețuiește nicuna dintre scalve.” Ritualul îmbăierii de dimineață este un concert de țevi, pălării de duș și jeturi de ape. Ziua începe cu consultarea unei agende pe două pagini. Jacinto este director sau prezidează numeroase organizații din Oraș. Dar este din ce în ce mai obosit și plictisit. Dragostea pentru Oraș cu toate invențiile lui năstrușnice este fin ironizată de Queiroz, iar eu prind acum ocazia să amintesc toți acești monștri mici care ne-au acaparat viața și care sunt deopotrivă fioroși și inutili: telefoane mobile cu cameră foto, jocuri stupide, sunete stridente, și câte și mai câte – atunci ca și acum, produse ale civilizației contemporane.
Prietenii lui Jacinto, de asemenea, au preocupări descrise cu un sarcasm foarte fin: ”Autorul Inimii Triple, un psiholog feminist înzestrat cu o neobișnuită putere de pătrundere, maestrul cel mai experimentat și mai consultat în Științele Sentimentale și Vorcan, un pictor mitic care, în urmă cu un an, interpretase eteric simbologia rapsodică a asediului Troiei, într-o vastă compoziție, Devastatoarea Elena.”
Însetarea eternă apare ilustrată într-o parabolă comică și profundă: ”Un bufet întreg se încovoia sub luxul redundant, aproape înfricoșător, a tot soiul de ape – sifon, ape carbonate, ape fosfatate, ape sterilizate, ape cu săruri minerale, și multe altele, în sticle pântecoase, cu tratate terapeutice imprimate pe etichete.
–       Doamne Dumnezeule! Jacinto, ești același înverșunat băutor de apă, hm ?… Un acvatic! Cum spunea poetul nostru chilian care traducea din Klopstock.
El se uită cu amărăciune la toată îmbulzeala de sticle cu coifuri de metal.
–       Nu … Însă apele Orașului sînt contaminate, îmbâcsite de microbi… Dar tot nu am găsit o apă care să-mi fie pe plac, să mă satisfacă… Sufăr de sete.”
Este setea de cunoaștere despre care Queroz ne spune că nu poate fi stinsă decât cu ceea ce ne este pe plac. Oricâte informații ai acumula, oricât de moderne sau interesante, oricât de profunde sau misterioase sunt lucrurile pe care le afli, setea de cunoaștere rămâne nepotolită. ”Excelența sa suferă de prea-plin!”.
În cele din urmă Jacinto își găsește apa de care are nevoie la moșia de la țară, exact acolo unde nu se aștepta. Lasă în urmă Orașul (să amintesc și eu, nu lipsită de sarcasm, că este vorba de Paris) și rămâne la țară, convins de liniștea și seninătatea unui trai în mijlocul naturii. Morala este simplă: aglomerarea de cunoștințe nu te face mai fericit, în schimb locul potrivit îți aduce pacea; civilizația te vlăguiește în timp ce natura te însuflețește.
Cum spuneam, povestea în sine nu spune cine știe ce, ideea este deja banală, ba chiar demonetizată, deși încă stă bine pe valul modei: downshifting este noul nume al acestui curent. Descoperirea mea este tonul și stilul discursului portughez. Ironia însoțește o descriere bogată dar nu încărcată greoi ca un baroc târziu. Metaforele curg din abundență dar nu copleșesc pentru că fiecare tușă este perfect dozată și servește scopului de a trasmite un mesaj clar cititorului: nimic nu este absolut atâta timp cât nu ți se potrivește.
Lupoaica din cer ( O povestire FANTASY )
Ioan Florin Stanciu

Odată, pe când zilele n-aveau şir şi veacurile n-aveau număr, pe undeva, pe la o  altă margine-a lumii, a trăit un tânăr şi chipeş voievod al cărui nume s-a pierdut demult în ceţurile uitării, dar despre care se mai vorbeşte uneori şi astăzi, pentru că, în ciuda loviturilor sorţii, a căutat mereu să se arate drept şi bun, întru liniştea şi fericirea supuşilor săi.
Iar preaplinul lor de fericire s-a ridicat cu vuiet înspre slăvile cerului, când, după o lungă suferinţă din dragoste – tăinuită, dar ştiută şi iscodita  de toată suflarea, împăratul s-a însurat cu fata pe care inima sa o alesese de la întâia privire. Era o fată frumoasă şi cuminte, cum puţine se mai aflau pe pământ, numai că era o floare de rând, răsărită în căsuţa unor oameni sărmani, ale căror singure averi şi ranguri rămăseseră cinstea şi credinţa nestrămutată în sâmburele de bine care uneori ne orânduieşte norocul. Şi iată că, aşa cum soarta le mai potriveşte câteodată, iubirea adevărată a biruit în cele din urmă, iar fericirea gloatei a rupt toate zăgazurile când, după un an, s-a ivit, ca o întrupare de zână, mititica prinţesă Simina, frumoasa-frumoaselor, al cărei surâs fermecat sporea lumina zilei şi alina visele rele ale nopţilor.
Numai că, aşa cum se întâmplă prea des în această Vale a Plângerii, la numai trei luni de la naştere, împărăteasa a căzut fără veste la o boală  grozavă – trupul, din ce în ce mai suav şi mai rece, căpătase transparenţe de cristal fumuriu, iar ochii ei de lumină stelară se adânceau, încetul cu încetul, în umbre. Şi astfel, după o neînduplecată stingere a cărnii şi a sângelui, a adormit pe veci, scăldată de lacrimile împăratului şi ale supuşilor săi, care, multe zile şi nopţi, o vegheaseră în  rugăciune sub ziduri.
Dar trebuie arătat mai întâi că, trei nopţi la rând, o ciudată corabie albastră şi rece se învârtise nehotărâtă împrejurul lunii, de parcă ar fi căutat un port potrivit ca să se coboare undeva, pe pământ. De aceea, mulţi dintre cei căzuţi în genunchi şi cu palmele lipite de buze, pricepuseră că o vrajă ascunsă se abătuse asupra palatului, iar plânsul lor se împletea cu blestemele către Cei Fără Nume.
Şi numai o rază de-o clipă s-a strecurat prin ceaţa de lacrimi, în dimineaţa în care împăratul, luminat el însuşi de o clipire a cerurilor, a ieşit în balcon cu Simina în braţe şi a strigat, ridicând pruncul deasupra capului : Împărăteasa a înviat, oameni buni ! Împărăteasa noastră e vie, căci sufletul ei preacurat s-a mutat în ochii şi în zâmbetul acestei copile, de la care cu toţii ne vom afla de acum izbăvirea şi mângâierea.
Şi poate că aşa s-ar fi urmat încă multă vreme, dacă împăratului nu i-ar fi luat minţile o altă solomonie, care, cu puterile întunericului, i-a dat ghes, după numai câţiva ani de doliu, să se însoare cu o vecină a sa – o împărăteasă văduvă de asemenea şi care,  din prima şi scurta ei căsătorie, rămăsese tot cu o fetiţă de vreo trei anişori. De aceea, bietul împărat socotea în inima lui că, astfel, Simina va avea şi ea o soră cu care să-şi împartă păpuşile şi năzdrăvăniile vârstei, ca să mai uite de veşmintele cernite ale  jupâneselor şi chipurile mereu mohorâte ale curtenilor
Bine sau rău, aşa s-a urmat şi, pentru o vreme, pacea Domnului părea să se fi pogorât iarăşi peste cetatea de scaun. Doar că, mai târziu, când cele două fete, izvodite ca printr-un miracol la acelaşi soroc, au împlinit  şapte ani, slujitoarele, care le îmbrăcau, le spălau şi le hrăneau în fiece zi, au alergat cât le ţineau picioarele şi s-au prăvălit dinaintea împărătesei, ca să-i mărturisească într-un glas despre nemaivăzutele semne ce li se arătaseră decuseară, când le dezbrăcaseră şi le îmbăiaseră pe prinţese, după rânduială.  Mai întâi şi mai întâi, că, pe umărul drept al Siminei, apăruse, ca dintr-o apă de rouă, un boboc micuţ de trandafir albastru, aprins şi răcorit de o lumina sfântă ce se revărsa dinlăuntru, iar, apoi, că pielea fragedă de copil de pe umărul stâng al Lilikăi se acoperise deodată cu o blăniţă gri, ca de şoarece, nu mai mare decât o frunză de peliniţă, dar aspră, ţepoasă şi urât mirositoare. (Asta se petrecea chiar în vremea când, cu mare uimire şi îngrijorare, fusese zărită,  deasupra turnurilor din apus, o stea nouă, mai mare şi mai apropiată decât  toate celelalte, care clipise toată noapte pe cer,  rotindu-se în cercuri de fluture orb şi schimbându-şi necontenit culorile.)
Scorneală şi ocară de smintite-ale-smintitelor, a strigat împărăteasa şi s-a pornit val-vârtej înspre odaia fetelor, care, la rândul lor, tocmai încheiaseră de îmbăiat motanul şi se nevoiau acum, cu chiote înalte şi vesele, să-l înfăşeze. Dar, chiar dacă cele două fetiţe habar n-aveau, semnele de pe umerii lor erau chiar acolo unde s-a spus şi arătau întocmai aşa cum fuseseră ele înfăţişate prin vorbe.
Cu măsele scrâşnite şi cu spume la gură, împărăteasa s-a întors în odaia sa de taină şi  le-a cerut pe loc celor doua jupânese să se jure pe viaţa lor că n-au mai şoptit nimănui niciun cuvânt despre ceea ce le-a fost dat să vadă şi, după ce mai întâi le-a biciuit până la sânge cu propria-i mână, le-a dat  în seama călăilor, ca să le ardă de vii şi să le risipească cenuşa în vânt. Căci ştia ea ce ştia.
Drept urmare, după oarece vreme, a răspândit ştirea că ea, una, nu mai poate avea  încredere în trândăvia şi în reaua credinţă a slugilor de tot felul şi că se va osteni însăşi cu buna creştere a fetelor sale, căci nimic nu e mai dulce şi mai sfânt pe pământ decât ochiul de mamă, iar în cămările din turn ale fetelor nu va mai avea cutezanţa să calce niciun picior omenesc – nici măcar împăratul sau oştenii săi de pază care vegheau, zi şi noapte, sub scări.
Şi astfel, ea singură a băgat de seamă cum, odată cu trecerea timpului, bobocul de trandafir de pe umărul Siminei s-a umflat puţin câte puţin, ca şi cum s-ar fi pregătit să-nflorească, iar smocul de păr de pe umărul fetei sale s-a tot întins, ca  o frunză aspră de brusture. Iar, când turbarea şi veninul au dat peste margini, împărăteasa şi-a chemat vraciul de taină şi i-a dat iute de înţeles ce are de făcut. Iar acesta, fără pic de îndurare şi de zăbavă, după ce le-a adormit pe prinţese cu sucuri fierte din ierburi care nu dau greş, a pus mâna pe un brici ascuţit şi a  desprins cu mare migală, de pe umărul Lilikăi, bucăţica de piele cu semnul cel blestemat. Apoi, procedând la fel cu minunatul trandafir de pe umărul Siminei, le-a preschimbat între ele şi le-a spălat pe rând cu apă moartă şi cu apă vie, până când s-au lipit, fiecare pe celălalt umăr, ca şi cum s-ar fi aflat acolo încă din naştere.
A doua zi, dimineaţa, fetele s-au trezit voioase şi puse pe joacă, fără să ştie nimic despre ceea ce li se întâmplase în timpul nopţii, mai ales că lor nu li se vorbise niciodată despre semnele ciudate pe care le purtau pe umeri şi cu atât mai puţin despre ceea ce ar fi putut să însemne ele.
Abia peste câţiva ani, când petecul acoperit cu blană de pe umărul Siminei s-a întins cât un gherghef, împărăteasa, care de mult aştepta clipa asta, i l-a arătat mânuind  două oglinzi şi i-a strigat cu fulgere de pucioasă în ochi că numai Satana a încondeiat-o aşa, ca să afle lumea-cea-luminată cu ce soi rău a fost procopsită şi să se ferească din calea ei. Iar Lilika, arătându-şi cu îngâmfare trandafirul îngeresc pe care îl purta pe umăr, i-a strigat fără îndurare că ea nu mai poate fi soră cu o jivină spurcată sau, şi mai fioros, cu o vrăjitoare înfierată a Necuratului.
Apoi, amândouă, împărăteasa şi fiica, s-au rostogolit cu urlete şi cu vaiere spre odaia  tronului, unde, smulgându-şi părul din cap, i-au cerut împăratului să le calce pe urme, ca să vadă cu ochii lui ce afurisenie s-a abătut asupra casei sale, cerându-i în gura mare să-i pună capul sub satârul călăului sau s-o alunge neîntârziat pe strigoaică de la palat.
Împăratul care, bine înfăşurat în năframele amăgitoare ale soaţei sale de-a doua, aproape că uitase că mai are o fiică, s-a deşteptat ca dintr-un vis urât înaintea Siminei, căci, pe chipul ei nevinovat şi palid, a regăsit surâsul îndurerat al primei împărătese şi lumina de ceară a asfinţitului, ce-i acoperise fruntea în ultimele sale clipe de pe acest pământ. Aşa încât, chiar dacă a văzut cu ochii săi blăniţa de lup care se înfoia ca o creastă ţepoasă dedesubtul umărului drept şi a ascultat cu groază proorocirile bolborosite ale vraciului, tot nu a avut inima aceea de căpcăun, ca să-şi izgonească fata de la palat, învoindu-se doar, după lungi şi înveninate sfaturi de taină, să o surghiunească într-o chilie de vânătoare ce se afla în colţul cel mai îndepărtat al ogrăzii, acolo unde grădina prindea să se amestece cu sălbăticia şi să facă loc unui codru fără de capăt, din mrejele căruia puţini se puteau lăuda că au scăpat vii şi nevătămaţi.
Şi astfel, au început zile nenorocite pentru sărmana Simina, care, neştiindu-se cu nimic vinovată, se frământa şi se zdrobea fără încetare în cugetul ei, căutând să afle ce vânt necurat s-a abătut din senin peste dânsa.  Nicio luminiţă de nădejde nu răzbătea însă prin întunecimea acestor necontenite frământări, iar, cât era  noaptea de lungă, urletele unor fiare tot mai înverşunate, ce se înălţau din adâncurile codrilor, nu păreau nici ele să-i vestească vreo izbăvire. Iar, din când în când, lighioanele acelea fără de chip se hârjoneau sau se înfruntau ameninţător chiar prin dosul pereţilor de lemn, şi, în faptul zilei, urmele lor se vedeau pretutindeni prin pulberea bătăturii,  desluşindu-se mult mai apăsat pe malul jilav al pârâului din apropiere, unde Simina îşi limpezea obrajii în fiece dimineaţă şi unde se răsucea pe cât îi şedea în puteri, pentru a încerca să-şi zărească blana blestemată din spate, care o învăluise acum de la umeri şi până la coapse.
2
În toată vremea asta, şi floarea de pe umerii surorii sale vitrege crescuse fără încetare, iar Lilika, ce dormea acum singură în iatacul prinţesei, ar fi putut să  jure cu mâna pe inimă că, într-o noapte, târziu, când se deşteptase din întâmplare, chiar zărise acea floare vrăjită, fluturând nălucit prin odaie, ca şi cum, prin nu se ştie ce împuternicire a Sfintelor, ar fi izbutit să se desprindă şi să alunece în tăcere de pe umăr, ca să-şi murmure rugăciunile sub candela care pâlpâia pe peretele de la răsărit şi să bea apă din carafa de cleştar de pe masă. Îşi amintea chiar că nălucirea aceea de fum avea acelaşi chip suav de floare îmbobocită, dar un trup străveziu, subţire şi unduios, ca de ştimă a apelor. Şi      totul ar fi rămas doar un vis, dacă fata n-ar fi  găsit în fiece dimineaţă carafa secată, de parcă slugile ar fi uitat mereu să o umple, şi dacă micuţa candelă de argint de sub icoana Maicii Domnului n-ar fi fost de fiecare dată încoronată cu câte o ghirlandă firavă din flori albastre de pădure… Sau dacă, din vreme-n vreme, steaua aceea de gheaţă din apus nu s-ar fi ivit la pândă în chenarul ferestrei.
Prinţesa Lilika n-a îndrăznit să-i vorbească despre toate astea nici măcar împărătesei, ca să nu fie învinuită iarăşi de năluciri ale trândăviei, dar n-a mai aflat puterea de a răbda când, la o revărsare de zori, s-a trezit cu o jartieră din blană de lup pe pulpa piciorului stâng, pe care a îndepărtat-o cu spaimă şi scârbă, dar pe care a regăsit-o în acelaşi loc, în zorii zilei care a urmat.  Iar împărăteasa, auzind şi văzând toate acestea, a înţeles de îndată că blestemul alungat în pustie s-a întors şi mai înverşunat şi că, până una-alta,  îşi arătase doar semnele cele dintâi.
Căci răul ascuns a izbucnit fără zăgazuri în prima noapte cu lună plină, când, fără nicio pricină desluşită, prinţesa Lilika a început să urle ca o fiară în laţ şi să se zvârcolească grozav prin aşternuturi, ca şi cum sufletul din ea s-ar fi zbuciumat  să se desprindă de trup, ca să se înalţe la ceruri pe treptele de voal ale lunii. Împărăteasa şi trei dintre jupânesele sale de taină o încolăciseră din toate părţile cu braţele şi cu picioarele, abia izbutind s-o ţintuiască pe pat, ca să nu se azvârle fără de sine prin golul iluminat al ferestrei. Lupta aceasta istovitoare, cu urlete, cu muşcături, cu spume la gură şi cu ochi răsuciţi în orbite, a durat până spre miezul nopţii, când fata a căzut deodată într-un leşin ca de moarte, căci trupul i-a încremenit numaidecât, mai rece şi mai alb decât marmura cea mai albă. Atunci, prin argintul tremurat al ferestrei, a început să se unduie înăuntru o apă de zmeură timpurie, sfâşiată arar de umbre stacojii şi de petale plutitoare de mac, până când pe pereţii din odaie a prins să se scurgă un fel sânge amăgitor, ca şi când toată noaptea de-afară  s-ar fi prefăcut fără veste într-o mare nesfârşită de sânge închegat.
Uite Balaurul cel Mare al Iadului, mugeau şi vuiau amestecat uliţele, unde mulţimea năvălise claie peste grămadă, răcnind, ameninţând şi făcând dese mătănii prin fumul gros de tămâie arsă pe la răspântii. Uite Lupul cel Nesătul al Satanei care s-a întors ca să ne pângărească şi să ne sfâşie luna, strigau ei cu gurile larg căscate spre cer, pocnind din bice şi zornăind din tingiri, căci fiecare căuta să sporească tărăboiul dintâi cu orişice i-ar fi căzut mai iute la mână : răpăiau în garduri, în pereţi, tropăiau  greu pe scândura punţilor, băteau neîntrerupt în găleţi şi butoaie sau, cine mai trăise una ca asta, chiar în tobe din piele de ţap, anume vrăjite şi menite să alunge Pricolicii de Dincolo, care, de veacuri, din bezna mormintelor, pândiseră înfometaţi clipa cea potrivită. Pretutindeni se trăgeau clopotele, se suna toaca, iar trâmbiţele de la curtea împărătească hăuleau fără niciun răgaz. Numai că, zăcând neajutorată pe cerga ei de nouri, luna se făcea tot mai roşie şi mai mică, sfâşiată cu sporită lăcomie de dinţi nevăzuţi, iar sângele ei feciorelnic se desfăcea pe cer într-un val purpuriu.
Chiar atunci între umbrele stacojii ale norilor, s-a arătat, prin puterile iadului, o minge de foc sau o căţuie înflăcărată, când jar şi când fulger, plutind răsucit pe deasupra palatului, ca un uliu care-şi caută prada.  Apoi, a încremenit clipind deasupra turnurilor, de unde a vegheat rece până spre răsărit, când s-a înălţat în spirală în slăvile ascunse ale cerului, preschimbându-şi neîncetat culorile şi luminile, ca şi cum ar fi vrut să le desluşească o taină a tainelor tuturor celor  cocoşaţi în genunchi prin pulberea uliţelor.
Abia când răcoarea dimineţii s-a strecurat ca o răsuflare de om ostenit printre perdelele sângerânde ale nopţii, împărăteasa şi-a amintit de vechiul blestem şi, dezvelind dintr-o smucitură trupul încremenit al prinţesei, a zărit din nou pe coapsa ei stângă şarpele din blană de lup, care se încolăcise flămând şi vânăt în carne. Iar când a reuşit să-l reteze cu pumnalul de argint pe care-l purta întotdeauna la şold, pe rotunjimea de lapte a pulpei a rămas o  urmă de păcură grasă, ca o lipitoare sătulă.
Puţin câte puţin, trupul de marmură fumurie al fetei a început să dea slabe semne de viaţă: o tresărire de fluture ameţit a pleoapelor, un freamăt abia întrezărit al nărilor, două umbre de roze pe obraji, apoi, un murmur îndepărtat şi molcom ca un susur de cântec…
În vreme ce afară, cu vuiet de bucurie şi de izbândă, mulţimea de pe uliţe făcea noi valuri de mătănii pentru reîntoarcerea miraculoasă a lunii, care cobora acum întreagă şi mirată înspre apus, însângerată doar pe-o latură, acolo unde o înhăţaseră mai întâi dinţii lacomi ai vârcolacului. Atunci, Lilika, ca deşteptată din morţi, s-a răsucit deodată cu faţa spre perete şi, oftând adânc, şi-a continuat somnul până târziu, după amiază, când s-a ridicat vioaie din aşternuturi şi a  cerut numaidecât ceva de-ale gurii.
La palat, ziua aceea s-a scurs ca o apă tulbure, cu învârtejite bulboane de nelinişte şi de şoapte şuierate tainic prin colţuri, dar, de la un capăt la altul al împărăţiei, oamenii n-au stat o clipă, gătindu-se, după datinile străvechi, pentru alungarea Vârcolacilor-Lupi, care se puteau întoarce orişicând în barca lor de jăratec, şi pentru desfacerea grabnică a vrăjilor necurate care îi aduseseră iarăşi peste sufletele lor păcătoase – şi aşa mult prea greu încercate, de când împărăteasa de-a doua, Piaza cea Rea, pusese stăpânire pe trupul şi pe cugetul nefericitului lor împărat. Dar seara, înainte de culcare, când împărăteasa i-a scos fetei sale rochia, ca să-i pună cămaşa de noapte, a descoperit cu groază că jartiera de blană se întorsese la locul ei, pe pulpa piciorului stâng – apărută o dată cu răsăritul primelor stele, pesemne, căci nu apucase să se strângă crâncen în carne, ca s-o sugrume şi s-o învineţească.  Acuma ştiu, ştiu şi ştiu  de unde vine blestemul, a strigat Împărăteasa cu gură de scorpie, sfâşiind cu dinţii laţul de piele de pe coapsa Lilikăi. Aşa că poruncesc să se înfăţişeze de îndată călăul şi mai marele peste străjile mele, căci, altminterea,  hoiturile lor vor îngrăşa câinii fără stăpân de sub ziduri şi cenuşa oaselor lor va îngroşa pulberea  dintre  turnuri.
Şi când toţi s-au adunat cu îngheţate plecăciuni înaintea-i, le-a poruncit răguşit să se înarmeze fără zăbavă pentru o vânătoare de fiare şi să o urmeze apoi, cu torţe şi câini, pe poteca ce ducea înspre hotarele de miază-noapte ale grădinii împărăteşti, acolo de unde Marele Codru se revărsa fără hotare sub stele şi unde mai dăinuia coliba din lemn de stejar a prinţesei de mult alungate.
Au ajuns pe hotarul înţelenit al grădinii abia foarte târziu, după ce zodiile apusului se cufundaseră deja în marea de sub capătul lumii, când, la lumina şovăielnică a torţelor, au dat câteva ocoluri prevăzătoare căscioarei de sihastru, care se umilea în genunchi pe sub umbrele grele ale unor copaci fără vârstă.
Atunci, la un ordin răcnit, hăitaşii au dezlegat, toţi deodată, câinii fioroşi care fremătau înăduşit în curelele lor, dar nici aceştia, chiar dacă au pornit ca din arc şi s-au rostogolit înverşunat prin toate ungherele, n-au încolţit nicăieri nicio făptură, fie ea omenească sau nu.
Încăperile joase, sufocate de aburi fierbinţi, erau pustii. O iarbă veninoasă se prelinsese peste praguri şi buchete de ciuperci galbene, unsuroase se împuiaseră pe sub grinzi.  Mirosea dulce a suc de cucută, dar şi a sudoare închegată de fiară. Nimic însă nu mai da mărturie că cineva trăise pe-acolo în ultima vreme, iar poalele codrului se prăvăliseră în valuri mari peste râu, astfel încât bolţile cernite ale ultimilor arţari se făcuseră totuna cu acoperişul putred al căsuţei de vânătoare.
Odrasla blestemată de vrăjitoare s-a înfăşat pe de-a-ntregul în pielea ei  de lupoaică şi s-a făcut lupoaică de-adevăratelea, după cum i-a fost scris, a mârâit împărăteasa ca o căţea bătrână. Iar acum, împieliţată de diavol, s-a pierdut în sălbăticia pădurii, ca să-şi afle un soţ şi o haită, pe măsura poftelor ei de vârcolac nesătul… Şi nu cred că vom mai auzi vreodată de numele ei, a încheiat ea răguşit, ca să priceapă toată suflarea că ar fi mult prea primejdios dacă oareşicine ar mai fi îndrăznit să-i pomenească numele, de atunci înainte. Căci bine ar fi să nu mai auzim niciodată de numele ei, a descântat  ea printre buze, scuipându-şi cu spaimă în sân.
Oricum, orbită de o ură nevolnică şi copleşită de întunecate presimţiri, împărăteasa i-a poruncit numaidecât lui Simion, cel mai şiret şi mai crud dintre vânătorii curţii domneşti, să-şi facă sălaşul chiar acolo, în marginea pustietăţii, ca să vegheze neadormit, ziua şi noaptea, şi să ucidă, fără alegere, orice javră de lup care ar mai îndrăzni să se mai arate vreodată pe-acolo. Iar pieile lor să le pui la saramură şi să mi le înfăţişezi, una câte una, la fiecare soroc, a poruncit ea cu sprâncene ascuţite de cruzime şi de încrâncenare.
3
Rămas singur în sălbăticie, Simion, starostele vânătorilor, n-a cutezat să se adăpostească în coşmelia blestemată-a lupoaicei şi şi-a înjghebat un culcuş din ierburi şi crengi în scorbura răsucită a unui arin bătrân, care părea să privegheze ponorul dinspre râu încă de la facerea lumii. Însă n-a putut nicio clipită să  pună pleoapă pe pleoapă, căci jivine nevăzute, izvorând fără şir din întunecimile codrului, s-au  încurat şi s-au înfruntat câtu-i noaptea de lungă pe celălalt mal,  urlând şi chirăind din ce în ce mai aproape,  ca şi cum înseşi porţile iadului s-ar fi deschis la o nici o sută de paşi de căpătâiul  bietului vânător, care şi-a risipit lăncile cele mai grele şi cele mai ascuţite săgeţi, azvârlindu-le la nimereală prin beznă. Iar, din vreme în vreme, a auzit cu urechile lui urletele înfricoşate ale unor fiare  rănite de moarte, numai că, la prima rază a dimineţii, cercetând luminişurile brăzdate de gheare şi scurmate de copite, n-a găsit altceva, decât, ici şi colo, niscaiva pete umede încă şi câteva dâre subţiri de sânge închegat. Dar niciun hoit, nicăieri, ca şi cum lighioanele rămase în viaţă şi-ar fi târât singure morţii în desişuri sau i-ar fi devorat în întregime, chiar acolo, la marginea apei.
Aşa că, îngrozit peste măsură, a hotărât să-şi ridice un foişor din lese şi bârne, cât mai sus, între crengile vânjoase ale celui mai înalt stejar din împrejurimi. A trudit astfel multe ceasuri în şir, dar, la lăsarea întunericului, avea deja un adăpost bine rostuit, la mai bine de douăzeci de picioare deasupra pământului, unde şi-a tras mai apoi, pe un scripete închipuit chiar de el, burduful cu apă proaspătă de izvor şi cei doi săcotei cu merinde lăsaţi de slujbaşii împărăţiei: unul, mai uşor, cu slănină de mistreţ  şi cu costiţe afumate de căprioară şi altul, ceva mai greu, cu posmagi vechi şi tari cum e piatra. Şi, de acolo, din slava noului său sălaş, a ascultat toată noaptea,  ceva mai liniştit de acum, urletele  haitelor de sălbăticiuni veşnic flămânde şi luptele lor începute mereu şi mereu, cu aceeaşi sălbatică înverşunare.
La lumina răsăritului, însă, când a cercetat nerăbdător urmele şi semnele numai de el ştiute, a băgat de seamă că nicio fiinţă cunoscută, om sau animal, nu îndrăznise să dea târcoale colibei de vânătoare, ca să încerce să pătrundă înăuntru, cum era de aşteptat. De aceea, cu ameninţările nemilostivei sale stăpâne în urechi, şi-a petrecut toată ziua meşterind fel de fel de capcane, pe care le-a pitit apoi, cu priceperea sa de bătrân şi viclean vânător, pe ambele maluri ale pârâului, pe poteci abia întrezărite şi prin luminişuri de-o palmă. Iar în noaptea care-a urmat, auzind cum se frângeau crengile subţirele de deasupra gropilor pline cu ţepi, cum şuierau laţurile arcuite prin pomi sau cum se prăbuşeau din beznă ghioagele grele, acoperite cu creste de toporişcă sau cu vârfuri  de sabie şi, mai ales, cum hohoteau sugrumat fiarele  cuprinse de zvârcolirile morţii, a înţeles că truda sa n-a fost în zadar. Apoi, odată cu primele luciri ale zorilor, coborând din înălţimea foişorul său şi cercetând cu răbdare împrejurimile, a găsit, rând pe rând, şapte lupi dintre cei mai mari, sugrumaţi, sfâşiaţi şi încremeniţi pe vecie, cu dinţii rânjiţi spre un duşman pe care nu apucaseră să-l mai zărească. Cei câţiva urşi, râşi sau jderi, nimeriţi şi ei prin laţurile dintre pomi sau traşi în ţeapă prin văgăuni, a fost târâţi aşa cum se aflau spre o groapă uriaşă, săpată anume, ceva mai departe, în dosul gardului prăbuşit al grădinii, dar lupii au fost jupuiţi de blană, unul după altul, după porunca împărătească, iar pieile lor sângerânde au fost întinse la uscat printre crengile  stejarilor de pe maluri.
Şi, chiar dacă în nopţile întunecoase care au urmat, prada a fost mereu mai puţină, alte zeci de piei zburlite şi sure au sporit podoabele fioroase ale stejarilor dinspre râu.
4
În vremea asta, după ce trimişii ei răscoliseră toate ţinuturile cunoscute, ca să-i găsească un ginere pe măsură, împărăteasa a hotărât, una-două, să-şi mărite fata cu un prinţ vestit de la Răsărit, despre care se zvonea că e frumos ca Apollo, înţelept ca Solomon şi viteaz ca Ahile. Bătrânul împărat, rătăcit în visele sale rele, nici măcar n-a mai fost întrebat, căci ajunsese doar o umbră tremurătoare a zidurilor, un nevolnic pe care slujitorii îl mutau de la umbră la soare şi de la soare la umbră, după cum le era voia.
Oricum, pregătirile de nuntă s-au făcut în pripa cea mare, ca şi cum oarecine  s-ar fi temut ca prinţul din Răsărit să nu-şi ia cuvântul înapoi, tainic sfătuit de vreo gură bogată, căci prinţesa, crescând ca din apă, dobândise răutatea şi viclenia mamei sale şi, mai ales, o faimoasă încăpăţânare de catâr întărâtat.
De aceea, nunta s-a făcut şi mai degrabă, în chiar prima duminică de după Rusalii, fără mare alai şi tărăboi, căci supuşii, copleşiţi încă de ceea ce le fuseseră dat să trăiască, se închiseseră prin bordeiele lor, cu ochii ridicaţi spre aureola de lumină a icoanelor. La palat însă ospăţul s-a întins până târziu, spre miezul nopţii, când mireasa şi ginerele s-au retras în iatacul lor după orânduială. Dar, în vreme ce ea se alinta ca cioara-n laţ şi zburda gureşă dintr-un perete în celălalt, ca şi cum l-ar fi prins pe Dumnezeu de picioare, el şedea înnourat de  gânduri pe un colţişor al saltelei, căci tânăra sa nevastă apucase, în câteva rânduri, să-şi arate arama, măcar că, iute strunită de împărăteasă, se întorsese de fiecare dată la gânduri mai bune.
În cele din urmă, tânăra mireasă, sleită de alergătura nunţii şi cu trupul îngreunat de mâncărurile şi de băuturile ospăţului, s-a întins numai o clipită pe marginea patului, ca să-şi tragă sufletul, dar a adormit deîndată cu fruntea îngropată în pernă, aşa cum dormea ea dintotdeauna. Atunci o bretea străvezie a cămăşii din borangic topit i-a alunecat lin peste braţ, dezvelind  icoana de înger încrustată pe umăr, pe care proaspătului soţ îi era dat pentru s-o vadă pentru întâia oară. Iar, când acesta, ca lovit de deochi, s-a aplecat deasupra, minunatul boboc de trandafir s-a deschis ca o fereastră prin nori, dând la iveală obrazul înlăcrimat al  unei fecioare cum nu se mai văzuse vreodată sub soare. Iar chipul acela plăpând, încununat de petale de raze, i-a căutat cu nesaţ luminile ochilor şi, revărsând râuri fierbinţi de iubire, prea multă vreme zăgăzuite, i-a şoptit ca într-un  cântec de leagăn: Cât de mult m-ai lăsat să te-aştept, dragul meu, drag, şi cât de anevoios se vor şterge-n uitare puţinele ceasuri care mă mai leagă-n blestem, căci, chiar dacă n-ai aflat până-acum, eu sunt Simina, singura fiică a adevăratului stăpân de pe-aici şi singura  mireasă de pe lume sortită ţie de ursitoarele bune care mi-au vegheat naşterea. Şi tocmai de aceea, mirele meu multaşteptat, tu vei rupe blestemul care m-a alungat printre lupi şi mă vei smulge din ghearele întunericului, pentru a  mă răsădi, de-a pururi a ta, în Grădina Ta de Lumină de la Răsăritul de Soare.
Numai că, chiar atunci, fără de veste, a răsunat prin fereastra larg deschisă cel de-al treilea cântat al cocoşilor, iar trandafirul de pe umăr s-a închis ca nişte aripi sfioase de fluturi, învăluind şi roua de lacrimi de  sub pleoapele coborâte în rugăciune ale prinţesei din vis. Şi asta chiar în clipa în care prinţul, îngenunchiat la marginea patului, ar fi vrut s-o acopere cu  mii şi mii de săruturi de foc. Dar şi-a luat repede seama, ca să n-o deştepte  pe prinţesa cealaltă, care nu încetase să-şi rumege, chiar şi prin somn, ocările şi ameninţările pe care nu putuse să le latre, după pofta inimii, la lumina zilei.
5
Acum, tot în prima duminică de după Rusalii, vânătorul, care moţăia amorţit în cuşca lui  din stejar, a auzit, printre freamătul somnoros al crengilor, cum bârna, potrivită anume deasupra intrării în căsuţa de vânătoare, s-a prăbuşit deodată cu vuiet de stâncă detunată şi cum un glăscior scâncit de copilă îndurerată a sfâşiat liniştea nefirească a luminişului. Dar n-a cutezat să se coboare şi să cerceteze, căci de dincolo de pârâu se pornise din nou o haralie de urlete deznădăjduite, ca şi cum o întreagă oştire de fiare turbate ar fi întovărăşit până la acel hotar făptura care se strecurase nevăzută-n cabană şi care, fără doar şi poate, se zbătea acum în chinuri pe scânduri, cu picioarele sugrumate de funiile încolăcite ale capcanelor.
Abia peste vreo două-trei ceasuri, când liniştea şi pacea se aşternuseră de mult peste codri, străjerul, stăpânit încă de o groază nelămurită, a îndrăznit să se desprindă de adăpostul său din copac şi să se apropie pe vârfuri de  căscioara înecată în smoala topită a nopţii.  A împins apoi uşa cu vârful unui jungher de care nu se despărţea niciodată şi, la lumina abia cernută a stelelor, şi-a cercetat plasele încâlcite pe jos, sfâşiate parcă de colţi ascuţiţi şi puternici, deşi odăiţa părea la fel de pustie ca şi atunci când o părăsise ultima oară. Doar în colţul cel mai întunecos se desluşea, plutind la câteva palme de podea, o nălucă de fum – prea înaltă ca să fie un duh de animal şi prea subţire ca să fie un suflet om. Atunci, vânătorul, care văzuse şi păţise multe la viaţa lui, şi-a luat inima-n dinţi şi, pipăind cu vârfurile degetelor făptura aceea de cenuşă-închegată, a înţeles cu uimire că era o doar o blană de lup, pe care cineva o agăţase-n perete de foarte curând, căci el, care îşi cerceta zilnic laţurile, n-o mai zărise niciodată pe-acolo. Iar mai târziu, când o desfăcuse sub lucoarea ninsă din Calea Robilor, pricepuse că avea înaintea ochilor o piele zveltă de lupoaică tânără, care mai păstra ceva din gingăşiile vârstei, precum şi mireasma aceea, abia desluşită, de flori de pădure şi de ierburi amare.
Şi, pricepând iute ce se petrecuse acolo, vânătorul s-a lăsat, în aşteptare, pe-o manta veche, după uşă, ştiind că stăpâna acelui veşmânt fermecat se va întoarce înainte de răsăritul soarelui, ca să-l îmbrace în pripă şi să se strecoare înapoi, în arcanele încă întunecoase ale pădurii. Numai că, prea ostenit de lungile ceasuri de veghe sau cuprins de vreo vrajă necunoscută, bătrânul s-a prăvălit încetul cu încetul pe-un umăr şi s-a adâncit într-un somn fără vise, până când soarele s-a înălţat la o palmă pe cer. Iar atunci când l-au deşteptat glasurile gângurite ale unor porumbei sălbatici ce-şi făcuseră cuibul în pod, a băgat de seamă, clipind ca o bufniţă rătăcită, că pielea de lupoaică se făcuse deja nevăzută şi că pe locul ei din perete se jucau răsucit doar fluturii străvezii ai zorilor.  O înfrângere care, din neştirbită încredere-n sine, îl întristase la început, dar pe care o simţise mai târziu ca pe o iertăciune.
Cu toate acestea, ca un vajnic vânător ce se afla, hotărâse să-şi înzecească osârdia, pentru ca, în noaptea care tocmai se aşternea peste codri, mult mai devreme şi mult mai adâncă decât oriunde altundeva pe pământ, să nu se mai lase în voia somnului, ca un prunc nevinovat. Aşa că se apucase pe dată să cureţe scorbura din arin în care îşi petrecuse ce dintâi noapte şi, după ce înghesuise înlăuntru câţiva vălătuci de iarbă bine uscată, se ghemuise şi el tot acolo, cu arcul pe genunchi şi cu ochii aţintiţi spre uşa şoldie a căscioarei din lemn.
Veghease aşa, cine ştie cât, dar spre dimineaţă, la cea din urmă vamă a somnului, sărise din nou în capul oaselor, căci de pretutindeni veneau, în valuri de vifor, chiote înfierbântate de ură şi de răscoală, şuiete de hăitaşi înverşunaţi, tropote de cai în spume, schiaun de câini asmuţiţi şi plesnet îndesat de săgeţi, în vreme ce zarea se cutremura stacojiu pe deasupra castelului împărătesc, în semn că focurile de strajă, făcliile, lumânările din biserici şi toate opaiţele din ungherele sărăciei fuseseră aprinse toate deodată. Apoi, gloata nevăzută se încâlcise o clipă printre crengile întreţesute de jur împrejur, când, peste bezna plină de zgomote şi de ameninţări furioase, se aprinsese, clipind ca un far îndepărtat-apropiat, astrul mincinos al aceleaşi corăbii ameţitoare, care se mai rotise de câteva ori pe deasupra ţinutului, pâlpâind cu dojană între apele unor nopţi şi mai triste.
Atunci, tot alaiul, în frunte cu împărăteasa şi cu fiica ei, încremenise ca trăsnit, cu toţi ochii căscaţi înspre cercul de foc îngheţat care se răsucea şi se mistuia în sine însuşi, apropiindu-se şi crescând fără-ncetare, ca şi când ar fi vrut să-i apuce pe toţi deodată în vârtejul său de lumini şi de culori nepământene.
Sloboziţi săgeţile şi aprindeţi focurile de catran, striga împărăteasa desfăcându-şi spre cer ghearele nevolnice de gânganie pe jumătate strivită. Dar nimeni n-o mai auzise, pesemne, căci toţi, rând pe rând, se prăbuşiseră deja în genunchi, ca să îngâne cântece de slavă şi de iertare pentru Cel Înalt Prea Slăvit, care, iată, li se arăta, chiar acum, în toată Splendoarea şi în toată Strălucirea Lui,  blândă şi cumplită totdeodată. Şi stând toţi cu toţii îngheboşaţi sub povara păcatelor nemărturisite care abia acum, în salbe grele de plumb, se prăvăleau asupra lor din negurile uitării, n-au băgat de seamă cum Cetatea Zburătoare se coborâse răsucit peste râu, aşezându-se ca un curcubeu mereu schimbător chiar pe hotarul dintre lumea cunoscută a oamenilor  şi tărâmul întunecat al fiarelor.
Şi doar când o uşă de diamant s-a deschis în peretele învăpăiat al Zidirii Cereşti şi când un fluviu de strălucire dumnezeiască s-a revărsat peste capetele lor, abia atunci au cutezat, pentru-o clipită, să-şi ridice pleoapele înspre minunea-minunilor şi să primească învâlvorarea din cer ca pe o îndelung aşteptată binecuvântare. Şi-au putut să vadă cu ochii lor cum o scară de cristal învăpăiat s-a coborât până între ochii încrucişaţi de groază ai împărătesei şi ai fiicei sale, care mai căuta orbeşte să se atârne de braţul voinicului de la Răsărit, ce-i fusese soţ sau, mai degrabă, nesoţ, o săptămână întreagă. Dar acesta se mistuise deja în bezna umbrită a arinilor care străjuiau râul.
Apoi, pâlpâind ca nişte flăcări albastre pe scara de spuză, se iviseră două făpturi care nu păreau nici adevărate, dar nici întru-totul neadevărate şi care, apropiindu-se, stârniseră un prelung ecou de uluire, fericire şi groază.
Era Împărăteasa Dintâi, înveşmântată în voalul ei vioriu de la nuntă şi încoronată cu perle ninse de străluminare, ca la prima sa înfăţişarea dinaintea norodului, când, în sunet de clopote şi de trâmbiţe, se împlinise taina cea sfântă a cununiei. Cobora fluturând uşor în boarea zorilor, iar ochii săi de văpaie albastră erau mai reci decât două stele de gheaţă. Iar, la un pas înapoi, o urma, călcând pe două tălpi, dar adusă de spate ca un om ostenit, o lupoaică auriu-arămie, înstelată de sticlirea din jur şi străfulgerată de o fioroasă încordare, care i se desluşea  mustrător în priviri.  Amândouă coborâseră treaptă cu treaptă, din ce în ce mai vii şi mai adevărate, şi  se opriseră la un stânjen de împărăteasă şi de fiica ei, căci cetele de oşteni şi de slugi înarmate care le însoţiseră până acolo se tot rostogoliseră înapoi, ca să se prăvălească apoi pe genunchi şi pe coate printre umbrele cele mai adânci ale copacilor.
Atunci, s-au ivit în cercul neverosimil de lumină polară, venind dinspre sălbăticie, Prinţul de la Răsărit şi lupoaica cea tânără, pe care zadarnic o pândise atâtea zile şi noapţi Simion, vânătorul. Călcau cu o încredere uimitoare – ea pe patru labe, ca o lupoaică de rând, iar el alături, uşor aplecat înspre creştetul ei, deasupra căruia îşi ţinea ocrotitor palma dreaptă.
Vino, vino la pieptul meu, fiica mea, rătăcită-n pustie, i-a spus Împărăteasa din Stele lupoaicei din codru, iar aceasta a făcut câţiva paşi înainte, fără de teamă,  şi, ridicându-se pe tălpile dinapoi, s-a aplecat la pieptul aceleia pe care o recunoscuse de la bun început drept adevărata sa mamă.
Iară noi ne vom întoarce încă o dată acasă, Lilika, fiica mea rătăcită-n blesteme, a scrâşnit Lupoaica din Cer şi, fără să ţină seama de jelaniile celor două iazme spurcate, s-a coborât ea însăşi pe frunzişul veşted al poienii, ca să-i arunce pe umeri blana de lupoaică tânără, pe care, în trecere, o desprinsese cu uşurinţă vrăjitorească de pe umerii Siminei, rămasă astfel în prealuminată sa frumuseţe de crin dumnezeiesc. Şi atunci, cât ai clipi din ochi, Lilika s-a şi scufundat în pielea aceea blestemată, care ei îi fusese hărăzită din naştere.  Şi, căzută în patru labe, şi-a urmat noua stăpână, scâncind cu adâncă umilinţă, până  în miezul învăpăiat al Carului de Foc, care s-a închis tremurător peste ele, ca o aripă de Fenix în flăcări.
Iar Împărăteasa Dintâi şi fiica ei cea dreaptă, Simina, însoţite îndeaproape de Prinţul din Răsărit, au trecut de-a dreptul prin trupul de ceaţă în risipire al celeilalte împărătese, care s-a spulberat deodată-n cenuşă, întors astfel în bezna din care s-a întrupat, şi s-au îndreptat fericiţi spre castelul din jariştea zării. Apoi au înălţat frunţile, cu pioasă recunoştinţă, când roata aceea uriaşă de foc s-a ridicat învârtindu-se deasupra copacilor, ca să se stingă încetul cu încetul în străfundurile văzduhului.
6
Şi a fost bucurie mare în toată împărăţia, şi a fost nuntă mare şi adevărată, care a durat o sută de zile. Şi au fost clopote şi surle, şi tobe, şi chiot când mirii au ieşit mână în mână din biserică, urmaţi de Împăratul cel reîntors printre oameni şi de Împărăteasa lui cea adevărată, reîntoarsă din morţi.
Şi undeva, deasupra, în adâncurile senine ale cerului, s-a aprins o stea fără nume, pe care şi voi aţi văzut-o, desigur, surâzând printre nori, în serile acelea de dulce uitare de sine, când vi s-a părut, pentru o  clipă, că sufletul vostru s-a întrupat într-o minunată şi asemănătoare făptură, dar  care n-a fost şi nu va fi niciodată de pe lumea aceasta.

“Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski”
maria sava

“În ziua de 28 ianuarie 1881, la ora 7 dimineaţa, Anna Grigorievna Dostoievskaia s-a trezit şi a văzut că soţul o priveşte.
– Cum te simţi dragul meu? l-a întrebat ea, aplecându-se către el.
–Ştii, Annia, a spus Feodor Mihailovici cu voce stinsă, sunt trei ore de când nu dorm şi mă tot gândesc şi-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.
– Dragul meu, de ce crezi asta? Doar acum te simţi mai bine, sângele nu mai curge, se vede că s-a format un „dop”, cum spunea Koşlakov. Pentru Dumnezeu, nu te mai chinui cu temerile, ai să mai trăieşti, te asigur eu.
A deschis Biblia care-i fusese dăruită la Tobolsk [când pleca la ocnă] de soţiile decembriştilor:
– Vezi ce scrie aici: „nu Mă opri”, înseamnă că am să mor.
Anna Grigorievna plângea. El îi mulțumea mereu, o consola, îi încredinţa copiii.
–Ţine minte, Annia, te-am iubit întotdeauna cu o dragoste fierbinte şi nu te-am înşelat niciodată, nici măcar cu gândul!
La ora 11 hemoragia s-a repetat. Bolnavul a fost cuprins de o slăbiciune neobişnuită. El şi-a chemat copiii, i-a luat în braţe şi şi-a rugat soţia să citească parabola fiului risipitor (s.m.). Aceasta a fost ultima lectură auzită de Dostoievski. După o nouă hemoragie, la orele 7 seara, el ş-a pierdut cunoştinţa şi la orele 8 şi 38 de minute a murit.
(Leonid Grossman – Titanul. Viaţa lui Dostoievski, trad. George Iaru, București, Ed. Lider, 1998, p. 498-499)
Astfel se stingea din viaţă “titanul literaturii ruse”, lăsând în urma lui o văduvă cu doi copii. Să vedem cine a fost Anna Grigorievna Dostoievski.
Spre sfârşitul anului 1866 Dostoievski s-a mutat la Petersburg şi a decis să-şi angajeze o stenodactilografă pentru a-l ajuta să finalizeze romanul Jucătorul. I-a fost recomandată tânăra Anna Grigorievna Snitkina, o fată modestă, liniştită, pe al cărei chip se citea inteligenţa. Încântată să se afle în preajma celebrului scriitor, Anna a acceptat, fiind impresionată, mai ales, de simplitatea şi de sinceritatea lui. În scurt timp l-a îndrăgit, deşi era cu 25 de ani mai tânără decât el. În 1846, când se năştea Anna, Dostoievski începuse să fie cunoscut şi remarcat după publicarea nuvelei Dublul…
Nu după mult timp s-au căsătorit. Vreme de 14 ani, Anna a fost îngerul lui păzitor: aşa cum Nora Joyce îl salvase pe Joyce de alcoolism, Ana i-a fost aproape în perioadele lui dramatice, când depindea de jocurile de noroc şi, mai ales, în momentele de cumpănă când trecea prin crizele de epilepsie. Anna Grigorievna  a apărut în viaţa scriitorului într-un moment critic – după o căsătorie nefericită şi după câteva poveşti de iubire la fel de nefericite.  Singur şi chinuit de boala lui avea, cu siguranţă, nevoie de un ajutor în redactarea scrierilor, dar şi de un suflet care să-i fie aproape.
În 1881 Dostoievski pleca în lumea umbrelor, Anna supravieţuindu-i 37 de ani, timp în care s-a ocupat în mod special de promovarea operei sale. Aşa cum spune criticul  Leonid Grossman, Anna a fost un adevărat “model al acelui fenomen greu de realizat şi rar întâlnit care se cheamă dragoste activă.”
Într-una dintre convorbirile pe care Anna Grigorievna le-a avut cu Leonid Grossman i-a povestit despre întâlnirea ei cu tânărul compozitor Serghei Prokofiev, încă student la acea vreme. Deja ajunsese să fie cunoscut, dar şi destul de controversat pentru inovaţiile pe care le introdusese în componistică, spărgând toate canoanele timpului. Lucrarea sa, Suita scitică, interpretată în 1916, a produs un val de proteste în lumea academică muzicală pentru limbajul muzical aproape brutal, nemaiîntâlnit. Compozitorul se afla încă într-o febrilă căutare, când s-a apucat de o nouă compoziţe muzicală, opera “Jucătorul”, inspirată de romanul lui Dostoievski. Hotărât să păstreze textul original dostoievskian, Prokofiev n-a mai apelat la un libretist. Lucrarea i-a fost acceptată la teatrul Mariinski din Petrograd, însă, curând, regizorul spectacolului, Bogoliubov, şi-a retras colaborarea iar artişii au început a-şi arăta nemulţumirea faţă de sonoritatea brutală a muzicii dar şi faţă de lipsa de melodicitate a textului. Era 1917. Opera a fost retrasă din repertoriu, iar teatrul a fost închis. În tot acest angrenaj de evenimente, compozitorul omisese să ceară acordul familiei Dostoievski, astfel că s-a mai trezit şi cu un protest şi  din partea acestora.
Acordul însă exista din partea Annei Grigorievna, căreia Prokofiev i-a făcut o vizită oferindu-i partitura operei cu o dedicaţie din partea lui. Ca de obicei îşi luase cu el agenda albastră pe care o purta mai mereu asupra sa. Anna era o bătrânică plinuţă, îmbrăcată după moda veche, purtând pe cap o “nakolka” prinsă de părul cărunt, adunat în coc. “Prevenită de Prokofiev, care o rugase să noteze câteva cuvinte legate de tema soarelui a rămas pe gânduri câteva clipe, apoi, aplecându-se peste paginile albumului a aşternut cu scrisul ei ferm şi citeţ următoarele câteva  cuvinte: „Soarele vieţii mele- Fiodor Dostoievski.” După care a pus data: 6 ianuarie 1917. Şi dintr-o dată chipul ei s-a transfigurat fiind inundat de roşeaţă, ochii strălucind de mândrie, de un profund sentiment de fericire. Nu era pentru prima dată când, unul dintre contemporani observa acea transfigurare a chipului Annei atunci când era amintit numele lui Fiodor Dostoievski.
Altădată, întrebată de un tovarăş de călătorie care o recunoscuse în trenul ce mergea de la Moscova la Sankt Petersburg : “Ce fel de om era Dostoievski?” Anna i-a răspuns cu aceeaşi lucire în priviri: “Era omul cel mai bun, cel mai tandru, cel mai inteligent şi cel mai generos din câţi am cunoscut vreodată.”
Anna Grigorievna a fost un veritabil agent literar pentru opera lui Dostoievski a urmărit toate editările, toate punerile în scenă, s-a opus atunci când a considerat că se aduce atingere renumelui scriitorului. A avut o atitudine pioasă faţă de tot ceea ce-a scris Dostoievski, însă a fost şi o femeie cât se poate de pragmatică. Dorinţa ei a fost ca cei doi copii: Fiodor Fiodorovici şi Liubov Fiodorovna să se ocupe mai departe de moştenirea literară de la tatăl lor. Abia după moartea ei, Fiodor, fiul, a plecat de la Ialta în Moscova şi s-a ocupat o vreme de moştenirea literară. În schimb, Liubov, care s-a stabilit  în străinătate din 1913,  a publicat o carte tendenţioasă la adresa tatălui său în care printre altele nota: “Mama mea a vorbit toată viaţa despre soţul său ca despre un om ideal, iar după ce a devenit văduvă şi-a educat copiii în spiritual unui adevărat cult pentru tatăl lor.”
Deasupra tuturor acestor neînţelegeri rămâne iubirea unică şi atât de profundă pe care Anna Grigorievna i-a păstrat-o lui Fiodor Dostoievski până a închis ochii şi dincolo de mormânt. Forever and a day. Tânăra fată care trecuse într-o bună zi pragul casei marelui scriitor, cu servieta în braţe, oferindu-şi serviciile de stenodactilograf, a lăsat posterităţii una dintre cele mai frumoase şi mai emoţionante poveşti de iubire. De remarcat că Anna n-a fost nici pe departe supusă firii dificile a lui Dostoievski, ci a rămas ea însăşi, independentă, adoptând o atitudine corectă şi demnă. A fost lucrul care l-a impresionat cel mai mult pe scriitor şi, din momentul în care a văzut-o, nu şi-a mai putut închipui viaţa fără “Anecika lui”.
O martoră a convieţuirii dintre cei doi povesteşte: „Ea se purta cu el ca o dădacă sau ca o mamă din cele grijulii. Pregătindu-i cele de trebuinţă când el avea să plece undeva, îi aducea ba una, ba alta până când în cele din urmă îl vedea plecat. Deodată zbârnâia soneria de la intrare.”Cine-I acolo?” “Eu, Anna Grigorievna! Batista! Ai uitat să-mi dai batista!” îi spunea el pe un ton dramatic. Erau firi diferite: ea veselă, plină de viaţă, râdea deseori cu poftă. El lua totul în tragic.
Avea simţul umorului şi-şi cunoştea foarte bine poziţia, deşi era modestă din fire. Aflată în străinătate îi scria fiicei sale: „Hotelierul, aflând de la nevastă-sa , care nu-i străină de ceea ce se cheamă literatură, că sunt soţia unui celebru scriitor, îmi spune acum “madame Tolstoi”. Eu nu protestez. A vrut să-mi prezinte un literat englez, dare eu am refuzat să cunosc asemenea plevuşcă, iar cu Shakespeare el n-are cum să-mi facă cunoştinţă…” iar zece  ani mai târziu după moartea lui Dostoievski fiind întrebată de un gazetar lipsit de tact de ce nu s-a mai recăsătorit, i-a răspuns: „Păi după ce l-am avut de bărbat pe Dostoievski, cu cine m-aş mai putea mărita? Poate doar cu Tolstoi!”
Îl cunoscuse, personal, pe Tolstoi în 1889 când îi aprobase o incintă  în  Muzeul de istorie din Moscova pentru a amenaja “Muzeul memorial F. M. Dostoievski”
Aproape în fiecare an Anna Grigorievna pleca la băi în străinătate. Primul lucru pe care-l făcea când ajungea acolo, vizita librăriile să vadă ce cărţi ale lui Dostoievski se vând, cine le-a editat. Revenea în Rusia cu o cantitate imensă de cărţi.  Niciodată nu renunţase la activitatea ei de corector, deşi vederea îi slăbise foarte tare şi citea cu lupa. Îi plăceau foarte mult pălăriile şi nu–şi refuza plăcerea de a-şi cumpăra câteva. Nu semăna în acele momente nici pe departe cu acea Anna Grigorievna care, cu ani în urmă îşi vânduse paltonul să-i cumpere soţului o pălărie nouă. Rămâsese la fel de modestă, de chibzuită şi de pragmatică.
Munca de  editor i-au atins sănătatea astfel că în 1911 la 1 septembrie şi-a vândut drepturile de editor. Deşi, pe seama ei se colportau zvonuri despre bogăţia imensă pe care ar fi deţinut-o, adevărul era altul. Anna făcea numeroase donaţii, ridicase şcoala din Staraia Russa care-i purta numele lui Dostoievski.
Anna Grigorievna a supravieţuit domniei a patru ţari, a trecut pragul unui nou secol,  a fost martora a trei revoluţii, a folosit tramvaiul, lumina electrică, telefonul şi metroul.  Vara anului 1918, în plin război a prins-o la Ialta. Foametea începuse să bântuie şi, într-una din zile, povesteşte nora ei, Ekaterina Petrovna, cineva i-a dăruit două funturi de pâine proapătă. Le-a mâncat toate şi, în urma unei crize de colită, pe 21 iunie 1918 s-a stins din viaţă.
“Am devenit soţia lui Fiodor Mihailovici când aveam 20 de ani. Astăzi am depăşit 70, dar şi acum îi aparţin numai lui: prin fiecare faptă, prin fiecare gând al meu aparţin memoriei lui, activităţii lui, copiilor şi nepoţilor lui”, nota ea în Memorii.
Bibliografie: D. Dostoievski, Soarele vieţii mele, Caiete critice, 1993

Minciună
Ion Mânzatu

Tot mai mulţi prieteni sau cunoştinţe mi se plâng de degradarea grozavă a condiţiei lor profesionale. O deznădejde adâncă se desprinde din cuvintele lor. Oameni pasionaţi, care-şi fac meseria cu dragoste, sunt excedaţi de climatul ce se distruge, se ruinează, aruncându-i tot mai adânc într-o lume a minciunii. De la un capăt la altul, lanţul dependenţei profesionale s-a transformat într-unul al minciunii sfruntate. Toţi actorii acestei tragedii mint, cu uşurinţă, cu seninătate, mint cu interes. Toţi sunt la fel de nefericiţi, pentru că rezultatele sunt doar grozăvii care pot îmbrăca orice formă, pot fi la îndemâna oricui. Mi se plâng şi-mi spun că tânjesc. Tânjesc să provoace o mare schimbare care să-i elibereze. Iar asta-i cea mai mare minciună. Din păcate şi cea mai gravă! Pentru că se mint pe ei, conştienţi, de faţadă, din conivenţa unui joc ce pare să-i aline cât de cât. În realitate, ei nici măcar nu ar fi în stare să accepte o cât de mică schimbare, pentru că presupune pericol, presupune risc. Dar, mai ales, poate presupune durere, multă durere. Au inventat acest joc al minciunii, pe care-l rafinează mereu, îl duc pe culmi, îl transformă într-un panaceu. Închişi în jocul acesta, nu mai sunt de fel atinşi de ceea ce se petrece în jur, sunt apăraţi de un scut trainic care-i fereşte de şocuri. Şi iată-i participând senini la ororile ce se nasc, ce înfloresc zglobii; le păstoresc, le îngraşă, le dau chip şi substanţă. Apoi plâng. Şi cercul se închide, steril, găunos, plin de putreziciune. Aceasta este viaţa lor, şi aşa va fi până la capăt, de nu va apare un Făt Frumos care să însorească lumea, uşor, lin, pe nesimţite, şi dintr-o dată visele, speranţele, nădejdile, să devină peste noapte o realitate fără cusur. Astfel se întregeşte minciuna prietenilor mei, şi-a cunoştinţelor deopotrivă. Dar, prăpastia este tot mai adâncă şi climatul mai sufocant, instinctul le spune că primejdia este din ce în ce mai mare, şi că este nevoie de ajutor. Ca şi cum n-ar participa din plin la toate acestea, se plâng şi doresc ceva ce nu ştiu, dar n-au răbdare s-asculte; ceva ce nu pot, dar nu lasă pe alţii să facă; ceva ce le trebuie, dar împiedică apariţia binelui. Şi peste toate, zi de zi, aceeaşi mare minciună: minciuna schimbării. Minciuna lor devine cu atât mai patetică cu cât simt că sunt cu siguranţă prada ei, şi atunci simt nevoia s-o facă tot mai spectaculoasă, mai mirobolantă în nădejdea că astfel se vor vindeca, că se vor putea privi în ochi. Dar aşa ceva nu se întâmplă. Din nefericire aşa ceva nu se întâmplă. Feţi Frumoşi nu se mai nasc, a secătuit stirpea, şi-a lăsat în locul ei un hău steril în care numai ecoul mai bolboroseşte ceva. Cândva profesionişti foarte buni, încep să se ofilească, instinctele lor amorţesc, demnitatea cedează încet, mândria lor profesională a fost roasă de mulţimea compromisurilor făcute, asemenea moliilor.
Sigur, în mod normal ar trebui condamnaţi, ar trebui puşi la zid, lapidaţi. Dar cine să ridice primul piatra? Cine e oare atât de vrednic, atât de eroic, în aceste timpuri, încât să pună pe primul plan condiţia profesională în locul celei sociale? Acum când mentalitatea colectivă spune totul, fixează totul pe dos? Sunt oameni prietenii mei şi cunoştinţele, au slăbiciuni, au nevoi, au orgolii, au vanităţi. Li se pare  mai simplu să renunţe la demnitatea profesională, la mândria de a fi onest, pentru recunoaşterea socială din scara blocului, de pe stradă, din cartier şi, de ce nu – poate -, una naţională. Recunoaşterea socială este un paleativ atât de plăcut! Este o otravă atât de dulce, încât poate motiva minciuna pe care trebuie să şi-o spună zilnic, s-o perfecţioneze mereu, neîncetat.
Puteţi să-i condamnaţi, dacă vreţi. Eu doar am să încerc să înţeleg, am să-i ascult răbdător şi-mi voi aminti mereu de visele lor dintâi. Am să mă fac că-i cred, şi voi bâigui întotdeauna ceva despre fatalitate.

Fragment din ”Ploaia”
Viorel Ploeşteanu

Mitică s-a oprit în locul unde câmpul se lovea de marginea pădurii. Îi părea mai cunoscut ca altădată locul acesta și parcă se vedea pe el însuși de undeva de deasupra. Își aduse aminte de ziua în care adormise pe câmp și avusese visul acela cumplit. Realiză că se află în același loc și, pentru o clipă, visul s-a amestecat cu realitatea. Dar acum nu mai era vis și nici el nu s-a mai întins pe iarbă, ca atunci. Rămase în picioare ascultând chemarea pădurii, în timp ce o umbră densă cuprindea câmpul și, odată cu el, pe Mitică și pădurea. Cerul se acoperi cu o mantie întunecată făcându-l pe om să dispară din imagine. Îi părea că e singur într-o lume neagră și pustie, căreia îi murise astrul dătător de viață și lumină. Sufletul îi era golit de orice simțire și îl durea acest sentiment de singurătate. Frica puse stăpânire pe el și ar fi vrut să fugă, să urle, dar n-o făcu, pentru că, oricum, nu era nimeni să-l audă și nici n-avea unde să se ducă. Dacă era singur pe tot pământul!
Deodată întunericul s-a sfâșiat, din negura lui țîșnind o limbă de foc ce-l lovi pe nebun în ceafă. Rămase o clipă nemișcat apoi se prăbuși, curios, pe spate, cu ochii larg deschiși către cer, în timp ce tunetul zguduia trunchiurile copacilor.
Câinele se sperie și se cuibări lângă trupul stăpânului, rămas în nemișcare printre ierburile fremătând de verdeață. Fulgere răzlețe mai luminară cerul un timp, dar ploaia nu veni. Norii au renunțat să mai întunece lumea și se risipiră care-ncotro, lăsând cerul să se oglindească în ochii lui Mitică. Privirea lui se liniștise, împăcându-se cu viața, cu oamenii, cu natura. Era o împăcare prin moarte, dar nebunul nu se răzvrătise împotriva ei, dimpotrivă, îi ieșise în întâmpinare, ca și când i-ar trebuit. Parcă și animalul se împăcase cu ideea de moarte și își priveghea stăpânul cu ochii liniștiți și umezi.
Mult timp după aceea nu a mai plouat.
“Ploaia”, Ed. Semne, București, 2004

Vizita de lucru a Înaltului Comisar
Mihai Batog- Bujeniţă

Când uşa avionului se deschide, aerul fierbinte şi umed mă face să cred că am fost băgat la cuptor. Eram cumva pe aproape! Mai precis în inima AFRICII negre, solicitat de guvernul democratic al unei foste colonii, ca expert financiar pentru ţările ce doresc dezvoltare economică pe baze stabile, cu principii moderne de comerţ şi industrializare. Preşedintele ţării, un om tânăr cu studii de marketing în cele mai prestigioase universităţi ale lumii părea că doreşte, în mod sincer, să contribuie la modernizarea ţării. Până una-alta hainele de pe mine atârnă îmbibate de transpiraţie deşi costă cât un automobil de lux, asta fără să mai pun la socoteală ceasul cu capace de aur şi geam din cuarţ. În sfârşit, de mine se apropie un munte de culoare neagră din cap până în picioare, cu excepţia dinţilor şi a unei părţi din ochi (aia care nu e roşie), respectiv şoferul unei limuzine ce mi se pare lungă de un kilometru, îmbrăcat cu o uniformă adecvată vânătorilor de capete, înarmat cu un zâmbet ceva mai lung decât limuzina, dar şi cu un aruncător de grenade, foarte asortat expresiei joviale. Îmi comunică drepturile şi libertăţile de care mă bucur adică:
– Urcă repede, până nu te iau ăştia la ochi! Nici nu întreb cine să mă ia la ochi, sunt obişnuit cu firea impulsivă a acestor oameni minunaţi, aşa că mă reped orbeşte, cu toată viteza în limuzină. Pornim, într-un nor de praf. Cu motorul turat la maximum, semn că bunul şofer ştie el ce ştie! După vreo oră de gonit prin peisajul devastat de sărăcie, lupte şi hoţi, plin de mormane de gunoaie şi ruine, ajungem la porţile unui parc imens. Nişte indivizi cu figuri nerecomandate ca vise, nici măcar pentru adulţii cu psihic rezistent, ne cercetează din cap până în picioare cu tot felul de aparate, dar mai ales cu privirea care, sunt sigur, pătrunde mai adânc decât laserul. Prin nu ştiu ce minune scăpăm întregi, apoi şerpuim pe aleile asfaltate ale parcului, printre arbori exotici ce răspândesc arome ameţitoare. Dacă nu aş fi avut memorie puteam crede uşor că sunt în paradis, acela conform cu prezentările de pe pereţii bisericilor. Oprim pe peronul pavat cu granit roşu al unui palat superb, în faţa căruia ne întâmpină preşedintele, primul ministru, şeful armatei, al serviciilor secrete şi încă cinci-şase înalţi funcţionari. Strângeri de mâini, pupături, bătăi pe spate, zâmbete sincere, pe scurt, bucurie mare! Intrăm în sala de consiliu, de mărimea unui stadion, cu lambriuri din esenţe rare şi o masă ovală din lemn de mahon. Ne aşezăm şi studiez repede, dar foarte atent, figurile gazdelor pentru a-mi structura expunerea pe înţelesul tuturor.
Preşedintele, alura dezinvoltă a dictatorului ieşit de la frizer, cu zâmbet cald, deschis şi binevoitor, cum numai politicienii adevăraţi reuşesc să-şi construiască după ani de zile de antrenamente. Dincolo de expresia de o dezarmantă sinceritate nu poţi trece. Primul ministru, figura unui animal hăituit, împăcat cu ideea că orice ar face va muri ori de mâna duşmanilor, ori a prietenilor, ori de a celor ce l-au pus în funcţie şi nu le-a îndeplinit aşteptările. Fenomenul îmi este cunoscut. Peste tot e la fel! Ministrul armatei, înfăţişarea unui bunicuţ care tocmai şi-a mâncat nepoţeii, iar în spatele lui, aghiotantul expresiv ca un crocodil bătrân ce se încălzeşte la soare, dar îi chiorăie maţele de foame. Imposibil de reţinut figura şefului serviciilor secrete (denumite aici, miliţia poporului), chiar dacă te uiţi bine la el. Este total deosebit de cel care-l secondează şi pare făcut din muchea unui topor. Mă rog, un topor folosit de mai mulţi călăi, dar totuşi topor! Preşedintele ne îmbie să bem sucuri din carafele de aur aşezate în faţa noastră şi mimăm toţi, cu multă pricepere, că onorăm invitaţia arătându-ne încântaţi de gustul divin al trataţiei. Gustul nu ştiu cum era de fapt, dar cu Divinul, de regulă, te vezi imediat după ce guşti sucurile, dacă nu ştii regulile bunelor maniere ale acestor oameni atât de ospitalieri. Îmi reprim cu greu tentaţia de a linge picăturile de apă de pe suprafaţa aburită a cănilor, iar gura-mi uscată de sete rosteşte pe un ton ce trebuie să pară ferm:
– Excelenţele voastre, Înaltul Comisariat al Finanţelor Mondiale m-a însărcinat să vă transmit respectoase urări de sănătate şi fericire deşi nu prea vede cum s-ar putea îndeplini aceste sincere urări, având în vedere că situaţia economică a minunatei dumneavoastră ţări este catastrofală! Mica mea introducere are darul nesperat de a-i face oarecum atenţi pe toţi cei de faţă.  Încă de la început trebuie să vă aduc la cunoştinţă faptul că nu veţi primi nici un împrumut până când nu îndepliniţi următoarele condiţii! Atenţia participanţilor slăbeşte considerabil în favoarea unor scrâşnete de măsele. Ignor pericolul, în fond e acelaşi întotdeauna.    – Vă voi expune deci, pe scurt direcţiile principale de acţiune:
-1- Revigorarea situaţiei economice, prin augmentarea infrastructurii! Se pare că doar primul ministru înţelege unele cuvinte din cele rostite, ceilalţi dau însă din cap în mod foarte convingător. Fără şosele şi căi ferate nu puteţi pune în mişcare economia, iar fără mişcare ea rămâne ca şi până acum la stadiul celei feudale. Veţi absorbi astfel masa imensă de şomeri pe care tot voi aţi creat-o din motive politice şi veţi dinamiza fluxurile financiare. Ştiu, veţi spune că nu sunt bani! Vă prezint însă, ca exemplu GERMANIA, a cărei economie în perioada interbelică, asigura un venit pe cap de locuitor mult mai mic decât al vostru acum. Atunci ea a demarat acţiunea şi a construit în numai cinci ani o reţea de autostrăzi care reprezintă şi astăzi peste cincizeci la sută din cele existente, în condiţiile actuale, în care această ţară este una din economiile cele mai dezvoltate din lume.
Copiii se uită la mine ca la un lucru profund nefolositor, dacă  nu chiar dăunător. E clar! Habar n-au de GERMANIA! Încerc un alt exemplu mai din zilele noastre. Uitaţi-vă la CHINA! În treizeci de ani a devenit, dintr-o economie de tot râsul, una din cele mai dinamice, iar peste încă douăzeci de ani nu este exclus să devină economia de referinţă a lumii! Ei bine, să ştiţi că în zece ani a construit peste trei zeci de mii de kilometri de autostradă, de zece ori mai mult decât în primii douăzeci de ani de avânt economic, pe când voi n-aţi reuşit în cincisprezece ani decât să reparaţi un fel de şosea mai largă rămasă de la vechiul regim. Ca să nu mai spun despre scandalurile legate de lucrări, de furturile diferitelor companii prilejuite de aceste reparaţii şi de împărţeala prăzii. Iar la sfârşit, dacă se poate vorbi de aşa ceva, de jafurile sistematice ale triburilor din vecinătate, cărora le sclipesc ochii de plăcere când văd cât fier sau aluminiu pot fura, fără nici un risc, din benzile de demarcaţie a sensurilor. Desigur poliţia, ca de obicei, nu poate face decât constatări, că doar n-o fi proastă să renunţe la şpăgi! Din câte pot să-mi dau seama, participanţii consideră CHINA o poveste, un fel de basm, însă la chestia cu poliţia, toporului din spatele ministrului de interne îi luceşte tăişul. -2- Aţi iniţiat tot felul de programe de asistenţă socială prin care manevraţi o masă de alegători învăţaţi să creadă că trăiesc doar din pomenile statului. Ştiţi bine desigur, că sumele oferite nu rezolvă nici minimul necesar existenţei, dar realizaţi două scopuri politice, importante numai pentru voi! Cei care mai au inconştienţa de a munci sunt sacrificaţi şi sărăciţi în numele unui pretins ideal de solidaritate, ori se ştie că săracii sunt mai mereu la cheremul puterii, iar trântorii se cred şmecheri pentru că primesc fără să muncească, fiind astfel şi ei dependenţi de hachiţele şi interesele puterii. Desigur, într-o ţară sărăcită deliberat de elita politică, maniera bunului plac este de fapt singura dominantă a factorilor de decizie. Veşnic sunt greve, scandaluri de tot felul, acuze de corupţie, şantaj, se devalizează bănci, fonduri, împrumuturi externe, se vinde solul şi subsolul pe mai nimic, dar cu cele mai grase comisioane, iar poporul de mila căruia plângeţi toată ziua prin parlament se uită şi nu înţelege unde e greşeala. Sau dacă înţelege, cine-l bagă în seamă, că el e bun doar în ziua de votare şi nici atunci cine ştie ce, că important, vorba lui STALIN, nu e cine şi ce votează ci acel ce numără voturile! Fie vorba între noi, mare înţelept!
-3- aveţi cheltuieli militare imense pentru întreţinerea unei armate care imită perfect credinţa şi devotamentul, mai ales la paradele periodice, evident atâta vreme cât e plătită, fiind de fapt inutilă, că dacă e să vă cucerească cineva, deşi mă tem că a şi făcut-o, nu cu efective armate vă va invada, ci cu sume de bani pe care nu le puteţi restitui niciodată!  De altfel, ştiţi foarte bine, că o armată este o formă fără conţinut atâta vreme cât nu se experimentează în teatrele de război, însă şi ea este folositoare ca bazin electoral, fiind dependentă de salariile oferite de putere. Ochii blânzi şi înţelepţi ai ministrului armatei îmi zâmbesc aprobator cu multă înţelegere, iar hiena din spatele lui dispare ca măturată de un curent de aer. Sunt sigur că va începe să dea ordine în conformitate cu cele susţinute de mine.
-4- Aveţi cea mai extinsă organizaţie a serviciilor secrete! Fiecare minister sau ministru, fiecare partid, fiecare companie, ca să nu mai vorbesc de preşedinte, primul ministru şi chiar oamenii înstăriţi, şefii de triburi, clanurile, şefii publicaţiilor, toţi au propriile lor servicii de informaţii, desigur toţi lucrătorii provenind din vechile structuri, dar ce mai contează când îi uneşte de fapt acelaşi interes, goana după îmbogăţire. Numai că asta se face pe bază de tunuri, interese mafiote, de grup, fără nici o grijă pentru nevoile reale ale ţării. Luptele dintre diferitele grupuri se văd destul de bine în jocurile piramidale care au nenorocit întreaga populaţie, înfiinţarea şi dispariţia subită a unor bănci sau fonduri mutuale, excrocherii fără nici un vinovat, în general tot ce se practică de când lumea pentru a ruina o naţiune, fără nici un scrupul şi fără nici un învinuit.
Pe faţa invizibilă a ministrului de interne se conturează  umbra unui rânjet. Dispare şi toporul însângerat la fel de discret precum omologul său de la armată. Aproape mă încântă eficienţa cu care aceşti oameni doresc să pună în practică principiile sănătoase ale economiei de piaţă….
În concluzie! Desfiinţaţi sistemul păgubos al pomenilor bugetare pentru clienţii partidelor, al asistenţei sociale fără rost, reduceţi drastic cheltuielile militare, distrugeţi sistemele corupte ale serviciilor secrete, înfiinţând numai unul, sub control parlamentar şi demaraţi programele de infrastructură despre care am vorbit. Sunt convins că peste trei luni când ne vom reîntâlni, dacă aplicaţi aceste prime măsuri, situaţia va fi cu totul alta.
Preşedintele îmi strânge mâna cu căldură, emoţionat, cu umbra unei lacrimi în colţul ochiului drept. Primul ministru îmi mulţumeşte în numele guvernului şi a naţiunii, înmânându-mi ordinul Steaua Divinităţii în grad de mare General al Binelui Suprem, cea mai valoroasă distincţie a lor. Ce să vă mai spun, cum mă pupă bunicuţul şi cu omul invizibil! Sunt condus apoi cu mare alai pe terasa uriaşă a palatului, în capul scărilor, unde primesc explozia de entuziasm a mulţimii. Cobor fericit şi mă îndrept către ei pentru a le mulţumi în faţa camerelor. Oarecum în rândul al doilea, zăresc figurile luminate de bucurie ale celor doi asistenţi ministeriali. Ies din mulţime şi la fel de bine dispuşi mă împuşcă cu mult profesionalism, în abdomen, ca să fie siguri că mor în chinuri. Unul dintre ei se apleacă uşor, mă bate prieteneşte pe obrazul cam verzui şi-mi ia de la gât panglica marelui ordin. O înmânează apoi, ceremonios, preşedintelui şi întorcându-se milităreşte spre mulţimea adunată spontan la festivitate dă nişte ordine scurte pe un ton lătrat. Mulţimea se aliniază şi părăseşte uriaşul parc mergând cadenţat şi intonând un minunat cântec de luptă.

Discuţii
Sorin Tunaru

Şi ce dacă mâine dimineaţă va fi tot la fel? Şi cui îi va mai păsa dacă eu voi fi stând în continuare aici, privind pietrişul rostogolindu-se pe râpele adânci printre dârele de ceaţă, lovindu-se de picioarele mele adânc înfipte în nisipul râului, picioarele mele de lemn, chibrituri îngheţate ce nu se vor aprinde niciodată, capul de staniol şi umerii din polistiren, găsite pe unde se aruncă resturile menajere? Şi cine ar mai trebui să ştie că eu, ca şi toţi soldaţii mei, ne-am rătăcit unii de alţii şi nu ne-a mai rămas decât să aşteptăm venirea dimineţii pentru a înţelege cum se poate pierde o luptă atunci când totul părea câştigat? Şi pe cine ar putea interesa urletul lui victorios căutându-ne prin pădurea înnegrită de cerul nopţii, foşnetul labelor lui groase şi botul ca u,n peşte muşcând la întâmplare? Că aici, fulgii de zăpadă cad încontinuu şi curând vor aşterne pe pământul negru o poveste atât de simplă încât ar putea fi chiar plictisitoare? Pe nimeni. Pentru că iarna nu a trecut nici până acum, şi puţin probabil că va trece vreodată.
* * *
Cel mai mult îmi plăcea să stau noaptea în patul meu, să privesc lumina lunii intrând pe gemuleţul mic, prin perdeaua colorată, aşezându-se liniştită pe tot patul. Iar atunci, strângeam puţin cearceaful şi în faţa ochilor, îmi apăreau munţii cu umbrele lor lungi, iar în văile negre se adunau, de prin grote şi din păduri, eroii nopţilor mele. În fiecare noapte trăiam, pe rând, viaţa fiecăruia dintre ei, râdeam când erau fericiţi, mă întristam atunci când vreunul pierea în ghearele giganticelor creaturi ce-şi făceau şi ele veacul pe acolo, pentru ca apoi să le trăiesc poveştile în somnul adânc ce-mi închidea ochii.
Dimineaţa, mă trezeam plin de viaţa eroilor mei, continuând să merg pe cărări înguste cu arcul şi tolba plină de săgeţi pentru ca apoi să mă ridic în coate şi trezit complet de lumina zilei, să ascult cu atenţie afară, sperând să-l aud venind pe tata. Iar tata venea întotdeauna la fel, strigând la câinele ce-l lătra chiar dinainte de a intra în curte, scuturându-şi bocanii de peretele casei şi aducând după el toate lucrurile acelea minunate pe care le îndesa, în timpul lungilor călătorii, într-un sac de cârpă pentru ca apoi să le arunce pe jos, în faţa mea, râzând. Eu mă uitam, cu teamă şi curiozitate în acelaşi timp, luându-le în mână, făcând cunoştinţă cu ele şi aşteptând cu nerăbdare poveştile pe care mi le vor spune. Dar, cea mai fericită era mama, o vedeam privindu-l pe tata cu tot dorul ce-o chinuise în zilele în care el lipsise şi ne lăsase ca nişte jucării uitate într-un colţ. Iar tata nu se mai oprea din vorbit, povestea în timp ce-şi lăsa haina groasă şi mirosind a cenuşă în cuiul ce se îndoise după atâtea plecări şi sosiri, uitându-se când la mine, când la mama. Ne spunea cum se luptase de unul singur, cum scăpase de colţii animalelor ca prin minune, desenând în aer fălcile uriaşe pe care le auzise clămpănind în faţa lui, de atâtea ori. Mama îl asculta şi ea uimită, uitându-se cu coada ochiului la mine şi eu eram atât de mândru încât mă urcam cu picioarele pe scaun să fiu şi eu la înălţimea mesei, să-mi pot pune coatele pe faţa de masă şi să-i ascult poveştile uluitoare ca un camarad care ştia, cu adevărat, despre ce era vorba.
Erau serile în care mă chema la el şi-mi arăta prăzile capturate de la monştrii pe care-i omorâse cu sânge rece, spunându-mi aspru să le duc în camera pentru că erau ale mele de acum, dar să am mare grijă de ele şi să le pun sub pat, iar când îmi va fi frică şi el nu va fi acolo, să le vorbesc, iar ele, îmi vor povesti cum s-au luptat ore în şir pentru că într-un final el să învingă şi, cu siguranţă, nu le-a fost ruşine să piară de mâna lui. Atunci, le strângeam în braţe simţindu-le mirosul de pădure, de iarnă şi zăpadă şi prezenţa lor îmi stârnea imaginaţia şi mă umplea de bărbăţie.
Apoi, mama aducea mâncarea iar tata îşi sufleca mânecile şi ochii îi sticleau ca ai animalelor sălbatice ce-l aşteptaseră pitite după vreun tufiş mai mare. Îi simţeam răsuflarea ca pe o urgie a naturii şi îi vedeam unghiile pline de pământ, palmele stângace cu furculiţele prea mici, şi îmi doream să fiu, cândva, ca el. Mama îl întreba de toate, şi pe unde a fost, şi pe cine a întâlnit, ce animale văzuse iar el repeta din ce în ce mai bucuros cum ajunsese în faţa râului acela mare, cum încercase să-l treacă înot şi toată pădurea se unise împotriva lui, râul se umflase furios, peştii deveniseră tot mai mari iar fălcile trosneau ca nişte capacane de urs. Se ridica de la masă povestind din ce în ce mai tare, cu firimiturile curgându-i de pe bluza ruptă iar eu mă facem din ce în ce mai mic ascultându-l, cum apucă sabia cu amândouă mâinile şi urlând din toţi rărunchii tăia părul de vrăjitoare al pădurii, făcând-o să ţipe de durere, după care, ajungând la malul apei sulfa atât de adânc şi fierbinte încât apa se trăgea la o parte înspăimântată iar monştrii se făceau, de îndată, nişte peşti mici şi lucioşi. Apoi, se lăsa cu greutate pe scaun, sorbindu-ne din ochi şi începea să mănânce în tăcere privind cu drag la bucatele din farfurie, zâmbindu-i mamei care aducea şi vinul, apucând paharul aşa cum făcuse, negreşit, cu gâtul şarpelui gigantic şi îl bea cu setea cu care băuse sângele bestiei, ştergându-se cu mâneca la gură şi privind mulţumit la noi. Eu nu mă săturam ascultându-l, voiam mai mult şi întindeam mâna spre mânecile roase de vreme, îl rugam să-mi povestească mai multe, iar el cu chipul brăzdat de oboseală se uita la mine nezicând nimic. Ochii i se închideau, îi vedeam pleoapele grele, ca şi scutul pe îl căra şi îl acoperea, noaptea, în mijlocul pădurii de iuţeala focului şi animalele veninoase, lăsându-se peste ochii negri, adormind încercând să-şi amintească o altă aventură, tot timpul diferită. Mama venea în spatele meu, îi simţeam părul fin gâdilându-mi ceafa şi mă trăgea uşor de mână şoptindu-mi să mă duc în camera mea. Dar eu voiam să mai stau un pic, să mă încalţ cu bocancii lui gigantici, să mă îmbrac cu armura şi să continui toate poveştile care aşteptau în inima pădurii, însă mama nu se lăsa, îmi spunea să intru în pat că tata era obosit şi eu, resemnat, întorceam capul după el şi îl vedeam adunat ca pe o stâncă pe care năpădiseră muşchii, respirând adânc cu mâna dreaptă aşezată sub cap. Mama mă urca în pat şi mă pupa pe frunte iar eu ştiam că va trebui să aştept o noapte întreagă să-l pot vedea, din nou, pe tata. Şi, niciodată nu adormeam prea repede, vocea lui încă îmi povestea, iar poveştile luau forma micilor jucării pe care le scoteam de sub pat şi le înşiram pe jos; în întuneric, le auzeam râsetele şi îmi imaginam discuţiile amuzante din care eu, atunci, nu înţelegeam chiar totul, dar îmi plăcea să le ascult. Adormeam printre ele, în regatul meu, înconjurat de slujitori, ostaşi, ziduri din perne şi graniţe râcâite pe jos.
Dimineaţa mă trezeam în sunetul trompetelor şi ieşeam de sub pat târâşi auzindu-l pe tata cum umbla prin grădină, tăind lemnele care trebuiau să ajungă toată iarna. Îmi plăcea să-l privesc, cocoţat pe pervazul verde, vorbind de unul singur când se ducea să mai ia câte o roabă plină ochi cu butuci. Apoi, ieşeam din cameră şi o vedeam pe mama, un pic mai fericită, călcând feţele de masă în timp ce, pe plita de piatră, se coceau ştiuleţi de porumb. Se uita grăbită la mine şi mă trimitea în curte să mă spăl cu apă rece apoi să vin să mănânc din farfuria tatii, folosind furculiţa şi cuţitul lui. Erau singurele dăţi când mă bucuram să ies şi să mă spăl în frigul dimineţii. Curtea era mărginită de gardul înalt din spatele căruia se vedeau vârfurile brazilor, iar mai departe, munţii păreau cu adevărat, marginile acestei lumi mărunte. Când mă vedea, tata arunca toporul cât colo şi mă lua în braţe, mă ridica deasupra capului şi îmi spunea, arătându-mi vârfurile munţilor: “vezi? Acolo am fost eu, sus de tot, de acolo de pe vârful acela te-am văzut şi pe tine şi pe mama!” Şi îşi întindea mâna groasă arătându-mi vârfurile acoperite de zăpezi. “Dar, nu ţi-era frică acolo, aşa de sus?” întrebam imaginându-mi vârful acela micuţ ca al unui ţurţure uriaş pe care, dacă nu vrei să cazi, trebuie să-l iei în braţe cu totul. El mă aşeza pe ceafă şi-mi spunea sigur de el: “nu mi-a fost teamă niciodată, acolo m-am urcat să vă văd pe voi, să fiu sigur că sunteţi bine!” După care mă lăsa pe jos şi îmi arăta roaba. “Ia-o şi mai adu nişte lemne că mai avem o mulţime de tăiat!“ Iar eu mă chinuiam să o ridic şi nu reuşeam mai mult de câţiva paşi. Tata, venea întodeauna în spatele meu şi o lua într-o singură mână, apoi o umplea şi mă punea şi pe mine deasupra. O împingea atât de tare încât aveam impresia că în orice moment ne vom răsturna şi, de frică, mă ţineam de margini, ţipam cât mă ţinea gura dar el nu se lăsa înduplecat şi răscoleam întreaga curte, speriind găinile, câinele şi făcând mâţele să iasă căscând de pe acoperiş. Erau zilele în care tata, mama şi cu mine eram doar trei caractere uitate în mijlocul pustiului înconjurat de pădure. Erau primăverile când, cu toţii, ne trezeam dis-de-dimineaţă şi ne uitam la cerul încă înstelat, la munţii colţoşi din zare şi la luna răsărind printre vârfurile lor ascuţite. Uneori, mama venea, şi-mi dădea pe furiş câte o jucărie făcută din bucăţi de lemn şi cârpe colorate şi-mi spunea la ureche, “spune-i că ai găsit-o în spatele casei, întreabă-l dacă ştie a cui este” iar eu chiar mă duceam cu jucăria mică şi tata o lua cu grijă, o privea cu atenţie, apoi se făcea c-o bagă în buzunar vorbind misterios: “da, cred că ştiu, au fost pe aici nişte prieteni mai mici şi voiau să te vadă, însă tu dormeai. O să le-o dau înapoi, este a lor, nu e lucru făcut de mână omenească” şi, zâmbind cu gura până la urechi, se întorcea cu spatele iar eu mă agăţam de el şi-l rugam să nu-i mai vadă pe acei prieteni, ce dacă nu era făcută de mână omenească, eu o voiam, iar tata o ridica cât mai sus obligându-mă să-mi ridic capul până o vedeam ca şi lipită de cerul albastru închis. “Nu, nu, băiatul meu, trebuie să vorbesc cu ei şi apoi mai vedem!” dar eu chiar nu mă lăsăm şi mă agăţam de pantalonii lui aşpri şi-l rugam până când se vocea i se înmuia şi îmi spunea pe un ton secret: “bine, ia-o, dar numai câteva zile, şi să ai grijă de ea, da?“ Eu săream cât mai sus să o prind apoi fugeam şi treceam pe lângă mama ţipând, “am luat-o pentru câteva zile, e a mea!“ Mă duceam în cameră şi închideam uşa apoi trăgeam cutia de sub pat şi o ascundeam printre altele asemănătoare urmând să-i găsesc un nume şi o slujbă pe măsură, în noaptea următoare.
Seara, în bucătăria mică, după ce terminam de mâncat, tata mă lua cu el afară. “Haide, vreau să-ţi arăt ceva!” Îşi punea bocancii grei şi zguduia duşumeaua când ieşea în aerul rece şi tare al nopţii. Mă duceam cu el în capătul curţii, acolo de unde puteai atinge cu degetele ramurile brazilor şi îmi vorbea de stele. Erau, spunea el, praful ce se ridicase din copitele marilor animale ce fugiseră din calea celui ce făcuse soare şi luna să stea pe cer. “Şi ce era înainte tată?” întrebam eu imaginându-mi animalele gigantice fugind îngrozite şi lăsând în urma lor nori uriaşi de praf argintiu. “Nu mare lucru, era doar întuneric, aşa cum este când te bagi sub pat” spunea el convins strângându-mă mai aproape de el. “Nu era nimic, până să se fi aprins soarele. Apoi, înainte să se stingă flacăra care-l aprinsese, cel ce făcuse toate acestea, se gândi că şi o soră mai mică ar fi binevenită, nu care cumva giganţii să se întoarcă atunci când soarele va fi obosind să ardă. Şi a făcut şi luna să stea de veghe, dar flacăra se stinse prea repede şi, de aceea, uneori o vezi pe cer întreagă, alteori jumătate.” Eu credeam toate astea, iar când luna ajungea printre vârfurile munţilor ascuţiţi, îi spuneam, “uite, arăta de parcă ar ieşi din colţii pământului”, iar el râdea şi mă ridica în braţe să o văd mai bine. “Priveşte-o, vezi cât de galbenă este? Când vei creşte mai mare o vei putea atinge cu mâna şi atunci ea te va primi! Ştii ce se află acolo?” Mă întorceam aşteptând răspunsul, iar el îmi şoptea la ureche, “te va chema la ea şi crede-mă că ştiu, nimic nu se compară cu o vizită acolo. Poţi intra în ea, e ca un palat în care se găsesc toate bogăţiile pe care ţi le doreşti. O poţi scutura că pe o puşculiţă şi bănuţi de aur vor cădea din ea şi îţi va da voie să-i iei pe toţi, nu se va supăra niciodată. Fă-te mare, curajos şi vei ajunge acolo!” Apoi mă lăsa în picioare şi spunea obosit, “haide, hai să mergem ne aşteaptă mama.” Ne întorceam, eu gândindu-mă la camerele plinde bogaţii pregătite pentru mine, strivind iarba grasă sub picioare, ascultând greierii şi nu mai vorbeam mare lucru.
Erau serile când, uneori, tata îşi turna ciocănele de ţuică şi vorbea cu mama despre lucruri pe care, atunci, chiar nu le înţelegeam. Mama mă trimitea în cameră şi îmi spunea să nu ies că tata e supărat foc, iar eu o ascultam şi plecam luând în pumn, pe ascuns, pâine şi biscuiţi să nu-mi las ostaşii şi slujitorii să moară de foame. Mă băgam sub scândura patului şi auzeam pe tata vorbind tot mai tare, lovind masa cu pumnul, dar eu îmi imaginam că-i doar toba bătută înaintea unei lupte drepte, apoi izbind cu piciorul în găleţile de pe jos. Mama începea să plângă dar tata nu se oprea şi eu, de frică, ordonam adunarea în formaţie de luptă, toate păpuşile şi soldăţeii de lemn se aranjau aşa cum voiam eu, să apere graniţele, palatul şi pe împăratul cel bătrân. În toiul nopţii, atunci, mi-era frică auzind-o pe mama ieşind în curte şi plângând lângă fereastra mea. Iar tata, ştiam, continua să îşi toarne ciocănele de ţuică şi să dea cu pumnul în masă, să vorbească foarte tare, chiar să urle, de unul singur.
Şi, mai tot timpul, adormeam înconjurat de ostaşii mei credincioşi, iar bocăniturile tatălui şi plânsul mamei se auzeau din ce în ce mai îndepărtate, tot mai mult ca un vuiet, parcă purtat de vântul ce trecea printre şirurile aliniate ale soldaţilor mei credincioşi.
Erau nopţile în care visam că sunt în fruntea armatelor mele colorate, auzeam fanfara cântând, treceam un râu adânc şi primejdios în care se vedau forme albicioase înconjurându-ne, se vedea apa unduindu-se când aripioarele lor albe ieşeau la suprafaţă, iar calul alb pe care eram se cabra speriat şi abia puteam să-l ţin în frâu. Pe malul opus ştiam că e tata pregătit să mă ajute, dar nu-l vedeam, formele albicioase deveneau tot mai lungi, tot mai mari, iar eu mă chinuiam să înaintez în apa care devenea tot mai adâncă. Auzeam din spate fanfara cântând iar pe malul celălalt erau stânci pe care năpădiseră muşchii, vedeam un foc mic şi scuturi făcute cerc. Iar tata, era acolo, ştiam că e pregătit să mă ajute, cum putea şi el, dar, într-un final, nimic din toate astea nu se întâmpla.
Mă trezeau zgomotele animalelor pe care mama le hrănea dis-de-dimineaţă şi îmi plăcea să stau în pat ascultând dimineaţa întinzându-se prin cameră şi împrăştiind umbra pomilor deşi pe pereţii albi. În acele dimineţi mă uitam de pe pervaz la mama şi o vedeam cărând găleata cu mâncare, mă gândeam să spun ceva de acolo de sus, să-i treacă supărarea dar, de obicei, doar o priveam. Apoi, tiptil, mă uitam sub pat şi vedeam figurinele aranjate, stând cuminţi de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi îmi revenea toată încrederea, aşa că, deschideam uşa incetişor şi îl vedeam pe tata dormind cu spatele la mine; în bucătărie încă plutea aroma ţuicii iar mama deschidea uşa privindu-mă uimită.
În acele dimineţi mama se ferea să-mi zâmbească, o vedeam agitată, căutând din priviri orice de care şi-ar fi putut agăţa resemnarea, trecând pe lângă mine şi arătându-mi masa pregătită. Tata se foia în pat şi, cu greutate, îşi ridica pleoapele grele şi se uita la noi de parcă se mira că ne aflam acolo. Apoi tuşea de se scutura tot patul şi se ridica în cot, încercând să înţeleagă de ce suntem tăcuţi, mormăind un bună dimineaţa anemic. Iar atunci mama ieşea afară din bucătărie lăsându-ne doar pe noi doi. Ştiam că nu se simţea deloc bine, ştiam că îi părea rău şi luându-şi faţa în palme recunoştea vinovat: “aseară mi-au venit de hac toţi demonii pe care nu i-am omorât la timpul potrivit” şi ridica neputincios din umeri neîndrăznind să mă privească în ochi. De afară se auzea mama de după soba de vară făcându-şi de lucru cu câte o oală şi răstindu-se la pisici. În acele dimineţi, eu îi iubeam pe amândoi mai mult ca oricând şi, deşi nu înţelegeam prea multe din tot ceea ce vorbeau, ştiam că în curând voi ajunge mare ca şi tata, voi fi în stare să ajung cu uşurinţă la luna arginitie şi voi ajunge în camerele ei bogate, iar tata nu va mai trebui niciodată să plece cu lunile şi mama nu va mai aştepta uitându-se peste gard la vârfurile munţilor. Aveam încredere în soldăţeii mei de lemn, ce se vor fi făcând şi ei nişte adevăraţi razboinci, că vom ieşi împreună din camera aceea mică şi întunecată, cu tavanaul strâmb, că o adevărată oaste, îmbrăcaţi în straie mândre, frumos colorate, şi mă vor sluji că pe cel mai de preţ conducător de oşti.
Tata se ridica cu greu, îşi aranja părul negru ca şi nopţile bântuite de visul acela urât şi ieşea din casă fără să mai scoată un cuvânt; îşi lua toporul, haina ponosită, căciulă groasă, ieşea din curte iar mama se uita după el cu ochii umezi apoi intra în bucătărie şi îmi smulgea farfuria din faţă: “hai, gata, trebuie să strâng!” spunea mototolind cârpa murdară şi ştergându-se la ochi. Erau dimineţile în care mi-aş fi dorit să nu mă fi trezit din visul acela şi să fi lăsat râul să mă înghită şi să mă răpună ca pe cel mai temut duşman. Aş fi preferat să fi fost eu însumi o jucărie de lemn aruncată sub patul în care dormea fiul demonului şi să-i spun, “uite, nu-mi pare rău că tatăl tău m-a omorât, a fost un adevărat luptător, a meritat să mă transforme într-o jucărie cu cap de staniol şi umeri de polistiren, da, a fost cel mai bun dintre noi doi, atunci!”
Dar, mama mă repezea şi mă trimitea să aduc pânze din pod, să le coasă, să-i facă tatii o haină nouă şi mie pantaloni pentru la anul. Şi ziua trecea încet, se auzea doar foşnetul vântului prin brazii ce ne înconjurau şi animalele trăindu-şi amiaza ca pe ultima pe care o mai aveau. Seara, poarta gardului trântindu-se ne trezea din tăcerea care ne umpluse ziua, mama se înţepa cu acul şi îi vedeam tremurul mâinii, mă privea cu ochii ei mari iar bocancii tatii se auzeau tot mai aproape, şi-i scutura de perete, tuşea şi mă striga afară. Săream de pe scaun şi îl vedeam stând în faţa mea cu chipul ca şi luna plină, cu zâmbetul care îmi făcuse copilăria atât de plină de viaţă şi îmi arăta cu mâna animalul răpus de el, un mistreţ mai tânăr, întrebându-mă, “ei, îţi place? ce zici?” iar eu nu mai puteam de mândrie, mă simţeam de parcă l-aş fi aşteptat ore în şir să vină cât mai aproape de mine pentru că apoi să-l dobor într-o fracţiune de secundă chiar cu mâna mea. Tata îl sălta şi mi-l arăta în toată splendoarea, îi vedeam burta cenuşie, mă lăsa să-i mângâi blana aspră, apoi îmi făceam semn să o chem pe mama, iar eu atâta aşteptam. Deschideam uşa şi-i strigam să vină, iar ea, calmă, aştepta un pic, uitându-se lung la mine de parcă ar fi vrut să-mi spună, “nu, nu acum, un pic mai târziu poate!” Şi totuşi, mama ieşea, privindu-l pe tata cu falsă indiferenţă, pipăind animalul mort, iar tata întindea mistreţul pe pământ şi o lua de mână. Îi spunea ceva la ureche, ea zâmbea, apoi o pupa ferindu-se de ochii mei şi serile păreau, din nou, acele seri în care eram doar trei personaje minuscule pierdute în pustiul înconjurat de brazi. Imediat după aceea, mama venea lângă mine şi mă împingea în casă, îmi arăta camera, să stau un pic acolo să-i las doar pe ei doi, că aveau ceva de vorbit. Eu nu ziceam nu şi, cuminte, intram în cameră, ascunzându-mă sub pervazul verde şi ascultându-i vorbind. Tata apăsa fiecare cuvânt, răguşit, în timp ce mama vorbea în acelaşi timp, de parcă l-ar fi întrebat, “de ce toate astea?” iar el, încerca împăciuitor să-i răspundă, aşa cum putea şi el. Apoi intrau în bucătărie iar tata venea în camera mea, se aşeza pe colţul patului şi se uita la mine de parcă ar fi vrut să afle acolo răspunsul la întrebarea, “de ce?” iar eu mă întindeam sub pat şi trăgeam de acolo jucăria mică, întinzându-i-o. “Ia-o dă-o înapoi prietenilor tăi mici, cred că ar vrea şi ea acolo!” El o lua, îi spunea în şoaptă câteva cuvinte şi mi-o dădea înapoi. “Nu, este de prea puţin timp aici, nu te ştie, iar prietenii mei mici o făcuseră pentru tine, ţine-o acolo”, iar eu îmi scuturam capul, “nu te cred, nu te cred, nici pe pe tine şi nici pe prietenii tăi mici!” Tata se ridica şi venea spre mine, “să nu mai gândeşti aşa”,apoi mă ridica deasupra capului şi îmi arăta vârfurile munţilor prin geamul micuţ, “uite-i îi vezi? acolo stau de mult timp, special pentru tine şi vom ajunge la ei, împreună, peste câţiva ani, ne vom uita de sus la casa noastră, o vom vedeam pe mama hrănind animalele şi îngrijind prin curte! Ne aşteaptă! Te voi învăţa cum să îi urci şi cum să le vorbeşti, iar ei vor avea grijă, cât vor putea, de tine. Sunt ai tăi, să ştii asta!” Eu, atunci, uitam şi de visul acela urât şi îi priveam cu drag aşa cum priveşti un pui de câine, erau mari dar, în acelaşi timp, mă aşteptau să vin la ei. “Şi de acolo ajung mai uşor la lună?” îl întrebam, iar el mă lăsa jos şi se apleca spre mine. “Nu, nu vei ajunge mai uşor, sunt doar două călătorii diferite!” Apoi îmi cerea să-i arăt armata mea, să o scot aliniată în faţa lui şi eu nu mai puteam de bucurie, îi adunam de sub pat şi-i ridicam în picioare ţipând “alinierea!” iar ei alergau speriaţi să-şi ocupe locurile în linie, soldăţeii mei de lemn, vopsiţi în culori strălucitoare, armata mea şi eu, regele, înălţam mâinile şi-l salutam. Iar tata era chiar mulţumit, mă întreba dacă sunt de bază şi curajoşi, de care îmi plăcea cel mai mult, iar eu îl aşezăm pe cel mai mare şi-i strigam, privindu-i ochii pictaţi cu vopsea, “dacă eu voi fi înghiţit de apele râului sau dacă viteazul meu cal va cădea din picioare şi mă va strivi sub greutatea lui, eşti gata să-mi iei locul?” apoi îi scuturam răspunsul afirmativ şi strigând din nou “alinierea”, îl ridicam şi-l dădeam tatălui care îl lua şi-l ştergea cu mâneca cămăşii roase de vreme. Îi vedeam fruntea-i brăzdată de oboseală şi de griji, frământându-se cum să facă mai bine, apoi mă lua de mână şi punea jucăria pe pervaz. “Uite, mâine dimineaţă eu voi pleca din nou. Dacă îl laşi aici, voi şti că eşti bine căci el va avea grijă de toţi când eu nu voi fi cu voi.” Şi îl trăgeam de pantaloni, “unde pleci? abia ai venit!”, iar el se uita la mine şi-mi spunea, “vezi, va veni o vreme când va trebui şi tu să-ţi laşi soldăţeii şi să pleci de unul singur.” Cântărea jucăria în mână şi dădea cu unghia peste vopseaua scorojită, “atunci, va trebui să pleci fără să te uiţi înapoi şi să te rogi să te întorci înapoi mai bogat un pic” iar cu degetul bătea în frunte. “Mai bogat, mai înţelept şi atunci vei fi de ajutor celor din jurul tău.” Îmi fixam privirea în crăpăturile duşumelei şi ştiam că de mâine dimineaţa vom fi iarăşi singuri. El mă aşeza în pat şi se întindea lângă mine şi începea cu aceeaşi voce, la început calmă, cu fiecare cuvânt adânc cântărit, poveştile lui, aventurile prin care trecuse. Şi mai încolo devenea atât de entuziast încât vorbea repede explicându-mi fiecare dihanie, cum trăia, cât de periculoasă putea fi, cum se adăpostise el într-o scorbură uriaşă dintr-un copac şi văzuse în trunchiul negru o funie atârnând, cum urcase pe ea şi ajunse sus acolo unde norii formau o insulă unde se adunaseră toate lucrurile frumoase de pe lume şi eu ascultam până mi se închideau ochii şi visam o insulă verde străbătută de un râu de gheaţă, plin de peşti mici şi roşii iar eu mergeam curios pe malul lui în timp ce fiecare frunză părea că vorbeşte cu o altă asemănătoare şi nu păreau mirate de mine şi de ce făceam eu pe acolo. Era un vis frumos iar dimineaţa mă trezeam cu ochii grei şi multă părere de rău, privind urma lui pe pernă şi săream speriat din pat, ducându-mă la pervazul ferestrei să văd dacă mai era acolo, tăind lemne sau aducând apă de la fântână. Iar în faţa geamului, pe pervazul verde, era el, soldatul meu curajos, privind şi el afară, la munţii ascuţiţi. Era schimbat tot, vopseaua nu se mai scorojea iar ochii îi erau negri ca tăciunele. Arăta frumos, colorat de tata în timp ce eu îmi trăiam noaptea ca pe o zi din poveştile lui şi îl luam în mână, îl strângeam simţindu-i vopseaua încă umedă şi, aşezându-l înapoi cu grijă, îi porunceam să vegheze cu atenţie şi să mă anunţe neîntârziat dacă cineva ar fi îndrăznit să ne încalce regatul, aducând cu el gânduri războinice. Apoi ieşeam din cameră şi o vedeam pe mama stând pe patul de acum mult prea mare pentru ea, cu mâinile strânse, bucurându-se că mă vedea şi, făcându-mi semn să mă aşez lângă ea, îmi spunea că tata a plecat în zori. Mă uitam la cuiul din perete cum stătea îndoit, degeaba şi mă înfuriam atât de tare încât îmi venea să-l scot de acolo, să-l pun în altă parte, mai dosit, în orice loc unde nu l-aş fi putut vedea. Iar mama se ridica cu greutate şi-mi încălzea mâncarea, o punea în faţa mea, în farfuria de metal din care mânca tata şi îmi spunea, “mănânci cu furculiţa lui, cuţitul şi l-a luat!” În acele momente, mâncarea avea gustul amar al plecării în graba dimineţii şi era rece ca şi zorile abia ivite printre dinţii lungi ai munţilor.
Urmau verile în care-l aşteptam, în fiecare zi, apoi veneau toamnele galbene, târându-se printre pomii încă verzi, luându-le şi bruma de fructe ce o mai aveau. Mama făcea curat de mai multe ori pe zi în curte vorbind cu pisicile, huşuind găinile şi strigând la câinele ce murea şi el de plictiseală. Începusem să car şi eu găleţile grele cu apă de la fântâna din spatele casei şi mama venea după mine să nu care cumva să cad în puţul negru, mă ţinea de şolduri şi mă urca pe marginea fântânii iar mie mi se făcea groaznic de frică privind în ochiul acela mic de apă, simţind aerul rece venind de acolo, de jos de tot. Seara îmi povestea cum ridicaseră casa din trunchiuri de brad şi pietre aduse de departe de pe marginea râului. Eu stăteam şi ascultam dar uneori mă gândeam la munţii ascuţiţi şi mă întrebam când voi creşte odată mai mare să mă pot duce acolo unde tata îmi spusese că sunt ascunse toate bogăţiile lumii? Şi timpul trecea, toamna pleca şi ea lăsând în uma ei pomii dezgoliţi de frunze şi făcând loc chiciurei apoi troienelor de zăpadă. Erau iernile în care ieşeam tremurând de frig până în spatele casei şi mă întorceam cu lemnele reci ce-mi zgâriau mâna. Le simţeam mirosul de brad şi îmi aduceam aminte de primăvara când iarba creştea înaltă cât o pădure iar tata mă alerga prin curte, când îmi povestea de ce e soarele acolo, în timpul zilei pe cer şi noaptea doar luna. Erau serile de iarnă când stăteam în faţa geamului îngheţat şi cu degetul desenam luna rotundă ca un bănuţ, apoi îi făceam şi nişte ochi mari să mă vadă odată şi pe mine şi să mă cheme acolo sus, erau momentele în care uitam până şi de soldaţeii mei de lemn, atât de mult îmi doream să merg mai întâi pe vârful munţilor, doar să strig pe mama şi pe tata de acolo de sus, iar ei să-şi pună mâna la frunte să mă vadă, că reuşisem, iar tata să-şi azvârle toporul greu cât colo, să arunce roaba la o parte şi să strige atât de mândru la mine încât să-i aud râsul cutremurător până sus şi să mă cobor deîngrabă la ei, să stăm în jurul mesei ca oamenii mari şi să facem planuri importante pe care să le zgâriem cu cuţitul în masă şi să le udăm cu vin. Eram atât de sigur că acele vremuri vor veni în curând încât adormeam gândindu-mă, dacă mâine dimineaţă mă voi trezi mare, atât de mare încât nu voi încăpea în pat, ce voi face? Voi ieşi din camera pe burtă, apoi în faţa mamei uimite îi voi spune că mă apuc să înalt un pic tavanul? În acele nopţi nu visam mare lucru. Poate că era mai bine, dimineaţa mă trezea lumina sugrumată a dimineţii-noapte, în care nu se zărea decât zăpada albă sclipind. Ieşeam din cameră şi mă uitam la mama cum făcea curăţenie prin toată casa, apoi, îmbrăcată în cea mai groasă haină se ducea afară din curte, într-un loc numai de ea ştiut şi se întorcea acasă cu un brad mic şi verde, plin de zăpadă pe care-l punea într-un colţ spunându-mi sever să nu mă ating de el. Dar eu ştiam că în anul acela, Moş Crăciun va veni, din nou. Banuiam că el nu există, la noi nu venea nimeni, niciodată, dară-mi-te Moş Crăciun? Totuşi, îmi plăcea să-i fac jocul şi să mă prefac a crede. Ne aşezam la masă, de afară se auzeau urgiile iernii, vijelia lovind uşa că şi o cloanţă cu mătura, mama se ridica şi o proptea cu un lemn apoi se întorcea şi mâncam în linişte, vorbind puţin şi trăgând cu urechea la furtuna ce-şi făcea de lucru pe afară.
A fost seara aceea, când, printre şuierăturile vântului se auzi uşa gardului închizându-se, apoi zăpada scârţâind. Am stat la masă şi m-am uitat la mama, i-am citit speranţa, bucuria şi, când am vrut să sar de pe scaun, mi-a prins mâna spunându-mi să rămân acolo şi să termin masa. Apoi, se auziră bocancii grei lovind peretele iar mama se ridică încet şi se îndrepta spre uşă. Nici nu apucă să facă câţiva paşi, când, se auziră  strigătele tatii, pumnul lui greu lovind uşa. Şi atunci n-am mai ţinut seama de ce îmi spusese, m-am ridicat şi am ajuns înaintea ei la uşă, am dat propteaua la o parte şi am deschis-o. El stătea acolo în prag ca un trunchi ros de vreme, cu părul albit de zăpadă şi acoperit de piei cenuşii. Tuşea înghiţind aerul cald din casă şi nu mai ştia ce să facă, iar mama, care rămăsese în spate, mă împingea, “hai du-te, ajută-l“ iar el intră greoi că un urs, desfăcându-şi căciula şi pielea grea din spate. Rămase, dintr-o dată, aşa cum plecase, cu aceeaşi cămaşă mâncată de timp şi mă luă în braţe aşa cum ursul îşi strânge prada până o rupe în bucăţi. Încerca să vorbească dar sunetele neinteligibile îi ieşeau din gură, apoi mă punea pe ceafă şi se ducea grăbit spre mama care doar îl privea şi nu spunea mare lucru. Tata mă ţinea într-o mână iar cu cealata trăgea uşa din nou, şi de pe prag, din colţ, aducea cel mai mare sac pe care-l văzusem vreodată. Îl aruncă în mijlocul bucătăriei şi-mi indică cu degetul să mă duc la el să-l desfac, să văd ce era acolo. O pupă şi pe mama care îl aşeza la masă şi, cu mâinile tremurânde, îi aducea farfuria lui de tablă plină ochi cu carne fiartă şi cartofi copţi. Iar el doar se uita, abia avea putere să mănânce. A fost seara în care tata nu a mai spus nicio poveste. Toate erau acolo în sac şi ele vorbeau doar dacă te uitai la ele. Şi aveau ce poveşti! Erau pietre colorate, ciuperci de copac gigantice, oase de animale şi câte şi mai câte…! Tata era atât de obosit încât mă privea ca şi cum s-ar fi aflat departe, în capătul curţii şi mama mi-a spus să mă duc curând în cameră că vom avea tot timpul a doua zi. Iar eu, m-am dus cu părere de rău în cameră trăgând după mine toate lucrurile aduse de tata şi le-am răsturnat pe jos. La lumina lumânării le scoteam şi mă uitam cu atenţie la ele, le ştergeam de pământul uscat sau scoteam firele de iarbă ce se lipiseră de ele. Şi nu mai aveam răbdare să mai aştept până dimineaţă aşa că, mă băgam în pat şi speram să adorm repede, cât mai repede, să treacă noaptea şi să mă trezească tata la răsăritul soarelui. Mă tot foiam privind geamul şi soldăţelul ce rămăsese acolo, nemişcat, auzind-o pe mama vorbindu-i tatii moale, cald, iar tata răspunzând în somn. Dimineaţa am sărit din pat şi m-am repezit la geam, nu care cumva să se fi topit zăpada prea repede şi tata să fi plecat din nou fără că măcar să-mi spună ce făcuse, pe unde fusese, totul. Am ieşit din cameră şi l-am văzut ascuţind-şi cuţitul de pielea groasă; se uită la mine cu ochii măriţi, continuând să-şi facă treaba iar eu m-am aşezat lângă el şi i-am povestit că am reuşit să mut găleţile cu apă şi să o ajut pe mama prin casă. Iar el, atunci, s-a întors spre mine şi mi-a spus că vrea să mergem în pădure, în curând, să-mi arate ceva secrete, nu departe, doar în jurul casei.  Eu am sărit de pe scaun, “acum, acum să mergem!” şi el zâmbind, mi-a arătat farfuria plină: “nu acum, după ce mănânci!” Mama intră în bucătărie aducând cu ea viforul de afară, spunându-ne “bună dimineaţa!” apoi lăsă greutăţile pe jos şi se şterse cu cârpa pe mâini. “Mai încolo plecăm un pic, pe afară!” i-a spus tata cu mândrie arătându-mă cu bucata de piele. “Unde vă duceţi?”, întrebă ea curioasă, “aici, pe aproape să vadă şi el lucruri noi că-i bărbat în toată regula!” răspundea tata făcându-mi cu ochiul. Iar eu nu mai puteam de nerăbdare, înfulecam fiecare dumicat şi ştergeam farfuria de părea ca şi nouă. “Sunt gata!” am spus nerăbdător, sărind de pe scaun. Mama se uita, când la mine, când la tata, “mâine-i crăciunul, nu staţi mult că diseară vă pun  pe amândoi la treabă. Încep eu, de acum dar dacă nu faceţi nimic, nu mâncaţi!” termina ea zâmbind. Iar tata îi promitea că până la apus, cel târziu, ne vom întoarce. Nu îmi amintesc cum m-am îmbrăcat dar ştiu că nici nu am avut răbdare să-l las pe tata să-şi soarbă ceaiul fierbinte. “Mai repede, că apune soarele şi trebuie să ne întoarcem” îi spuneam eu tatii care îşi verifica bocancii şi îndesa pâine în buzunar. Am ieşit în urgie, zăpada se aşternea curată în faţa noastră, iar vârful gardului abia se mai vedea. În zare, brazii erau plini de zăpadă dar vârfurile munţilor abia se mai zăreau din cauza ceţii. Tata îmi puse mâna pe umăr, “eu o iau înainte, tu stai lângă mine şi faci ce îţi spun, da?” Iar eu scuturam afirmativ din cap şi trăgeam aerul rece ce îmi ardea gâtul, concentrându-mă să-i imit gesturile, mersul şi, dacă e cazul, să fac ceea ce spune. Am trecut de gard şi în faţa noastră se aşternea pădurea că un zid. Tata se întoarse spre mine şi îmi arătă o potecă că o coadă de vulpe, “pe aici am venit eu aseară şi e bine. Vom merge câteva ceasuri bune, când eşti obosit să-mi spui şi ne oprim.” Iar eu nu am zis nimic, doar m-am uitat la el îndemnându-l să o ia înainte. Râse mulţumit şi începu să-şi facă loc printre crengile lungi că nişte mâini şi late ca nişte palme. Mai fusesem pe acolo în timpul verii de multe ori, dar niciodată iarna. Când îl întrebam de ce, tata îmi spunea că iarna e mult mai primejdios, sunt lupi înfometaţi, uneori chiar şi urşi treziţi de foame. Acum, însă, eram cu el şi nu-mi era teamă. Am mers mult timp, tata oprindu-se şi scobind în zăpadă cu cuţitul, scoţând bucăţi de rădăcini şi spunându-mi “vezi, astea sunt bune de mâncat dacă te rătăceşti vreodată nu vei muri de foame.” Îmi dădea să gust, simţeam pământul amărui, dar ele erau dulci şi plăcute la gust. Apoi se ridica şi îmi repeta “ţine minte, în pădure nu mori de foame!” O luă agale înainte uitându-se în dreapta şi în stânga, ascultând orice sunet pe care pădurea îl făcea. Am ajuns, la un moment dat, la marginea unei prăpăstii în care se vedeau adunate trunchiuri lungi de brazi. De la înălţime, arătau că nişte creioane aruncate în mijlocul zăpezii şi tata-mi spuse: “uite, aici am căzut eu cândva, noaptea. Noroc că m-am agăţat de nişte cioturi, altfel acolo rămâneam. Prăpastia asta este că un castron, iar vara, acolo jos, trece un râu mare care străbate muntele. Trebuie să mergi câteva zile în întuneric dar, apoi, ieşi lângă munţii care se văd de la noi din curte.” Eu mă uitam de pe marginea prăpăstiei şi-mi imaginam râul înaintând furios prin meandrele muntelui săpând galerii noi şi ieşind exact la poalele vârfurilor albe şi ascuţite ca nişte cuţite. Tata continua, aburi îi ieşeau din gură şi ţurţuri de gheaţă i se depuneau pe barbă. “Haide, să ocolim şi fii atent unde calci!” şuieră, uitându-se să nu fie vreo râpă acoperită de nămeţi. La un moment dat, scoase o cârpă şi o legă de o creangă. “Când ajungem pe partea cealaltă o vom vedea.” O puse sus de tot să contrasteze cu albul zăpezii din jurul copacului. Am continuat să înaintăm prin zăpada ce trosnea sub noi ca mobila veche până când am ajuns la marginea unei râpe de unde, în faţa ochilor mei, se desfăşurau munţii pe care-i vedeam din curte. Acum, însă, îi puteam privi în toată enormitatea lor, cenuşii la poale apoi, treptat, din ce în ce mai albi, cu vârfurile strălucind ca lama briciului în soarele argintiu. Tata se întoarse şi, cu degetul, îmi desenă în aer: “ în spatele munţilor se află o câmpie foarte bogată şi un oraş mare însă drumul e greu, trebuie să traversezi muntele, să-l urci până sus, pe vârful ăla din mijloc, apoi să cobori abrupt câteva zile. Ce zici, îţi place?” Iar eu, mă uitam cu ochii măriţi de uimire şi teamă, cum putea fi posibil aşa ceva? Şi-l rugam pe tata “să mergem acolo, că pot şi rezist”, dar el, “durează multe zile până să ajungi la poalele lor, apoi multe altele să ajungi în vârf. Ȋnsă, va veni o vreme când te voi lua şi pe tine, acolo sus, să ne uităm la căsuţa noastră care se vede mică, cât un fir de nisip.” “Şi cum ne vedeai, pe mine şi pe mama?” îl întrebam, “vedeam punctuleţul acela şi ştiam că el sunteţi voi. Ȋmi era deajuns!” apoi îmi spuse că trebuie să ne întoarcem, dar eu nu, nu voiam, aş mai fi stat acolo să mă uit la munţi, încă un pic. Tata mă împingea din spate, afundându-ne în pădure, din nou, dar eu ma întorceam din când în când, să mai văd o dată vârfurile lor strălucind ca ţurţurii de gheaţă, până când ramurile brazilor îi ascunseră privirilor mele.
A fost ziua când fusesem cu tata în pădure mai departe decât o făcusem vreodată, ziua în care îi văzusem atât de mari şi de înalţi, munţii mei de gheaţă. Iar soarele cădea de pe cer din ce în ce mai repede, brazii îşi întindeau umbrele lungi ca şi gâturile animalelor ce ies noaptea la vânat. A fost seara când, deodată, furtuna de zăpadă a început atât de repede, încât în câteva minute, abia vedeam în faţă paşii tatei care îmi tot striga să stau aproape şi să ţin gura închisă, să nu-mi intre gheaţă în plămâni. Mergeam încet, pământul părea că se cutremură iar zăpada se mişca în toate direcţiile. Ne ţineam de brazi, căzând şi ridicându-ne pentru ca apoi să cădem la loc loviţi de rafalele de zăpadă ce usturau ca şi nuielele din lem crud. Tata se întoarse spre mine şi-mi spuse, “trebuie să aşteptăm, nu putem merge mai departe, ne rătăcim, de acum e chiar periculos! Căutăm un adăpost şi stăm până trece.” Ne-am aşezat unul în celălalt, tata ţinându-mă în braţe şi apărându-mă de viscolul care părea că îşi înteţise eforturile. “Trebuie să ne ascundem undeva, nu putem sta aici. Tu rămâi nemişcat, eu mă duc câţiva paşi, vreau să văd unde ne aflăm!” spuse bătându-mă pe umeri. Eu n-am mai zis nimic, doar m-am uitat la el, “în două minute vin!” apoi dispăru în viscol. Am stat un timp adunându-mă mai adânc lângă trunchiul copacului, gândindu-mă la câtă dreptate avusese tata! A fost seara în care am rămas singur acolo, dar ştiam că el va veni. Şi a venit la mine un sunet înfundat, un fel de fornăit, urmat de o înjurătură; m-am ridicat un pic dar fulgii de zăpadă îmi înţepau ochii, am strigat la el şi mi-a venit înapoi un icnet, urmat de un urlet cum nu mai auzisem vreodată. Am început să tremur din toate încheieturile, nu ştiam ce să fac dar până la urmă am ieşit de acolo şi m-am îndreptat spre direcţia sunetului. Am mers luptându-mă să îmi ţin echilibrul şi am văzut pete de sânge apoi în faţă, ceva negru, mare. M-am proptit într-o piatră şi de acolo am încercat să mă apropii dar vântul şi zăpada mă împingeau înapoi. Mi-era atât de frică, încât nici măcar n-am scos un sunet când am simţit o mână grea strângându-mi umărul. M-am întors şi l-am văzut pe tata radiind de bucurie, cu mâna plină de sânge. “Gata, l-am omorât!” spuse uitându-se la mine lung. “Mi-a apărut în spate, o bestie cât toate zilele, dar am fost mai iute şi l-am surprins!” adăugă trăgându-mă de acolo. “Mergem repede înapoi, ştiu unde suntem!” Tata gâfâia şi sângele îi îngheţase pe mână. “Eşti bine?“ l-am întrebat, “nu ai nimic?” Se întoarse, şuierând “era unul mai mic, de aia l-am omorât aşa de repede, dacă era adult nu ştiu ce făceam. Nu am avut cuţitul meu, ăla mare. Asta este!”, spuse privind înainte prin ninsoarea deasă. “Nu mai este mult, dar, trebuie să ne grăbim. Nu se ştie, poate mai sunt şi alţii, de foame s-au trezit, ţi-am spus asta!” Şi fără să stea pe gânduri înaintă respirând din ce în adânc. La un moment dat, am văzut sângele pătându-i haina, dar nu am spus nimic. Îşi făcea loc prin nămeţii care îi ajungeau până la genunchi, împingând zăpada în lături cu mâinile, întorcându-se cu greutate ca un animal istovit să-mi spună ceva, dar nu înţelegeam mare lucru. Apoi, se opri brusc şi se sprijini de copac gros. “Un pic, am obosit” spuse desfăcându-se grăbit la piept. “Uite”, şi-mi întinse cuţitul, “ia-l cu tine, ţine-l tu de acum!” Era plin de sânge amestecat cu fire de păr, pământ îngheţat şi zăpadă. Apoi se prelinse încet, răsuflând şi zâmbindu-mi aşa cum făcea atunci când se aşeza în capul mesei, şi mă trase aproape de el. “Să stai aici până trece furtuna asta apoi mă trezeşti şi mergem împreună. Nu suntem departe” şi încerca să-mi arate undeva în spatele lui, drumul. Îşi adună puterile şi se ridică în capul oaselor şi din buzunar scoase câteva bucăţele de pâine. “Ia-le şi pe asta, le mănânci încet şi dacă te apucă somnul să nu care cumva să te laşi păcălit, da? Să nu adormi în zăpadă! Stai cu ochii deschişi şi să nu te gândeşti la nimic. Eu am să mă odihnesc un pic aici, până trece vremea asta proastă…” iar strânsoarea mâinii îi slăbi, îl auzeam vorbind cu mama despre turtele de crăciun şi despre mine, apoi închise ochii. L-am tras de mână, “tată, nu adormi în zăpadă, tu mi-ai spus că nu-i bine!” dar el nu mai zicea nimic. Chipul îi era atât liniştit de parcă ar fi visat ceva frumos şi îmi păru rău că încercasem să-l trezesc.
Am stat lângă el toată noaptea iar furtuna continuă până când, la un moment dat, se opri la fel de brusc precum începuse. Fulgii mici şi denşi se transformară în rotocoale mari care cădeau încet, ca nişte bucăţele de hârtie. Tata stătea în continuare rezemat de trunchiul copacului şi privea prin ochii închişi, la fel de calm, ca şi cum nimic rău nu s-ar fi întâmplat. Când mi se făcea teamă, strângeam mânerul cuţitului şi mă băgam mai aproape de el, mă frecam cu mâinile îngheţate la ochi atunci când simţeam că adorm. A fost cea mai lungă noapte şi, ciudat, parcă nu înţelegeam cu adevărat ce se întâmplase. Mă uitam la tata care stătea nemişcat de atâtea ore şi mă aşteptam că în orice moment să se ridice de acolo şi să mă ia de mâna să mergem acasă. Dar, în acelaşi timp, îi ştergeam zăpada ce i se aşternea pe faţă ştiind că el nu mai avea nicio dorinţă să facă aşa ceva.
Dimineaţă, m-am ridicat de lângă el şi am plecat încet în direcţia pe care mi-o arătase cu o zi înainte. M-am întors o singură dată, cât să-l văd adunat la lângă trunchiul bradului ca o stâncă năpădită de muşchi pe care zăpada continua să se aştearnă încet. A fost pentru ultima oară. Am mers, apoi, până când am ajuns la marginea pădurii, acolo unde el îmi arătase munţii; în faţă se vedeau vârfurile lor lucind în lumina lunii ca nişte lumânărele atârnate în bradul de crăciun. Am aşteptat să o văd apărând printre dinţii ascuţiţi şi am urmărit-o cum răsărea încet, galbenă, rotundă ca un bănuţ, tremurând în ochii mei îngheţaţi de frig şi trecând prin spatele lor, nişte vârfuri de creioane ce vor scrie pe cerul negru povestea asta simplă de crăciun. După aceea, şi luna se opri, pentru totdeauna, între vârfurile lor, amintindu-le totuşi să nu uite de scara colorată pe care eu urma să ajung în camerele ei calde şi să-i găsesc pe amândoi aşteptându-mă cu bradul împodobit şi masa pregătită, să stăm pentru ultima oară cu coatele pe masă şi să ascultăm toate poveştile pe care tata le născocea sufletul lui mare cât un sac de crăciun. Iar eu, de bucurie, mă voi duce la fereastra mică şi mă voi urca pe pervazul verde şi, de acolo, voi vedea casa noastră ca pe un punct auriu rătăcit printre altele, pe cerul nopţii de unde nu va mai ninge niciodată.

*  *   *
Şi cui ar trebui să-i mai pese că eu stau aici, cu tălpile înţepenite în lemnul verde al pervazului, privind tot timpul înainte aşa cum mă aşezase el, în noaptea aceea când venise să ne vadă aliniaţi şi fusesem ales din toată gloata doar pentru că fusesem făcut un pic mai înalt decât ceilalţi? De ce ar trebui să fie cineva fericit că eu stau aici şi privesc încontinuu la munţii negri de afară şi îl aud părăsind tiptil camera când stăpânul meu a adormit de-a binelea iar povestea aceasta am auzit-o pentru prima oară? Era una din preferatele mele, şi de aceea în următoarele luni am şoptit-o tot mai des. Şi de fiecare dată, ei se uitau afară la brazii înfăşurându-se în bătaia vântului si credeau că poate vine o furtună, dar, de fapt, era doar felul meu de a repeta această poveste simplă de crăciun. Nu vor şti niciodată sfârşitul ei, căci el este ascuns în lemnul picioarelor, în polistirenul umerilor şi staniolul…

De Ziua Internațională a Holocaustului, 27 ianuarie 2010
Lucreţia Berzinţu

Mizzi Locker și livada cu vișini
http://www.youtube.com/watch?v=9zte0vT8MaA , virtual de la Muzeul Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim.
În anul 1947 a apărut cartea (jurnal) Groapa e în livada cu vișini, în librăriile din București, tipărită la editura SOCEC & S.A.R. și scrisă de pictorul Arnold Dagani în timpul deportării în lagărul morții de la Mihailovka (Ucraina), din timpul Holocaustului.
Titlul originalului în engleză este Let Me Live (Copyright 1947 by Arnold Dagani & Adam Press, 28 Emperors`Gate, London).
Arnold Dagani a fost deportat, împreună cu soția sa, Anișoara (Ana Rabinovici), nu numai în Transnistria, ci și în Transbug, adică dincolo de râul Bug, în lagărul de la Mihailovka (Ucraina), acolo unde a scris jurnalul.
Lagărele de dincolo de Bug erau administrate de către germani, deportarea fiind făcută de autoritățile române antonesciene. Regimul era la fel de dur, ca la Auschwitz (Polonia), doar tehnica era altfel.
Ce este Transnistria? Citez: ”Acest teritoriu, cuprins între Nistru și Bug, până la Marea Neagră la sud și până la linia artificială Moghilev – Podolsk la nord, denumit Transnistria…” (Jean Ancel, Introducere la volumul de memorii ”Un tăciune smuls flăcărilor” de Al. Șafran).
În introducerea la jurnal, semnată de autor (București, iulie 1944), scrie:
”Aș fi dorit să arăt celor rămași acasă mapa mea de tablouri lucrate în lagăr și notițele mele. Văzându-mă că desenez și scriu, unii oftau și spuneau:
– De le-ar vedea America, ar înțelege cât suferim.
Alții își băteau joc:
– La ce bun?…
…În seara de 15 iulie 1943, Anișoara, soția mea, și cu mine, am riscat și am fugit din clădirea societății Dohrmann din Gaisin. (Nota mea: erau pentru câteva zile la lucru în localitatea Gaisin, Ucraina).
În noaptea  de 18 spre 19 iulie am trecut Bugul, îndreptându-ne spre ghetoul din Berșad. Cinci luni mai târziu, între 10 și 18 decembrie 1943, toate lagărele de dincolo (de Bug, nota mea) au fost dizolvate, prin exterminarea generală a oamenilor. Gropile n-au nici un semn, nici un monument. Gropi comune într-o livadă, într-un șanț, în fața unui grajd, în spatele unui grajd, într-o porumbiște, lângă o fântână. Peste tot!…”
Întâmplarea face că am cunoscut aici, în Israel, pe o supraviețuitoare a Holocaustului, pe doamna Mizzi Locker, născută la Rădăuți, trăind la Storojineț, deportată din Cernăuți (în noaptea de 14 iunie 1942) îmreună cu soțul, fratele și mama soțului, plus numeroși evrei, către lagărul german de la Mihailovka, peste Bug (Ucraina).
Mama și fratele soțului, ulterior, au murit în lagăr.
Mizzi Locker trăiește în orașul Ramat Gan, Israel. De la ea am auzit prima oară că a fost deportată în ”Transbug”. Adică, exprimându-se corect, cu ”Transbug” și nu ”Transnistria”. În lotul acela au fost 745 de persoane și s-au salvat doar 13, adică cei care au reușit să fugă, să evadeze, cu riscul vieții, bineânțeles. Se pare că, doar doamna Mizzi Locker mai este în viață, din cei 13.
La 26 mai 1943, Arnold Dagani avea să scrie în jurnal:
”Eu rămăsesem în curte, când deodată Anișoara ieși într-un suflet din clădire și, cu ochii înlăcrimați, îmi spuse că totul era pierdut! Pepi, Bernhard și Mizzi Locker au fugit în cursul dimineții…”
Iată și una din relatările supraviețuitoarei noastre, Mizzi Locker:
”… Într-una din zile, pe când eram la lucru cu toții la cariera de piatră, am observat pe sub gene că sunt urmărită cu privirea de către SS Scharfuhrer Walter Mintel. Am simțit că-mi îngheță sângele. Walter Mintel a trimis pe cineva la mine să-mi spună că-i plac cizmele mele și că seara, când mă voi întoarce în lagăr, să le pregătesc și să i le duc lui, în birou. Nu aveam deloc liniște! I-am spus lui Buzu (Bernhard Locker – soțul) și l-am întrebat ce să fac. Mi-a răspuns că nu mă lasă la el singură.
– Chiar dacă ne va împușca, vom merge împreună, mi-a spus el.
Dar minunea s-a produs și nu a mai fost cazul. În acea seară Walter Mintel fusese înlocuit. Kiesel și Mintel au fost transferați”.
Menționez că deportații lucrau la carieră de piatră și la construit șosele, zi lumină. Ziua începea la ora 3:00 dimineața, și, până la locul de muncă, mergeau 6-7 kilometri pe jos, dus, și asemenea la întors. Ca ”hrană” primeau, numai seara, o supă cu mazăre furajeră iar la zece zile, o jumătate de pâine.
După război, cei 13 supraviețuitori, s-au stabilit în București, și, au ținut legătura permanent, unii cu alții, iar în fiecare an, se adunau la câte unul acasă (prin rotație) pentru a comemora victimele din lagăr. La comemorare se pregătea pentru masa de prânz două feluri de supă de mazăre, una din cea furajeră (ca în lagăr), doar să se guste și să nu se uite, iar una din mazăre bună pe care o mâncau. Aceste comemorări s-au făcut până în anul 1950, când au imigrat în Israel.
Mizzi Locker a fost cântăreață de operă și profesoară de canto.
”O cântăreață excepțională, una dintre cele mai aplaudate artiste, care apare în spectacol ”10 ani – La Mulți Ani” (Nota mea: se sărbătoreau 10 ani de la înființarea statului Israel, în 1958) al domnului Lică Abramovici, a fost Mizzi Locker, dotată cu o voce foarte cultivată. Ea acucerit publicul meloman” – așa era scris în presa acelei vremi din Israel.

Mihail Dragomirescu în zbor peste destinul său…
Florin Contrea

Titlul cărţii scrise de Mihail Dragomirescu* are un adânc sens simbolic. Zbor peste destin – titlul ultimului volum de memorii în formă de biografie romanţată, apărut la editura Brumar din Timişoara la sfârşitul anului 2009, ne restituie, – dincolo de incursiune amplă într-o viaţă zbuciumată, – un fragment semnificativ dintr-o istorie, în parte uitată, în parte ascunsă publicului larg. Amănuntele sunt cu atât mai preţioase cu cât vin din partea unui cunoscut om de ştiinţă, reputat medic din elita intelectuală a oraşului Timişoara.
Evenimentele vieţii sunt redate cu măiestrie, într-o fină plasă de meditaţii privind istoria, psihologia şi sociologia locului. Cum e şi firesc, cele mai vibrante capitole sunt acelea în care este reînviată vraja copilăriei autorului, cu aspectele ei mirifice dar şi – în mod inevitabil – malefice, din cauze de o complexitate greu de redat într-un spaţiu editorial restrâns. Dar, chiar redând realitatea vie, cartea ne prezintă o redare romanţată a acesteia. Şi numele şi locurile sunt modificate în mod subtil, astfel că, de multe ori, ceea ce se întâmplă pe plan narativ, este depăşit de ceea ce se interpretează, astfel ca cititorul să înţeleagă mai mult liniile esenţiale ale epocii pe care am trăit-o fără a o înţelege pe deplin.
Evident, perspectiva este mai mult a copilului, deşi – omul matur o interpretează explicând-o în acelaşi timp. Cred că în centrul acţiunii trebuie pusă vioara, dăruită de unchiul Nicole micului său nepot în ideea de a-l ajuta sa ajungă renumit interpret de muzică clasică. Dictonul său preferat era „nu te-ncrede-n fericire că e vis amăgitor”. Ca urmare, băiatul e supus de exigentul profesor de muzică Koffer unui autentic supliciu de învăţare a unui instrument nedorit dar de care nu scapă decât cu un preţ cumplit: pierderea unui deget prins, din greşeală, în roţile dinţate ale unei batoze aflate într-o magazie din gospodăria bunicii sale.  Cu acest eveniment nefericit se termină o pagină de vis, împreună cu verişorii săi şi tovarăşi de joacă în mijlocul naturii.
În convalescenţa apare un nou personaj, care face parte din categoria fantasticului – o imagine în oglinda a micului diavol şchiop din romanul medieval al lui Le Sage – un înger păzitor cam şchiop şi niţel caraghios dar dotat cu înţelepciune şi cu un dar al previziunii, dar pe care-l foloseşte cu multă parcimonie, pentru a nu-i strica cumva ursita…
Naraţiunea continuă apoi cu întâmplări semnificative din mediul liceal unde-i continuă pe un plan mai înalt perfecţionarea spirituală. Rămân în amintire profesori exigenţi dar corecţi, fiecare cu calităţile dar şi ciudăţeniile specific umane. „O primă ţintă – cităm din text – era Viorel Ciontea, titular la Ştiinţele Naturii. El avea cunoştinţele unui savant, naivitatea unei fecioare de Rafael şi modestia unui sacerdot: Mai era dezavantajat şi de miopia pronunţată precum şi de vestimentaţia veşnic în dezordine. Intriganţii lansaseră ideea cum că, în loc de cravată, purta un cordon de la capodul nevesti-si.”
În capitolul intitulat cu haz „Zodia nebuniilor” – inventivii elevi capturează o cioară pe care o aduc în clasă drept material didactic. Profesorul nu a părut impresionat, dimpotrivă. Cităm din nou: „Lecţia predată s-a preschimbat într-un curs universitar. Ciontea vorbea  ce vorbea şi, în răstimpuri, indica prin direcţionări ale mâinii, fie deschiderea posibilă a aripilor, fie linia ciocului, fie ascuţişul ghearelor, adăugând de fiecare dată  consideraţiile de ordin ştiinţific. Colegii nu-şi aminteau o altă împrejurare în care comunicarea dintre dascăl şi elevi să fi fost atât de completă. Mai mult chiar, i-au cerut magistrului să nu ţină seama de soneria anunţătoare de recreaţie”. Dar, când ideile băieţilor s-au amplificat în sensul urcării în laborator pe scări în loc de o cioară – o ditamai vacă, – temerara tentativă a fost stopată de director, apărut intempestiv pe coridor.
Semnele vremii devin din ce în ce mai alarmante. A trecut războiul şi peste tot s-a năpustit ca un uragan distrugător, stihia comunistă. Din acel moment lucrurile iau o întorsătură dramatică. Materiile preţuite până atunci ca filozofia, estetica, teologia mai ales,  devin domenii de dispreţuit, oamenii de valoare intelectuală sunt persecutaţi, într-o varietate fascinantă de metode represive, locul celor merituoşi fiind luaţi de inşi pragmatici şi oportunişti.
Pentru a-şi salva conştiinţa, tânărul Gabriel Demenescu se înscrie la facultatea de medicină. „În naivitatea lui – continuă autorul – credea că se vor afla leacuri nu numai pentru vindecarea bolilor, dar şi a răutăţilor, a nedreptăţilor care şi acestea tot boli erau. Fie că afectează indivizi, colectivităţi, popoare, continente. Aşa cum crezuse odată şi Daniel, îngerul rămas şchiop de prea multă credinţă în lecuirea duşmăniei”.
În acest context se desfăşura o luptă surdă între reprezentanţii „noului” precum colonelul-profesor Bielniţki care punea pe primul plan acţiunea ideologico-politică şi profesori dedicaţi meseriei precum Vranghel care – la examene, reuşea să cureţe spaţiul universitar de  studenţii intraţi în sistem pe căi extraprofesionale. Reţin o scenă evocatoare a maestrului Vranghel care: „înşira pe tablă interminabile formule cu frenezia celui care e convins că descoperă leacul nemuririi”. El era flancat de un personaj pitoresc: „Nea Ioniţă, laborant de viţă veche” care uneori corecta omisiunile involuntare de pe tablă prompt dar discret: „aici lipseşte un atom de hidrogen”.
Spaţiul nu ne mai îngăduie să stăruim îndelung asupra celorlalte capitole. Sunt înşirate în mod evolutiv şi cronologic etapele parcurse de autor la „dispensarul fără gard” – care se afla amplasat chiar în satul copilăriei sale, dar unde, – din conacul bunicilor, nu a mai rămas mare lucru… Nici grădina mirifică nu mai era, – pământul confiscat transformându-se în… teren viran, năpădit de buruieni. Timpurile modificându-se imperceptibil dar ferm, tânărul medic ajunge, în urma unei modeste reparaţii morale, după 1956, – repartizat la facultatea de medicină din Timişoara. De aici, povestea se desfăşoară mai mult liniar, cu amănunte interesante despre evoluţia relaţiilor de opoziţie, apoi de colegialitate dintre doi remarcabili profesori: Băndilă şi Negreanu, în urma decesului cărora a fost ales ca rector al Instituţiei însuşi autorul nostru. Dar, timpurile se întorc iarăşi, vine revoluţia care aduce schimbări şi în bine şi în rău, apoi perioada de după pensionare în care amintirile i se concretizează într-un roman pasionant şi fascinant.
Din postfaţa cărţii mai notăm: „Ca urmare a prestigioasei sale opere ştiinţifice şi didactice, profesorul academician Mihail Dragomirescu a câştigat o poziţie de frunte în medicina timişoreană şi românească. Preocupările sale literare şi eseistice care l-au însoţit necontenit, s-au concretizat în numeroase articole, comentarii şi evenimente literare, precum şi volumele: Medicina şi arta plastică, Ed. Facla, Timişoara, 1986, Ritm şi culoare, Ed. Facla, Timişoara, 1990 şi Dinozaurul bolnav, Timişoara, 2006.”
Notă: *Prof. Dr. Mihail Dragomirescu, nascut 27.05.1929, casatorit, copii Calin Dragomirescu – iginer, Anca Dragomirescu – medic, domiciliu in Timisoara, str. Piatra Craiului 2, etaj 3, tel. 056/200345
Studii, specializari. Universitatea de Medicina Timisoara (1954), perfectionare epidemia de variola Jugoslavia (1971), perfectionari India si Egipt, boli infectioase si tropicale (1972-73), Grantul Academiei Romane (1993).
Lucrari stiintifice. Publicate sau/si comunicate: 490. Volume (monografii) – selectat: Tulburari metabolice in patologia infectioasa (1973), Socul infectios (Edit. Academiei, 1979), Patogenia Infectiilor (1980), Terenul si Inectia (Edit. Academiei, 1988), Studii imunologice in “Hepatite virale, infectia HIV, Imunopatologia Infectioasa” (Edit. Helicon, 1996-97), Procesul infectios, baze informationale, moleculare si interdisciplinare (Edit. Helicon, 1997). Publicatii in strainatate: Germania, Franta, Italia, Israel, Polonia, Suedia (Upsala), Jugoslavia, Turcia, Rusia, India, Egipt etc. Contributii prioritare (teme): Efectul Pasteur in bolile infectioase, Antigenele HLA in hepatitele virale, Modelarea informationala a procesului infectios, Tulburarile de metabolism in patologia infectioasa, Imunomodularea in infectii. Recunoastere si citari: Hans Selye (Montreal), Microbiological Review (Arlington – Londra), A. Isacson (Jerusalem), Excerpta Medica (21 citari), Prof. Radu Paun, M. Voiculescu, N. Cajal (Romania).
Functii detinute: asistent, sef de lucrari, conferentiar, profesor, sef de clinica si de sectie, sef de catedra, prorector si rector al Universitatii de Medicina din Timisoara, vicepresedinte al Societatii de Boli Infectioase si de Imunologie, conducator de doctoranzi, redactor la reviste medicale (Microbiologia, Timisoara Medicala), presedintele Congresului VI de Boli Infectioase din Romania.
Titluri si distinctii: Membru al Academiei de Stiinte Medicale al Academiei Oamenilor de Stiinta din Romania, Expert in Infectious Diseases (Cairo, 1972), Premiul “Dr. Victor Babes” al Academiei Romane (1988), Premiul “E. Nicolau” pentru realizari in sisteme cibernetice si informatica medicala (1993).
Contributii si publicatii in literatura, eseistica si in istoria artelor (trei volume si peste 200 de articole).
Contributii organizatorice: Membru fondator al Laboratorului de Biochimie si Imunologie si al Unitatii de Terapie Intensiva a Clinicii de Boli Infectioase din Timisoara; participant cu rol prioritar la prevenirea epidemiei de variola si holera in Romania in 1971-72, rol confirmat de Prof. Dr. A. Calomfirescu, Ministru al Sanatatii.

Capul de păpuşă
Suzana Fântânariu

Am avut în copilărie o singură jucărie: un cap de păpuşă. Aveam vre-o 4 ani când fratele meu Mihăiţă mi-a oferit un cap de păpuşă cu bucurie tainică ţinându-l între palme ca pe un puişor umed ieşit din ou.Avea mâinile pline de ţărână neagră, roşiatică pe alocuri.Il găsise pe ogor după ce pământul din spatele casei fusese arat cu plugul tras de calul cel negru. Capul de păpuşă văzuse în sfârşit lumina soarelui răscolit de plugul de fier al tatălui meu, stăpânit bărbăteşte de mâinile încleştate pe coarnele de lemn.Valul de pământ răsturnat a scos la mijlocul ogorului un cap de păpuşă, minunea copilăriei mele. Nu stiam că există păpuşi, cu capete mici asemănătoare nouă,  cu obraji roşietici şi ochi albaştri nemişcaţi.Eu nu mă uitam în oglindă deoarece păream a fi  altcineva Ştiam că florile sunt frumoase până la plângere…cele cultivate de mama peste tot, până pe sub prispa casei, acesta era reperul frumuseţii. Capul de păpuşă frumos mă privea senin iar zâmbetul acela nu l-am mai văzut la nimeni.O nouă frumuseţe, un miracol, o naştere din pământ, o surioară mai mică venita din altă lume,adâncă. Avea pământ pe pleoape şi încrucişarea privirilor noastre albastre licărea printre resturile de pământ unde fetiţa aceia din carton, neadormită care a vegheat întunericul cine ştie câtă vreme mi-a luat glasul mi-a lăsat mirarea, uimirea.Aceea eram eu, poate. Avea pământ sub ochi, la colţurile gurii, pământ printre firele de păr frumos volumetrizate până la baza craniului ca o modă retro. Am îndepărtat pământul cu vârful degetelor şi am simţit denivelările feţei ca pe nişte reliefuri necunoscute ce îmi înfierbântau degetele tremurânde.Avea să descopăr viaţa fără suflare, o mostră, o faţă de copil. Atunci am înţeles că şi eu sunt un copil.Am înţeles ce-i copilăria.O descoperire. Până atunci ştiam doar că sunt Amariei.A mamei, Maria.
Nu i-am dat nume, venise din neant, însă de multe ori mi-am imaginat  corpul ei.Lipsea. Nu ştiam ce-i corpul. Nu stiam ce-i copilăria, de unde vine ea.Iată din pământ mi-am zis atunci…
I-am confecţionat uneori  un corp din cârpe dar acest colaj nu mi-a plăcut.Era ca o profanare. Capul acela devenise îngerul meu de  neatins. Am aruncat trupul deoarece nu vroiam ca această nouă frumuseţe a capului să fie alterată de neputincioasele mele intenţii de a-i crea un corp fără ochi fără zâmbet, fără suflet.O singură dată am aşezat capul pe apa Bahnei tremurând în palme.Mi s-a părut că stropii de apă de pe faţa păpuşii sunt lacrimi. Inima mi s-a sfâşiat plină de vinovăţie. Am înţeles atunci că este o stauie mică pe care trebuie să o aşez pe dulăpiorul cu oglindă înstelată unde mama ţinea anafăra. Puteam astfel să privesc prin silueta mamei, minunea vindecându-mi neliniştea copilăriei, gravă, temătoare.
Avea gâtul secţionat perfect, era din carton şi multă vreme am privit prin interiorul gâtului taina ce se ascundea în acel căpuşor.Uneori m-am ascuns în abisul lui.Un scurt tunel şi o catacombă, deasupra un zâmbet perpetuu o privire albastră cuceritoare până la cer.Un fel de a fi înăuntru şi în afara noastră folosind pasajul, un cap de păpuşă dezgropat din pământ, salvator.
Mai târziu în 1999,după 48 de ani, plimbându-mă pe malul lacului Colentina după ce m-am întors de la Mănăstirea Plumbuita am găsit o papuşă mică din plastic  cu corp dar fară o mână…..adusă de val, cu pământ şi soare. Semăna izbitor cu capul de păpuşă găsit sub brazde de fratele meu în 1951. Am ridicat-o cu sfială plecându-mă îndeaproape asupra ei zâmbind. Am considerat că în acea duminică am găsit o comoară, comoara copilăriei petrecută cu un cap de păpuşă.
Şi mai târziu în 2002 am desăvârşit o lucrare -obiect cu această păpuşă cât o palmă pe care am fixat-o pe un disc muzical ca si cum întreaga mea copilărie s-ar fi învârtit în jurul unei singure păpuşi şi aceea fără corp…

(Suzana Fântânariu, Nascută în 15.09.1947, Baia/Fălticeni, Suceava. Absolventă a Institutului de Arte Plastice “Ioan Andreescu” Cluj. Prof.univ.dr. Facultatea de Arte-Universitatea de Vest Timişoara.
E-mail: fantanariu@yahoo.com
Web: http:// geocentral.net /suzana
EXPOZITII PERSONALE :
Craiova, Teatrul National, 1975, Iaşi, România ; Galeria “Cupola”, 1976 Craiova, România; Muzeul de Artă, 1979; Bucureşti, România, Galeria “Galateea”, 1980; Bucureşti, România, Galeria “Eforie”, 1983 ; Roma, Italia, Academia di Romania, 1985; Neapole, Italia, Academia internationale di propaganda culturale, 1986; Craiova, Galeria “Arta” , 1985 ;Timişoara, România, Galeria “Helios”; 1987, 1990, 1993, 2003, 2004, 2007 Lugoj, România, Galeria “Pro Arte”, 1989, 1994 ;Mödling, Austria, “Gewebesaal”, 1990; Arad, România, Galeria “Arta”, 1991; Wassenaar, Olanda, City Hall Gallery, 1995; Utrecht, Olanda, Catch Gallery, 1995; Timişoara, Romania, Centrul Cultural Francez,1996, 2005, 2007; Râmnicu-Vâlcea, Galeria “Artex”; 1996 Timişoara, România, Galeria First, 1997; Timişoara, România, Muzeul de Artă, 1998, 2001, 2008; Sharajah UAE, Muzeul de Artă, 1998; Bucureşti, România, Institutul Francez, 1996; Cosongrad, Ungaria, “Varosi” Gallery, 1999;Timişoara, România, Galeria Carola’s, 2002; Dej, România, Galeria “Frezia”; 2003 Tg. Mureş, România, Palatul Culturii, 2003; Bistriţa Năsăud, Muzeul de Artă, 2003; Budapesta, Ungaria, “Galeria IX”, 2003 ;Bucureşti, Romania, Galeria “ArTei”, 2005 ;Timisoara, Romania, Centrul Cultural Francez, 2005; Falticeni, Romania, Biblioteca “Eugen Lovinescu”, 2005; Timisoara, Romania, Prefectura-Palatul Administrativ, 2005; Paris, Franta, Institutul Cultural Roman, 2006; Bucuresti, Romania, Art Club, 2006; Timisoara, Romania,Galeria 28, 2007 Timisoara, Romania, Centrul CulturalFrancez 2007 Timisoara, Romania,Centrul Cultural German , 2007; Timisoara, Romania, Libraria Carturesti 2007; Londra, Anglia Institutul Cultural Roman, 2007; Budapesta, Ungaria, Institutul Cultural Roman, 2007 ;Timisoara, Romania, Muzeul de Arta-Palatul Baroc, 2008; Craiova, Romania Muzeul de Arta, 2008; Klagenfurt, Austria Galeria 3, 2008.
BIENALE ŞI TRIENALE INTERNATIONALE (selectie):
Banska- Bistrica, Cehoslovacia- 1980, 1982, 1984, 1986, 1988, 1990, 1992, 1995, 1998, 2000; Frieburg- Germania-1984; Elveţia-1985, 1990, Cracovia-Polonia-1986, 1991, 2000; Bharat-Bhavan-India- 1987; Majdanek-Polonia-1991, 1994; Chamalieres-Franţa- 1991, 1994, 2000; Wroclaw-Polonia-1992; Paris-Franţa- 1992, 2000; Varna- Bulgaria- 1993, 1997, 2005; Torino- Italia- 1993;  Maastricht-Olanda-1993; Slovenia-1994; Belgrad-Jugoslavia- 1994, 1996, 1998; Katowice-Polonia 1994, 2000; Saint-Quentin, Franţa, 1994; Yokohama, Japonia, 1995, 1997; Ljublijana, Slovenia, 1995; Kochi, Japonia, 1996; Ibiza, Spania, Seoul, Koreea, 1996; Caixa-Ourense, Spania, 1996, 1998; Sharajah U.A.E., 1997, 1999; Miskolc, Ungaria, 1998; Beijing, China, 1998; Ljublijana, Slovenia, 1998; Tokyo, Japonia, 1998, 2005; Kuala-Lumpur, Malaysia, 1998; Trois-Rivieres, Quebec, Canada, 2000; Jelenia Gora, Polonia, 2000 ; Paris, Franţa, 2000 Cairo, Egipt, 2000, 2003; Qingdao, China, 2000; Torun, Polonia, 2001, 2003; Paris, Franţa, 2001;Cracovia, Polonia, 2001;Graz Austria, 2001; Czestochowa, Polonia, 2001; Katowice, Polonia, 2001; Budapesta, Ungaria, 2002; Gornji Milanovac, Serbia şi Muntenegru, 2003; Beijing, China, 2003; Györ, Ungaria,2003; Saint-Maur, Franţa, 2003 ;Gabrovo, Bulgaria, 2000, 2005; Sava Uzice, Jugoslavia, 2003 ; Ostrow, Wielkoposki, Polonia, 2003; Bitola, Macedonia, 1996, 2003; Falu, Suedia, 2004; Brugge, Belgia, EMAAR, Workshop, Dubai, UAE, 2004; Beijing, China, 2005; Spania, 2005. Arad, Romania, 2007;:Guanlan, China, 2007 ;Cacak si Sarajevo, Serbia, 2006, 2007; Brugge, Belgia, 2007; Muzeul Oskar Kokoska, Austria, 2008; Paris,Franta,Centrul Cultural UNESCO din Sarria,Galicia, Spania, 2008 ;Palatele Brancovenesti, Bucuresti, Romania, 2008;Guanlan, China 2009
PREMII SI BURSE:
Premii internaţionale:
Premiul “Ex-Equo”,Banska- Bistrica, Cehoslovacia, 1982; Bursa de studii, Academia Romana, Roma, Italia,1985; Premiul I ,Paris-Franţa, 1992; Premiul II ,Maastricht Olanda, 1993; Premiul I , Sharajah, U.A.E., 1997; Medalia de argint, Beijing, China, 1998; Premiul de achiziţie, Trois Rivieres, Quebec, Canada, 1999; Premiul Asociaţiei Artiştilor, Boemia de Sud Ceke Budejovice, Republica Cehă, 2000 Premiul de excelenţă, Beijing, China, 2003; Premiul I, Gornji Milanovac, Serbia şi Muntenegru, 2003; Premiu pentru ”Innovative Graphic Techiques (private)”, Trienala internationala de gravura, Cairo, Egipt, 2003; Bursa “Constantin Brancusi”, Paris,Franta, 2006.

Premii naţionale:
Premiul II, Salonul National Studentesc, Iasi, 1973;Premiul Tineretului, Cluj-Napoca; 1976, Premiul I  la Expoziţia republicană a profesorilor de desen, Bucureşti, 1976; Premiul II, la Festivalul naţional de artă, Bucureşti, 1976;Premiul III, la Festivalul naţional de artă, Cluj-Napoca, 1977; Marele Premiu “Voroneţiana”, (Suceava), 1980 Premiul II “Saloanele Moldovei”, Bacău, România, 1991; Premiul I, “Portret Bacovia”, Bacău, 1991; Diplomă de onoare pentru distinse merite academice, acordată de Academia de Arte Vizuale, Cluj-Napoca, 1997; Premiul şi Medalia Centenar Blaga, Cluj-Napoca, România, 1996; Diploma de onoare U.A.P. pentru participarea de excepţie, Salonul Naţional de Artă, Reşiţa, România, 1997; Premiul “Catul Bogdan”, (Arad),  1998 şi 2000; Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România, 1999 ; Ordinul Naţional “Pentru Merit” în grad de “Cavaler”, (Bucureşti), 2000,  Premiul Revistei “Ramuri”, (Craiova),  2004.” Primaria Timisoara. “Premiul de excelenta pentru promovarea imaginii Timisoarei in lume prin arta”, 2006; Nominalizare “Premiul Naţonal pentru Artă”, Bucuresti,2008; Premiul de excelenta din partea Universitatii de Vest, Timisoara,2009; Premiul Pro Cultura, Timisoara, 2009; Marele Premiu la Salonul de Arta, Timisoara ,2009.)

Jurnalul de la Braşov
Ştefan Doru Dăncuş

Am ajuns la capătul drumului: Braşov.
Final de zi: până   şi Pascal, câinele Adrianei, doarme. E peste 2.00 noaptea. Să  mă culc. “Tragică beţie / moale legănare”.
M-am trezit pe la 12.00 – am avut somn greu. Au plecat toţi  – doar eu şi câinele. O cafea, întâi. Apoi mă voi tărtăzui şi voi pleca spre expoziţia care ar trebui să-mi aducă cel puţin mia de euro cu care am rămas dator tipografiei.
Pe la 4.00 sau 5.00 dimineaţa m-au apucat durerile de spate, m-am zvârcolit în pat – până la urmă am adormit din nou. Acum nu mă doare atât de rău.
Demenţa este un atribut al zeilor. Iubirea – unul al lui Dumnezeu. Dar iubire fără demenţă nu se poate şi uite aşa se explică  maratonul omenesc, viaţa omului consumată în favoarea lucrurilor mărunte: când nebun, când sfânt iubitor – toată lumea alege până la urmă nebunia de a iubi.
Şi eu, bineînţeles, practic fără rezerve această valoare ce seamănă mai mult a casă de toleranţă. Mă complac în acest desfrâu divin. Nenumăratele revolte, inventarea (dacă nu se găsesc pe măsură) adversarilor cu care e musai să-mi petrec timpul sunt doar străfulgerări trecătoare, căci tot nebunia şi iubirea mă guvernează, mă energizează, mă aduc în pragul totalului extaz.
Adrian Suciu: să ne mai vedem, să socializam. Cum adică? “Să socializăm”… Adică: să umblăm cu toţii nebuni de dragoste, dar în grup, în haită, în găşti, în cârduri, gloate – nu individual? Hm!
Venind spre apartamentul Adrianei, dăm peste un ţigănuş care, rezemat de o vitrină, colinda.  Avea o voce frumoasă. M-am apropiat şi i-am pus cinzeci de bani în şapca neagră pe care o ţinea în mâini: era plină de bancnote de un leu! Brusc, am simţit frigul serii de decembrie şi mirosul de vin fiert.
Braşov cu zăpadă. Şi cu munţi în apropiere. Mulţi tineri pe stradă – ora 21.00, o infinitate de gesturi.
Poate nu e nevoie de atâta stres, gânduri grele, cifra 13 şi mâţe negre. Nu ne strică un pic de pace, un zâmbet atunci când vezi că tu rămâi mereu pe aici, în timp ce lumea se tot duce, se tot duce.
Oare ce mai face Victor Petrache?
Toţi dăm bir cu fugiţii într-o zi, nu există excepţii. Motive avem, încălţări moderne avem, treninguri – da, prosoape să  ne ştergem  năduşeala – da, picioarele să ne ţină. Interesant e că nu ştim niciunul unde vom ajunge, dar nici nu ne lăsăm traşi pe sfoară de ceilaţi, alergăm şi noi, cei care la ora asta scriem despre acest fenomen.
Par exemplu, eu trebuie să chem un taxi şi să plec la I.T.C., la expoziţie.
Mama: să dai câte ceva şi cerşetorilor. Dau, mamă, dau, n-am uitat de ei. Le dau din mers, nu mă aplec să le pun în cutie, ca Cioran.
Să  beau o bere – cafeaua mi-a făcut rău. Ar fi bun un ceai negru dar nu ştiu unde l-a pus Atilla, soţul  Adrianei. Nu mă  descurc deloc în bucătăria lor – mai bine o bere de pe balcon, e rece, bună şi, cu indulgenţă spun – fragedă.
De pe balcon se văd munţii. Sunt aproape de tot, dar la poalele lor – tot blocurile stau de pază. Era bun un cioban cu oile – e iarnă, nu se poate modifica imaginea după vrerea unui Dăncuş.
Citesc “ Ultimul testament al lui Oscar Wilde” – câteva pagini în fiecare seară.  De “Coran” încă nu m-am apucat, nici măcar nu l-am răsfoit; era cazul să văd şi o versiune completă, nu numai pasaje, fragmente prin reviste. Mi-ar plăcea să cumpăr “Mein Kampf”, prin 90-91 apăruse în traducere şi la noi, dar tirajul a fost retras de pe piaţă din ordinul autorităţilor de atunci, presate de minoritatea evreiască din România.
Cea mai frumoasă moarte e aceea care te ia pe nepregătite: în somn. Treci dintr-un vis în altul. Dorin, fratele meu (muriseră doi tineri de 17-18 ani din blocul unde locuia): amu-i rându’ meu. Tre’ să plec de-aicea cât de iute că pe mine mă cată când a mai tre’ p-aicea.
Avea vreo 18 ani şi el. A dat bir cu fugiţii – acum e în Italia iar mama a vândut apartamentul.
Nu pierderile sau eşecurile te moleşesc, ci preaplinul. Prea desele reuşite îţi termină spiritul – într-una din cărţile mele, am disecat această fabuloasă pledoarie pentru înfrângere.
Ar trebui să rămânem pentru totdeauna “ruda săracă din provincie” a regnului animal. Oricum, în zadar ne facem iluzii şi strigăm în gura mare că stăpânim pământul – până la urmă tot într-un bar al rataţilor poposim. Mă entuziasmează ideea că am putut, cu un suprem efort de voinţă, să ne construim câte un bar personal unde ne invităm şi prietenii – şi duşmanii. Cum aş fi putut să nu scriu despre formidabilele ospăţuri puse la cale în fiecare din ele, în fiecare zi?
În barul în care beau acum e cald şi maroniu – aproape că seamănă cu sufletul meu. Barba impunătoare a redus zgomotul aparatelor de poker, fondul sonor al participanţilor la festinul oferit în cinstea unui comun abandon. Oamenii ăştia mă văd scriind şi mă respectă – nu ca literaţii ce-şi târâie manuscriptele dintr-o revistă în alta, dintr-o editură în alta. Aici mi-e locul, aici sunt apreciat la reala capacitate intelectuală. Fără fandoseli.
Văd prin geamul uriaş de lângă masă, alergând prin zăpadă, un stol de porumbei. Au venit şi ei la dineul pe care, generos cum mă ştiu, îl dau azi pentru prieteni, pentru duşmani, pentru păsările Cerului. Amân ferocitatea pentru diseară, când Adriana mă duce la un cenaclu literar, deşi nu pentru asta am venit în oraşul montan şi abscons ce se întinde la picioarele mele. M-am făcut comod, parcă toată viaţa am trăit în acest bar ultrasecret, parcă pentru această întâlnire m-am pregătit până acum. Iată, nici nu se mai murmură, se vorbeşte în şoaptă: scriitorul scrie! Îmi caligrafiez indedita companie aleasă meticulos de hazard, singura capabilă să explice de ce tocmai în decembrie 2007 m-am oprit şi aici, de ce şi cum trăsăturile mele înfiorătoare nu mai îngrozesc pe nimeni. Mi-e drag de mine, Narcis a jucat prost cu fântâna lui – am o sumedenie de oglinzi în soldă, proiecţii inegalabile, suflete reflectorizante.
Uite-aşa, scriind despre baruri, ajung încet-încet la Dumnezeu. Cu rugăciunile perimate ale popilor şi sanctificaţilor n-a mers – cu asceza şi autoflagelarea, nici atât. Cu barul acesta călduţ şi din ce în ce mai blând, ceva funcţionează – simt acut atracţia dintre mine şi El. Compoziţiile muzicale I-au atras atenţia doar o vreme, sculpturile mi Le-a privit cu un fel de parentală compasiune, filmele realizate în anii glorioşi au rămas pe două casete video şi nu se mai uită la ele, nici grafica de care eram atât de mândru nu L-a încântat pentru veşnicie, cum credeam.
Barul acesta, care între timp s-a golit, a făcut joncţiunea, a deschis Porţile Raiului. Ne privim acum ochi în ochi, în sfârşit; înţelegem că avem nevoie unul de altul, Tată şi fiu. Unul de neconceput – al doilea maiestuos şi fragil, gata să cadă în genunchi, să zică: Doamne, pentru ce m-ai părăsit? şi să nu înţeleagă că a fi mustrat nu e o crimă. Aşa te poţi îndepărta de minciună, de calvarul meselor festive.
E târziu, telefonul sună, comesenii au plecat de mult, porumbeii la fel. E timpul să închizi barul, să devii feroce. Toţi facem la fel când ieşim din barurile noastre: devenim reci şi nemiloşi, imposibil de recunoscut, periferici, lăsându-ne unii pe alţii în seama celor mai tainice disperări. În cel mai fericit caz, fugim de cei care ne-au iubit la masa încărcată – însă cel mai adesea ne certăm şi ne batem.
Mă uit cu tristeţe la uşa închisă a Raiului, Dumnezeu a dispărut din aria vizuală, am pierdut legătura aceea binevenită, acum numai telefonul sună, te cuplează la exterminarea stradală, te pune la punct, îţi spulberă exaltarea.
Qvo vadis, Domini?, la alt bar, la alţi porumbei, la alţi scriitori? Să plec şi eu, poate că te voi regăsi undeva, la masă cu alţii, mai puţin plictisitori.
Iar mă înneacă plânsul, Domini. Cred că m-am îmbătat destul în onoarea Ta, Dumnezeu fie cu tine, Domini, şi ai grijă  că România e plină de hoţi, să ne vedem cu bine, mulţumesc că ai stat cu mine azi, luni, 17 decembrie 2007.
Am ieşit la o bere – nu sunt clienţi la stand. Iar m-am trezit la 12.00 azi – am stat în poveşti cu Adriana până seara târziu.
Mi-am citit e-mail-urile, unii mi-au trimis cărţi, sper să mi le fi lăsat poştaşul la vreun vecin binevoitor, deşi nu suntem în relaţii apropiate cu niciunul.
Discuţiile de noapte cu Adriana îmi aduc aminte de cele cu Rodica din Baia Mare –  nopţi întregi vorbind şi sorbind cafele. Rodica a îmbătrânit, s-a sfrijit şi a scos vreo două cărţi de poezie. După dispariţia mea din oraş, viaţa ei s-a consumat liniar alături de poetul N., fetele au crescut, s-au măritat şi au plecat în străinătate.
Barul în care beau acum e rece şi un tip cu voce stridentă vorbeşte la telefon de vreun sfert de oră. “Bine, în zece minute…”, zice chiar acum, hai că scap şi de cucurigatul ăluia, satisfăcut că mi-a împuiat urechile (m-a studiat atent în timp ce clămpănea la mobil).
Încep să cred că am ajuns la Braşov pentru a scrie, mă  cuprinde mirarea când văd cât de activ sunt în acest sens (clămpănitorul pleacă!), mi s-au îndulcit sentimentele faţă de mine căci în ultima vreme am fost tare supărat. Îl presam pe A. Suciu să-şi scrie textul pentru roman şi uite că eu nici acum, după două luni de zile, n-am reusit să-mi fac norma.
Gabriella are părul aproape alb, aseară am observat argintul himeric pe care-l aşteptam de atâta vreme. Cât să fi trecut, vreo şapte ani de-atunci?
Azi, câinele Pascal a încercat să mă trezească iar, lingându-mi mâna, dar am fost mai şmecher, m-am dus spre perete şi l-am lăsat mofluz, n-a avut îndrăzneala de a urca în pat.
Mă uit la Adriana cu nedumerire – parcă mi-ar fi copil. Mare e tentaţia de a proteja copiii în România, altfel de ce aş fi stat în puşcărie pentru ei? Aş spune lumii care se învârte pe lângă ea: “Adriana e copilul meu”, însă lumea ar fugi îngrozită de nebunia acestei evidenţe. Să spunem ”pa şi pusi” lumii; să ne vedem de arborele genealogic mai departe.
E peste 2.00 noaptea, iar am rămas singur, câinele Pascal a venit, m-a văzut şi l-a învins somul.
Nu oricine are privilegiul de a fi orb. Nu oricui, orb fiind, i se deschid supapele de siguranţă. Eu sunt atât de întunecat încât lumea din jurul meu ar spune şi altor orbi cum poţi vedea fără aportul ochilor.
Iar m-am trezit la 12.00, dar am văzut ca era 4.00 dimineţa când m-am culcat.
Am făcut un duş. Am atacat jumătatea de “tărie de Rieni”  din cămara Adrianei – era tare rece apa la baie. Motiv întemeiat, fără discuţie. Am pus telefoanele la încărcat.
În general, oamenii se feresc de îngeri, nici în vis nu-i ating. Eu – nu, îngerii sunt mediul meu. Între ei pot trăi, sunt respiraţia mea; fără ei nu pot muri şi de fiecare dată când îmi doresc mormântul – ei dispar. Nu pot muri fără asistenţă, sunt, totusi, un artist superb al Cerului, chiar dacă orgoliile şi nemernicia altora mă prezintă drept un sclav literar oarecare. Când vreau cu adevărat să mor şi strig deznădăjduit: “Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, îngerii dau bir cu fugiţii, ca fratele meu Dorin. Când îmi arăt muşchii sociali, odată-s lângă mine. Uneori, în momente de cumpănă, am senzaţia că asta aşteaptă, o schimbare bruscă de temperatură, ei numai aşa pot face drumul până la Rai şi înapoi. Merg să dea raportul şi aşteaptă cuminţi să se întoarcă, îmi aşteaptă disperarea, căci numai pe filonul ăsta se poate ajunge la om.
Noapte bună, iar se uită Universul la Dăncuş ca la ultima otreapă  a speciei!
Mai demult, Dumnezeu a zis să fiu cinstit şi sincer cu cei din jur. Azi, Adriana a vrut să ştie de ce e copilul meu. Este şi atât – nu-i de ajuns această sinceritate părintească? În termeni duri, moderni: vezi, fiica mea, în casa mea niciodată nu eşti străină.
Din nou într-un bar. Ascult B.Z.N. – au muzică bună în localul ăsta în care nişte amărâţi din blocurile apropiate îşi iau suta de vodcă şi privesc în gol: pensionari.
Înţeleg de ce unii îl regretă pe Ceauşescu: dacă tăceai, înţelept rămâneai. La muncă, acasă, copii – fără visuri, fără vlagă. Fără identitate.
Îmi amintesc de impulsul imposibil de oprit: reviste literare, cenacluri, muzică şi poezie – Artă – e atât de departe inflorescenţa aceea! M-a sunat aseară Remus Foltoş –  să facem o revistă de cultură: am respins propunerea pentru că 1) nu mai am chef de încă o aventură şi 2) în niciun caz nu vom produce două salarii, pentru mine şi pentru el, cum îşi imagina.
O bere. Să trimit bani celor doi. Şi mamei, pentru patru litri de horincă, Atilla e topit după ea.
Am primit o diplomă de excelenţă de la I.T.C. pentru standul realizat. Voi crede, totuşi, până în ultima clipă, că soarta încleştării se poate schimba: dacă nu cutezi, nu afli cu ce se mănâncă viaţa.
Am rămas doar eu şi servitoarea de la bar – am cerut încă o bere. Mă priveşte – o privesc la rându-mi.
Sunteţi ziarist? întreabă. Scriitor, zic, şi-mi umplu paharul. Scrieţi cărţi? se miră. Da, am şi aici una, în clădirea I.T.C.-ului. Soţia mea are o expoziţie în zilele acestea.
Gata, i-a trecut. Chestia cu “soţia mea” mă face neinteresant pentru o dulce şi nevinovată flecăreală. Dialogul s-a rupt – fărâme din el zac pe cimentul umed.
Nu-mi fac griji – în curând va rămâne cu altcineva, la fel de singură şi cu dialogul sfărâmat. Acesta e datul anumitor fiinţe, oricât de mult ar vrea ele să se creadă altceva.
Fără asta, mai avem de stat două zile în Braşov. În Târgovişte nu voi mai scrie despre baruri, desigur, am epuizat subiectul. Mă voi transforma în zile de primăvară şi voi relua lupta cu morile de vânt, cea care îmi dă mereu senzaţia că sunt viu.

La priveghi
Viorel Ploeşteanu

-A fost om bun, săracul! şi în sinea lui: „Da’ parcă-i luase Dumnezeu minţile în ultimul timp. Este adevărat că m-a ajutat foarte mult, da’ şi eu pe el. Ba, parcă mai mult el pe mine.”
Murise de tânăr Dumitru şi, cine nu ştia despre ce este vorba, s-ar fi gândit că trebuie să fi avut între 40 şi 50 de ani, dar, în fapt, peste trei zile ar fi împlinit 32. Al naibii de tânăr! Ce boală idioată să fi avut? că acum apare câte o boală la fiecare buletin de ştiri! Cum se face că toate vin ori din Africa, ori din Asia, rareori de prin America de sud şi niciodată din celelalte continente! Ce să-i faci, lume civilizată!
Să fi murit, oare, de inimă rea? Toată lumea ştia că-l părăsise nevasta, lăsându-l şi cu un copil ce abia începuse şcoala, dar chiar atât de mult să o fi iubit pe depravata aia? Altă dată, femeile de soiul acesta erau însemnate cu fierul roşu şi nici necuratul nu se mai uita la ele, acum însă, cu emanciparea, cică sunt libere să-şi aleagă singure soarta!
-Fir-ar soarta lor a iaca-cui! Că băgară omul de tânăr în mormânt, zise o babă neagră la faţă, văduvă şi ea de când o ştia lumea.
-Uite, casa asta cu el am ridicat-o. Dacă nu m-ajuta el, nici acum nu era terminată. Om bun, rău de tot!
-Şi copilul! Că bine l-a mai crescut! Are numai de-alde 10 la şcoală.
-Bun, da’ avea soloambele lu’ tacsu. Se-mbăta rar, dar când o făcea, era făcută!
-Ei lasă, că nu făcea rău la nimeni. Îşi îneca şi el amarul şi-i cânta muzica până la ziuă, da’ rău la nimeni n-a făcut.
-Şi mobila, tot cu el am adus-o şi am montat-o, că la toate se pricepea. Om bun, ce mai! Bun, rău de tot!
-Bă, Gică, hotărăşte-te odată! Ori bun, ori rău, cum vine asta?
-Hai bă, Cotorişcă, şi tu acum! Bun, ce mai încoa-şi-n-acolo!
-Şi aia, a dracului baragladină, rea de muscă, domne! Să-şi lase ea casa, bărbatul! Şi ce bărbat!
-Hai, bărbatul ca bărbatul, da’ şi copilul?! Ce sânge negru tre’ să aibă în vine!
-Eu am auzit că o mai iertase o dată, tot de dragul lu’ ăla micu’, să aive şi el doi părinţi.
-Bă, eu ştiu una, cu tuta nu faci casă oricât ai vrea!
-Auzi fa, ţaţo, lumea zice că n-a mai răbdat şi şi-a luat zilele. Aşa o fi?
-Fugi fa, d-aci! Mite era om tare, că dacă era slab îşi făcea de petrecanie încă de acu’ doi ani, de când a plecat aia.
-Păi, l-o fi ţinut în putere grija de acela micu’, da’ cât să rabde şi el? Că de-atunci nu l-a mai văzut nimeni cu vreo muiere, că poate altfel era. Da’ el nu, s-a-nchis în el şi şi-a dus singur crucea până aici.
-Şi-a dus-o, până a ajuns tot la cruce. Prost, bă! În loc să-şi petreacă şi să le-ncerce pe toate, că doar scăpase de pacostea aia!
-Las’ că e mai bine de tine! Toată viaţa din floare-n floare şi-mbătrânişi fără să te aşezi şi tu la casa ta. Când n-oi mai putea, cine-ţi aduce o cană cu apă?
-Ba bine că nu! El n-a băut apă-n viaţa lui, vrei să-l otrăvească?!
Mortul parcă avea un surâs în colţul gurii, râzându-şi, poate, de cele ce se vorbeau în jurul lui. Era judecat în fel şi chip, fiecare cunoscându-i câte o părticică din viaţă, nici unul pe de-a-ntregul.
„Cel mic şi-o fi făcut lecţiile? Şi-o fi învăţat poezia? Ş mă-sa pe unde-o umbla? Măcar acum să-i pese de el.”
I se cam uscase gura şi înghiţea în sec văzând cum ceilalţi golesc pahar după pahar din vinul ce-i plăcuse şi lui, adică din acela roşu, aspru şi sec.
-Să fie de sufletul mortului! Zise ăla cu mobila, vărsând câteva picături pe jos, parcă auzindu-l.
Se cam luminase de ziuă şi lumea începuse să plece, care pe unde avea treabă, fără să se lămurească misterul morţii celui care plecase de tânăr dintre ei, când tot ăla cu mobila dădu peste certificatul medico-legal:
„Mort prin imprudenţă, electrocutat.”

Copilul periferiei
Alla Murafa

Aerul părea încins. Luna căpătase o culoare sângerie. Vietăţile se ascundeau speriate. Va fi furtună? Oamenii se uitau către cer… apoi către zare. Apăsătoare, înfricoşător de tăcută era zarea…
Majorii urlau. Urletele deveneau ameninţare. (toare,) Înjurăturile loveau crunt în orgoliul  de soldat. Oamenii trăgeau din răsputeri. Trăgeau tendele, le fixau pe la margini.  Nisipul nu trebuia să distrugă  tehnica. Pe ici-colo înflorea câte o pată de sânge,  de la vreun deget zdrelit sau de la pielea rămasă printr-o clamă. Trăgeau,  nu de frica înjurăturilor sau a pedepselor promise. Spaima venea dinspre pustiu… pustiul aduce moarte. Pustiul aduce întuneric, iar întunericul sperie mai mult decât durerea…
Privesc îngrozit tabloul unui dezastru în aşteptare. Picioarele îmi sunt grele, au lăsat rădacini, crecute  adânc în acest sol nisipos, încât, nici furtuna,  ameninţătoare  nu ar fi fost în stare să mă smulgă. Nu am putere să mă mişc. Şterg cu pleoapa imaginea, dar tabloul mi se impregnase pe retină.
Furtuna căzu brusc, nemilos ca un blestem. Nisip…doar nisip şi moarte. Uitare şi întuneric… Rugile urcau către zei, dar zeii tac… zeii nu aud furtunile…

* * *
Deşteptătorul sună strident. O să-l izbesc  într-o zi de perete! Cât de tâmpit pot să fiu!;  îl pun seara pe masă şi,  dimineaţa să mă scol din pat ca să îl opresc!    Cu ochii închişi parcurg drumul până la masă,  îl dibui după sunet şi apăs.  Ce dulce e liniştea! Cât de ademenitor e aşternutul care îmi  păstrează formele. Mă uit  printre gene la visul rămas ascuns printre cute, dar mă îndrept spre baie. Zi de zi acelaşi program, zi de zi acelaşi traseu de dimineaţa până la liceu. Îmi trag blugii,  roşi pe la genunchi, caut  cămaşa, aruncatǎ neglijent, pe-aici pe undeva… Ghiozdanul? …dă-l dracului, doar nu mă voi duce cu ghiozdan la liceu ca un elev de clasa I. Un pix, un caiet, că de restul se va ocupa Olga. Tot  salivează   când mă vede. Aduce de toate în două exemplare. Trebuie să i-o  mai  trag o dată că,  tot stă şi se freacă de mine în pauze,  găsind bun orice pretext.
Să trec pe la Bogdan? O fi dormind încă. Ne vom vedea la şcoală.
Căut în sertarul cu şosete pachetul cu ţigări, îl ascund în buzunarul gecii şi mă furişez în vârful degetelor din cameră. Doarme? Sper să doarmă! Foşnetul blugilor îmi bubuie în urechi. A dracului de blugi! Mişc lent picioarele să nu se audă paşii, dar agăţ cu mâneca gecii o carte. Cade. Nu reuşesc să o prind. Cartea se izbeşte de podea şi explodează strident, săltându-şi filele. Deschid brusc  uşă.
– Stai!
Rămân paralizat locului. Inima îmi explodează în mii de cioburi, le aud în timpane, le simt în vârful degetelor. O bucată mai mare de ciob se opreşte-n  în gât sufocându-mă.
– Unde pleci?
– La liceu.
– Când te vei întoarce?
– Nu ştiu sigur. Spunea diriginta să rămânem azi la suplimentar la mate.
– Azi vii la mine la muncă. Direct de la şcoală. Trebuie să mă ajuti! ‘nţeles?
Vocea căpătă sunetul metalic atât de bine cunoscut. De mii de ori o auzisem înainte de furtuni. Acea sonoritate prevestea furtunile casei  şi, ori  de câte ori o auzeam, paralizam.
– Am înţeles, tată.
Cobor scările două câte două. Vreau  să fiu cât mai departe,  să nu-şi mai amintească ceva. Striga la geam să audă vecinii cine e stăpânul casei .
Într-o zi îl voi omorî. Nu ştiu când şi cum.  Dar,  de atâtea ori mi-am imaginat cu lux de amănunte cum îl sugrum şi,  îi privesc extaziat ochii ieşiţi din orbite;  să-i citesc frica în ochii aceia mari şi haini,  în care nu văzusem niciodată decât ură. Altădată,  îmi imagina cum l-aş împinge de la balcon. Mâinile s-ar zbăte inutil în aer, aşa cum se zbate o pasăre ţintită de vânător. I-aş  fi privi de sus trupul, izbindu-i-se  de asfalt;  părul,  explodînd în toate părţile, apoi, i  s-ar aşeza, fir lângă fir, şi ar urma liniştea… cât de dulce ar fi liniştea după acea explozie!  Şi părul lui s-ar colora în roşu, aşa cum  s-a colorat  părul ei atunci…  Îmi amintesc cum încerca ea atunci să elimine acea culoarea din păr, plângând.  Apa  se colora, devenind  tot  mai roşie. O schimba,  şi apa din nou devenea roşie şi eu priveam cu ochii mari,  cum se petrece minunea de  mama colorează apa în roşu. A fost demult… mama, periodic,  repeta minunea de a colora apa şi plângea, mereu plângea şi ochii îi deveneau vineţi.  Şi nu înţelegeam atunci de ce ochii mamei deveneau vineţi când plângea şi ai mei nu… până în ziua în care şi ochii mei au devenit vineţi…
Respiarţia caldă se solidifica, formând figurine în aerul rece. Părea că sufletul, ca o pasăre rănită, îşi ia avântul să zboare, dar zborul e greu, rana e grea şi pasărea se destramă, căzând, fărâmă cu fărâmă pe asfaltul murdar.
Respir greu după maratonul făcut  zilnic până la liceu. Fugeam…fugeam  mereu. Speram să las în urmă coşmaruri, umbre, dureri.

* * *
– Antonescu!
– Prezent!
– Barbu!
– Prezent!
Olga îmi împinge uşurel caietul de teme. Aşa da, fată! Conştiincioasă! Îmi aduce mereu tema, salvându-mă de la ananghie. Bag mâna sub bancă, sub fusta Olgăi şi-i strâng,  drept mulţumire,  piciorul. Pielea e caldă, ademenitoare. Îmi imaginez cum intimitatea ei se înfierbântă, se deschide. Sunt gata să merg mai departe, să merg mai adânc,   să îi simt umiditatea…  Fata roşi, îmi înlătură mâna, chicotind:
– Nebun mai eşti!
Sunt nebun şi Olga e o proastă  că se face preş de dragul de a fi preferata golanului clasei. Dǎ-o dracului. În pauză o voi săruta în văzul tuturor apăsat şi asta o va ţine fericită o săptămână. Mi-o imaginez cum merge semeţ sfidând privirile celorlalte fete. Îşi ţine mereu fruntea prea sus şi spatele ţeapăn ca să îşi scoate sânii în evidenţă. Nu înţelegeam cum de poate să  meargă în felul acesta fără să se îmiedice? Dacă i-aş pune o piedică într-o zi?
Profa scrie cifre pe tabla neagra, cifrele se adună precum un roi de muşte deranjante care zboară, roiesc, mă atacă din toate părţile.  Încerc să mă aprăr, mi-e silă de toate…Aş fugi. Dar unde?  unde viaţa are alt gust, alt miros  decât mirosul ăsta de rahat?
Bogdan apăru la ora următoare, şifonat şi cu ochii lipiţi de somn.
– Unde ai fost, neghiobule? Ţi-a pus pitica absent.
– Da-o dracu’. Am dormit la Marta. Ştii că nu mă refuză.
Marta nu refuză pe nimeni, dar fiecăruia lasă impresia că e singurul bărbat din viaţa ei.
– Ce urmează?
– Filozofia. Am auzit că ne-a părăsit şobolanu’. Vine una nouă.
– Ai văzut-o?
– Nu. O fi vreo scârnăvie, că prostiile alea doar tâmpiţii le învaţă.
– Hai mai bine să fumăm o ţigară. Dă-o dracului de filozofie.
Ne ridicăm hotărâţi  şi pornim spre ieşire. Bogdan dă sârguincios din coate, făcându-şi drum printre colegii împrăştiaţi.
–  Alexandru, unde pleci? S-a sunat de intrare!– aud vocea Olgăi. Mă întorc şi îi arăt degetul din mijloc. Târfa, şi-o fi imaginat că-i nevastă-mea, sau mama?
Nu reuşisem să ajungem la uşă.  În urma catalogului,  apare ea. Tânără. Părea o elevă dintr-a doişpea. Era frumoasă?  N- am recunoscut niciodată frumuseţea, nici acum nu ştiu ce să spun… Am văzut acei ochi adânci, senini. Colegii se mişcau haotic,  fără să realizeze ca, noua profă  intrase deja în clasă Bogdan încă îşi făcea drum dând din coate.  Iar eu stăteam ca un prost,  nemişcat, izbindu-mă de albastrul senin al ochilor ei.
În clasă se  lăsă brusc, liniştea.  Deranjantă ca o explozie.  Doar Bogdan continua să se îmingă spre ieşire, strigând:
– Dă-te la o parte, bă’, nu vezi că vreau să trec?
– Mulţumes,  pentru întîmpinare, mă descurcam şi singură.
Uimit, Bogdan se opreşte brusc. Înţelegînd, face un pas înapoi:
– Da’ ce ţâţe aveţi, domnişoară profesor!
Clasa hohoteşte în delir, Bogdan râde fericit de gluma sa bună. Iar eu, .. nimic… stau şi privesc, fără să găsesc logica.
* * *
Ne pregătim să ieşim din garnizoanǎ. E rândul nostru să stăm de pază pe străzile orăşelului. Odată ieşiţi, ne aflăm în pielea vânatului. Nu ştim când şi de unde poate veni glonţul vânătorului. Nu ştim când şi unde pământul poate înflori sub picioarele noastre,  mişcat de vreo mină, amestecîndu-ne cu  pământul.  .Afganistanul nu iartă. Pământul e sec, dur. Uscate sunt şi sufletele  oamenilor, secătuite  de ani şi ani de lupte. Copiii se nasc în  zgomotele exploziilor şi ale împuşcăturilor aşa cum noi creştem obişnuiţi cu ciripitul păsărilor.
Suntem cinci. O echipă organizată, instruită să patruleze străzile oraşelor, depozitele, spitalele. Îi apărăm pe afgani de… afgani. Civilii de talibani. O misiune importantă şi suntem conştienţi de rolul asumat. Fiecare gândim la familia lăsată  în ţară, la tot ce putem pierde. Ne dăm seama că nu am gustat din toate câte am fi vrut, nu am iubit cât am fi putut. Îmi dau seama aşa, dintr-o dată, că mi-e dor să iubesc o femeie, să îi simt corpul fierbinte, să fierb şi eu.
Maşina porneşte lent. Poarta se închide în urma noastră. Suntem în câmpul deschis. Simt cum mă gâdilă în frunte ochiul unei lunete. Deseori mi se întâmplă să simt  o lunetă aţintită asupra-mi. Număr. Cât îi trebuie unui ţintaş să apese pe trăgaci? Nu îmi amintesc niciodată copilăria,  nu regret nimic din ce am avut, sau din ce nu am avut…  doar albastrul ochilor ei, persistă obsedant. Nu am făcut dragoste cu ea…  Dacă în clipa aceasta degetul unui ţintaş ar apăsa pe trăgaci, aş  avea un singur regret: că n-am făcut dragoste cu ea niciodată.
Pe ici-colo,  câte un copil în zdrenţe! Cât de mult cenuşiu e în jur! Oamenii,  precum camelionii iau culorile zidurilor, a prafului, a nisipului. Sunt crescuţi în nisip şi,  ţi se scurg printre degete la fel de uşor ca nisipul. Cine să îi înţeleagă? Cine să deosebească prietenul de duşman? Aceeaşi faţă, acelaşi grai, aceeaşi rugăciune spusă în genunchi cu faţa spre răsărit.
Amicii mei de gardă sunt alături. De câteva luni formăm o echipă. Împărţind moartea, sperăm să nu murim de tot. Împărţim şi cartuşele ca să putem supravieţui. De două luni cu ghilotina deasupra capului… Îi privesc pe fiecare în parte şi-mi dau seama că doar ei sunt singurii mei  prieteni.   Ceva mai mult chiar. Toţi cei de care am fost şi mai sunt încă legat emoţional – prin dragoste, ură sau teamă –  m-au lovit. Aşa că am închis uşile, am tras zăvoarele. Pe oamenii îi las să vină în preajmă, să stea sau să dispară, dar nu mă ataşez ca să nu fiu din nou rănit.  Doar cu ei cinci mă simt un întreg, pentru că doar cu ei împart moartea.

* * *
Mi-e foame. Mai am  vreo oră de muncă, aşa că,  încerc să nu mă gândesc la mama,  care trebăluieşte prin bucătărie, la cratiţele de pe aragaz, la sosul pentru paste. Apuc dintr-un capăt ţevile pline de rugină,  tata le prinde din capătul celălalt şi le aruncăm în camion. Când nu putea să facă singur munca, mă chema pe mine în ajutor. Trebuie să îl ajut dacă vreau să fie linişte în casă.
Zgomotul se topea în aer, lăsând un praf de rugină pe mâini, pe ochi. Simţeam gustul de rugină în plămâni. Făcea parte din mine. De când mă ştiu, vin aici, la locul lui de muncă, şi îl ajut să mute, să încarce sau să descarce ţevi, şine, butoaie. Am crescut cu această rugină pe sub unghii. De mult îmi tăiam unghiile foarte scurt, îmi spălam cu peria  fiecare por al degetelor, al mâinii, dar, degeaba. Zdadarnic!. Mirosul de rugina nu se spăla, nu dispărea cu nimic. Rămânea impregnat pentru totdeauna, pe haine, pe mâini, în plămâni..
– Ridică, bre, mai cu forţă! Nu fi fătălău! Că muieri,  ajung pe lumea asta.
Strâng dinţii. Voi creşte şi eu… Gândul acesta îmi dă putere şi ridic mai sus ţeava, o arunc mai cu forţă. E destul de frig. Metalul rece înţeapă carnea bătătorită. Nici bătăturile crescute în rugina palmelor  nu  mă protejează de frig. . La un moment dat degetele nu mai ţin greutatea, devin moarte, de cârpă, nu le mai controlez. Îmi dau seama ce se întâmplă, dar  mişcările îmi sunt  prea lente şi bucata de motor cade greu ridicând un alt nor de rugină. Văd mâna tatei ridicându-se, mă plesneşte din răsputeri. Simt în gură gustul sângelui. Cât de sensibilă poate fi o buză! Nici după zeci de lovituri nu se căleşte, nu face bătături…sângerează de fiecare dată… Simt gustul sângelui ruginit.
– Ce ai cu băiatul, bre Mihai? Se mai întâmplă! – Nea Costel privea pe sub sprâncene efortul nostru. El nu depunea efort că era bolnav cu inima şi, pentru că era muncitor vechi, patronul l-a mai lăsat să hoinărească prin curte, ridicând ba un fier, ba o sârmă de sub picioare.
– M-a blestemat Dumnezeu cu un tâmpit! Nu vezi că  nu se pricepe la nimic? Mai bine,  decât îl năştea, mă-sa se arunca de pe vreun pod. Îs povară pe umerii mei.
E atât de simplu să iau o ţeavă şi să îl omor! Dar mi-o imaginez pe mama,  mică, slabă, cu riduri pe sub ochi, repetându-mi mereu „E taica-tu, Alexandru! Sǎ nu îndrăzneşti vreodată să ridici mâna!”
Ridicăm motorul şi îl aruncăm în camion. E ultima bucată. Pot să plec acasă. Merg să îmi spăl mâinile la ciuşmeaua din colţ. Apa ustură, săpunul nu îşi face efectul, nu are puterea să spele mizeria de pe mâini. Nici nu are rost sǎ depun efort. Cui trebuie teatrul ăsta să par curat dacă mă simţeam mai mizerabil decât ultimul rahat!
Tata se aşează  cu nea Costel  pe banca veche şi au scos mâncarea învelită în ziare vechi. Simt că mi-e foame şi mie. Mă grăbesc spre casă…
O văd încă de afară. Spală, aplecată, scările blocului. E atât de mică… mereu parcă o văd tot mai mică. Cine-o fi de vinǎ? ( Şi nu e vina creşterii). Se apleacă din ce în ce mai mult sub greutatea vieţii. Ar trebui să îmi fie milă de ea. Uneori chiar îmi e. Îmi vine să o cuprind din nou, aşa cum făceam demult când eram mic. Dar ochii ei goi, absenţi mă ţineau la distanţa. (distant). Ea a uitat cum se mângâie, cum se îmbrăţişează. A uitat cum se iubeşte.  A uitat să fie femeie, mamă. E doar o fiinţă care prin minune supravieţuieşte. Ca un câine maidanez gonit de toţi. S-a măritat devreme fugind de ai săi şi a dat de el. Huiduită toată viaţa, bătută de soartă şi de bărbatul care ar fi trebuit să o protejeze. Se gârbovea an de an, îmbătrânea prematur, se grăbea sa treacă mai repede prin viaţă, aşa cum se mănâncă o mâncare în silă: o înghiţi grăbit să ştii că ai terminat.
La un moment dat am văzut o sclipire de viaţă în ochii ei:
– Te-ai întors?
După tresărirea din priviri,  mi-am dat seama că observase buza crăpată. Nu spuse nimic. Niciodată nu spunea nimic, de parcă tăcerea ar fi şters realitatea. Poate nu ştia   cum, sau ce să spună. O uram! Cât de mult o uram că a permis mereu să fie lovită şi să fiu lovit. Că nu a încercat măcar o dată să se răzvrătească.
– Ţi-am făcut o ciorbă. Vino să-ţi pun în farfurie.
Împinse găleata cu apă murdară sub scări, aruncă bucata de cârpă în apă, câţiva stropi au sărit
pe picioul ei, dar nu a simţit. Porni greoi pe scări, o priveam din spate şi mă întrebam cum poate o femeie de nici patruzeci de ani să îmbătrânească  în asemenea hal? Urca încet, ca un cal înhămat, pentru că ea purta mereu povara în spate, nu o împărţea cu nimeni…
Mănânc din ciorba caldă, mi se face mai bine dintr-o dată, mă gândesc la Olga, la Bogdan, la ora de filozofie, la ochii profesoarei. Mă urmărea acel albastru, pacea  din privirea ei. Simţeam că am găsit un soi de linşişte,  un sens prin prezenţa ei. Un soi de pilon pentru tot zbuciumul de până acum.
Mama spală vasele lasate în chiuvetă. Îşi şterge periodic mâinile  de şorţul vechi. Îmi ia din mână farfuria.
–         Lasă, fac eu, tu du-te şi învaţă!
Îmi vine să trântesc farfuria de podea: mă trecuse în rândul bărbaţilor şi ea trebuia să îmi fie  slujnică, pentru că bărbaţii muncesc, pentru că bărbaţii … sunt bărbaţi. Aşa a trăit mereu în nişte norme învăţate de acasă, într-o cuminţenie şi ascultare totală. Bărbatul trebuie să fie respectat.
– Să fii cuminte, – îi aud vocea abia desluşit, – a venit taică-tu, să nu faceţi scandal.
Trântesc supărat uşa. La dracu! La naiba cu toţi!
* * *
Ne adunăm,  ca în fiecare seară,  la marginea căii ferate. E locul nostru de ani de zile.  Între pietrele acestea ne-am ascuns primele chiştoace; tot ele  au fost martorele primei beţii, bătăilor iscate din senin, împăcărilor la fel de surprinzătoare. E lumea noastră, a celor de la blocurile de periferie. E lumea celor săraci. Aici am mâncat primele fructe furate, împărţite egal. Aici aduceam mazărea culeasă de pe câmpuri sau coceam primul porumb,  pe care-l  înghiţeam lacom înnegrindu-ne dinţii. Stăm   în grup, fete şi băieţi, fără diferenţa sexului. Privim trenurile de pasageri care poartă visele noastre în dăpărtări.
Bogdan rupe ţigara fără filtru în două şi îmi dă jumătate. Stăm umăr lângă umăr, ca de atâtea ori, sprijinindu-ne reciproc, împărţind aceeaşi gură de bere sau felie de pâine unsă cu grăsime.  Gaşca încă nu a venit. Stăm ca doi străini fără să ne vorbim. Doar străinii sau prietenii foarte buni pot să stea alături fără să îşi vorbească. Eu mă gândesc la ale mele, la maică-mea, la albastrul ochilor ei … Bogdan s-o fi gândit la ai lui. O fi trecut pe acasă şi,   i-o fi găsit  pe-ai lui, matol. Bea taică-su, dar bea şi maică-sa. E atât de dureros să vezi o mamă beată… Bogdan înjură şi pleacă de acasă, se întoarce acasă, la ora somnului,  doar atunci  când patul Martei e ocupat.
– Ai văzut ce ţâţe are filozoafa? Ce-aş mai călări-o! În stil rodeo!
Cuvinte lui Bogdan mă lovesc. Nu-mi dau seama cum de nişte simple cuvinte pot schimba tot:  lumea în care am crescut şi în care am crezut. Altă dată aş fi râs, aş fi spus   o glumă proastă. Dar acum? . Nici dacă-ar fi jignit-o pe maică-mea,  nu m-ar fi durut  cum m-au durut vorbele la adresa Ei.  Ea reprezenta pentru mine , lumea curată pe care o visam. Mi se făcuse  deodată, scârbă de mirosul de ulei şi motorină  din jur, de mucul ăsta de ţigară pe care îl trăgeam, de lumea limitată şi traiul ei din prejma  şinelor de cale ferată.
Mă ridic, dau  să plec.
– Unde pleci , bre? Azi face Chioru’ cinste.
Dau a lehamete din mână şi plec acasă.  Pe calea ferată sau acasă, totuna…  punctele mele  de referinţă,  între care îmi construisem universul  fragil. Îl simţeam acum clătinându-se.
Acasă, ca de obicei,  ai mei se ceartă. De fapt, mama  rar îşi permite să riposteze. Urlă doar el. Cine ştie ce motive o fi  mai având.  Mă strecor  în bucătărie, îmi pun în farfurie puţină varză.   Meniul nu e divers. Mirosul nu se schimbă des în bucătăria noastră: varză, cartofi, fasole… Înghit fără să simt gustul mâncării, după care, pun farfuria în chiuvetă. Rămân fără gânduri… Mă simt golit. O oboseală cruntă mă ia în braţe. Pornesc spre camera mea.
– Ţi-ai spălat farfuria? Ştii regulile: mănânci, speli farfuria, o ştergi şi o pui la loc. Numai un netrebnic ar mânca fără strângă după el.
Îl simt în spate. A auzit  când intrasem, aşa că  a venit să-şi verse nervii pe mine. Blestemata de farfurie! De atâtea ori mi-am promis să nu îi dau motive să urle! Uitasem de farfurie, de promisiune… Mulţumit că a găsit motiv  să mă jignească,  schimbă subiectul, amintindu-şi de  greşeala de la muncă, apoi la notele mici de la şcoală,  la faptul că sunt un nemernic, un ratat, nu am nici un viitor şi că era mai bine să mă fi înecat de mic aşa cum se îneacă pisicii mici în sac, scăpând de griji. Amintindu-mi, sânt uimit chiar eu de mine însumi. Stau calm în faţa lui, îl privesc liniştit. Iau farfuria din chiuvetă şi o trântesc pe podea. Farfuria se sparge şi cioburile murdare se împrăştie peste tot. Mama se repede să le adune, el o loveşte. Mă întorc şi îi dau un pumn. Doar un pumn îl doboară. Îmi iau geaca şi ies din casă…
* * *
Nu am făcut niciodată dragoste cu ochii închişi. Mereu îi ţineam deschişi ca să văd, să nu scap nimic, să savurez orice mişcare a celei pe care o penetram. Să-i analizez sinceritatea, ori jocul. De data aceasta o dominam pe Olga pipăit, intuind mişcările orbeşte. Mă gândesc însă la ea. Îmi amintesc  fiecare  clipă,  din momentul în care a apărut în urma catalogului. Era într-o  miercuri, înaintea orei de filozofie. Mi se pare atât de stupid să mă îndrăgostesc aşa, într-o zi banală de miercuri, într-o banală oră de filozofie, în care ea, profă de filozofie,   ne vorbea despre frumuseţea şi puterea gândului uman. Mi se părea atât de stupid să mă îndrăgostesc îmbrăcat fiind în pantalonii roşi în genunchi!  Nu îmi imaginam că pot să o iubesc şi atunci când respir aerul plin de rugină,  să o iubesc şi în clipa în care simt gustul sângelui în gură de la palmele primite… să o iubesc în lumea astea murdară, fără flori şi  parfum…
Acum  mă împerecheam animalic cu Olga, dar Olga dispăruse,  şi eu vedeam doar acel albastru în care îmi găseam pacea la orele de filozofie.  O admiram centimetru cu centimetru, îmi imaginam că întind mâna, că  desfac  primul nasture de la bluza ei albă şi fină, că degetele  mele îi ating, îi  pipăie pielea…
Cu degetele înfipte în părul ei strâns în coadă de cal, fac sex cu Olga  în cantina părăsită, o pătrund şi nu e Olga, e din nou Ea.  Îmi găsesc pacea în carnea ei aşa cum îmi găsisem pacea în privirea ei senină… Ii simt mirosul , îi simt pâna-n adâncuri intimitatea. O, Doamne,  o iau razna!  Ştiam că o luasem razna, pentru că era suficient să mă gândesc la ea şi trebuia să merg la baie, să mă răcoresc. Am ajuns să mi-o frec în baia liceului după orele de filozofie, ca un puştan ordinar când priveşte o revistă porno. Cât de mult îmi uram slăbiciunea aceasta! Cât de mult îmi iubeam slăbiciunea aceasta!  Nu ştiu dacă o iubeam într-adevăr. Era o metamorfoză pe care nu o puteam explica. Până nu demult credeam că doar frica de taică-meu mă poate paraliza în felul acesta. Mi se întâmpla să rămân inert de câte ori o vedeam. Mă scuzam  în faţa lui Bogdan sau a Olgăi,  dacă se întâmpla să fie alături. Ce puerile scuze găseam: ba că am un cârcel, ba o colică.  Iubirea mea era precum o colică,  o tăietură de cuţit: profundă, sângerândă, dureroasă, constientizând că   Ea nu va iubi niciodată un golan. Nu voi simţi niciodată gustul cărnii ei, nu îmi va şopti niciodată cuvinte dulci la ureche!
Am făcut  perioada aceea sex cu Olga până la epuizare. O trânteam  jos, luând-o sălbatic, cu ură, cu sete, cu nebunie. Îmi era sete de liniştea ochilor albastri, o sete dureroasă mă usca pe dinăuntru. Dar oricât de mult  încercam să  înlătur setea  dureroasă de carnea ei, făcând sex ci Olga, zi de zi durerea devenea mai profundă, eu deveneam mai pustiu.

* * *
Nu ştim niciodată când porneşte cartuşul la vânat. Cert e că nu ezită, nu tremură, merge la ţintă şi gata. Deseori îl vedeam în imaginaţia noastră cum şuieră în aer şi ne atinge ca  un sărut fierbinte. De data aceasta nu fusese numai imaginaţie. De nicăieri, parcă, un cartuş porni spre noi. Îl alesese pe Andrei. Poate pentru că era mai înalt sau,  poate pentru că râdea în acel moment, sau poate fără vreun  nici un motiv!  Pur şi simplu îl alesese pe el. Buzele îi  rămăseseră deschise,  dar ochii au devenit maţi,  plini de spaimă. Am observat cum râsul său se transformă în rânjet,  golit de esenţă. Andrei se scurse pe nisip, ţinându-se cu mâna de gât. Cartuşul îi secţionase artera. O clipă am rămas toţi înţepeniţi. O clipă lungă cât un blestem, o clipă în care universul  deveni, din nou, în alb şi negru. Andrei se zbătea în praful nisipos aşa cum se zbăteau cândva găinele,  pe care bunicul,  cu o tăietură scurtă le decapita. Urmăream cu groază  spectacolul macabru în care găina decapitată îşi dansa ultimul vals , săltat, împrăştiind sângele care, amestecat cu ţărâna, devenea negru. Şi Andrei îşi  dansa ultimul vals,  se zbătea cu ochii ieşiţi din orbite, iar pământul  înghiţea lacom sângele, ce curgea şi ne stropea şi pe noi.
Şocat, Virgil scosese puşca mitralieră şi împuşca împrejurul cuprins de furie.
– Vă omor, vă omor, Dumnezeii mamei voastre.
Împuşcăturile cădeau în gol,  strada era goală. Gloanţele loveau pereţii, muşcând din zidurile vechi, de secole.
– Încetează! Grasu îi dădu o palmă şi Virgil aruncă mitraliera în stradă. Plângea în hohote, zbuciumat, ca  un copil trezit din coşmar.
– Încetează!
Palma grasului îl aduse în simţiri. Am înţeles toţi,  după mărimea petei revărsate pe pământ,  că nu mai era nimic de făcut pentru Andrei, doar să îl cărăm  în garnizoană.
Precum gândacii de bucătărie,  surprinşi de lumina aprinsă, speriaţi,  căutam o şansă de scăpare. Să fugim? Să rămânem la pământ?
– În maşină! Alexandu, demarează!
Am apăsat pedala de acceleraţie. Mitralierele s-au trezit la viaţă. Virgil îl ţinea în braţe pe Andrei, din care încă se mai scurgeau ultimile picături de viaţă. Şi pe hainele lui Virgil sângele devenea  negru.
Frică. Teroare. Totul vine după, când porţile garnizoanei se închid în urma maşinei. Când laşi corpul neînsufleţit pe mâna camarazilor şi tu mergi hai-hui prin garnizoană şi nu auzi ordinele majorilor. Când stai şi te priveşti pe tine însuţi în oglindă şi îţi dai seama că puteai să nu mai stai în sala de baie, puteai să nu te mai priveşti în ochi ca să te întrebi câte salarii ai pus de o parte, pentru câţi bani te-ai vândut. Când viaţa îţi miroase a rahat şi vomă, pentru că mai toţi vomăm după ce vedem un tablou atât de cumplit. Şi doar cine a trecut ştie ce înseamnă frică şi cum te mănâncă din interior, corodează toate organele vitale, te mănâncă pe tine însuţi dacă nu reuşeşti să te eliberez. Şi ne eliberăm, pentru că nu mai avem de ales.
* * *
Stăm toţi în sala de mese. Locul lui Andrei e gol. Tăcerea e profundă. Fiecare e adâncit în gândurile sale. Privesc în jur şi văd pe feţele colegilor tristeţea. Sunt trişti că a murit Andrei? El, un simplu soldat, a dispărut pur şi simplu dintre noi. Toţi ne gândim la acelaşi lucru: cine va urma? Afganistanul e un soi de ruletă rusească şi nu ştii rândul cui pică. Mai uşor să accepţi moartea altuia, mai greu e să accepţi propria dispariţie.
Un război străin, idealuri străine. Nimeni dintre noi nu e idealist. Toţi am venit mânaţi de acelaşi motiv: dorinţa de a lua nişte bani ca să ne asigurăm viitorul. Mulţi au familie, copii, au de cumpărat case, de plătit bănci. Banii au devenit pentru mulţi în zilele de azi o necesitate echivalentă cu valoarea vieţii. Doar că fiecare pune un alt preţ. Desigur suntem asiguraţi. Desigur familiile vor fi în câştig indiferent de situaţie. Banii lui Andrei vor pleca la părinţii lui. Şi banii mei vor pleca la părinţii mei. Mi-l imaginez pe tata bând un pahar de vodkă în amintirea fiului căzut la datorie. Cu câtă mândrie va spune tuturor că fiul său a murit la datorie, că au crescut un fiu responsabil, un fiu care a răspuns prompt la chemarea patriei. Generaţia părinţilor mei încă se îmbată cu vorbe mari: patrie, datorie… Generaţia mea e una care îşi acoperă curu’ dezgolit. Ştim că nimeni nu ne va trage de urechi din rahat, nu ne va asigura o casă, un loc de muncă. Trebuie să ne zbatem singuri, chiar plătind tribut Afganistanului.
– De sufletul lui Andrei!
Grasu ridica paharul. Ridicăm toţi paharele şi dăm peste cap băutura. Lichidul se scurge prin tot corpul, îl simt până în tălpi, îmi înmoaie inima. Mă simt o clepsidră, prin care curge  alcoolul, viaţa, care  se scurge… Aş plânge. Aş plânge,  nu pentru Andrei, Andrei e liniştit,  moartea promite rezolvarea  problemelor… aş plânge pentru mine, pentru dragostea care mi-a lipsit;  pentru că n-am reuşit să ating pielea ei, să îi simt gustul sărutului ei… Poate,  mă voi întoarce viu acasă.  Voi trăi, mă voi căsători, voi fi  în rând cu lumea, voi împărţi cu vreo femeie acoperişul, patul, baia. Va fi Olga sau alta, va fi Ea, sufletul pereche?
– Ce bociţi, bre, aici?  Se zbârli la noi,   Şoimul,  cel mai tâmpit caporal.
– A murit, ei şi?  Nu ştim toţi când venim în Afganistan, pentru ce venim,  ce ne aşteaptă? Nu mai fiţi muieri.
– Ai puţin respect, şoimule. Grasu îşi freca mâinile, ţinând capul aplecat.
– Pe dracu’. La moartea mea puteţi să şi dansaţi. Ne smiorcăim ca proştii. Sunt chestiuni care nu ţin de noi. Trăim, murim…
Şoimul era cel mai bun ţintaş din garnizoană. Ager şi cu un ochi fulger.  El privea moartea prin ochiul lunetei şi totul i se părea doar un joc. La felca în  jocurile video pe care eram încurajaţi să le jucăm. Prin lunetă  poţi vedea clar faţa, dar chipul nu e aproape, nu îi simţi mirosul, nu îi cunoşti gândurile. Prin ochiul de lunetă nu se vede familia. Viaţa curmată nu pare să fie reală. E doar un joc.
* * *
Priveam cu atenţie numerele de pe blocuri. E zona de centru a oraşului, zona de lume bună. Căutam numărul 20, casa ei. Mă trimisese diriginta să iau de la doamna de filozofie un proiect. Îl terminase cu o oră în urmă şi trebuia adus de urgenţă la liceu.
Opresc bicicleta în faţa scării. Apăs butonul de la interfon. Numărul trei. Deci e la parter. Uşa se deschide şi intru timid în scara blocului. Îmi scuip adidaşii şi îi sterg în grabă cu dosul mânecii. Uit mereu să îmi curăţ adidaşii! Doamnelor le plac băieţii cu încălţămintea îngrijită. Nu ştiu unde citisem prostia aceasta, că până la ea nu mă interesau doamnele şi nici bunele maniere.
– Unde ai dispărut? Alexandru!
– Vin, sunt aici. Mă îmiedic de trepte.  Doar un tâmpit ca mine poate să se îmiedice, mă cert singur.        – Vino, am proiectul gata, – strigă de undeva din altă cameră.
Intru în hol şi uşa se închide lent în urma mea.
– Aşteaptă câteva clipe să le aranjez în ordine. Intră dacă vrei.
Îmi  desfac şireturile. Întorc şoseata să nu se vadă gaura. Să fiu al naibii! Exact azi mi-am luat  şosetele astea găurite! Fac doi paşi, inspir aerul camerei. Aerul din casă spune atâtea despre stăpâni! La noi miroase a rugină. Poate,  de la fiarele pe care le aduce tata în casǎ, poate de la hainele lui. La Bogdan miroase a ţuică.
Aici  miroase a sos de roşii. Proaspăt, cu busuioc.  Nu umezeală, nu mucegai. Doar mirosul proaspăt de mâncare bună. Ciudat cum în unele case aerul poate fi curat şi atunci când miroase a sos de roşii. Poate pereţii lor respiră. Poate pereţii noştri sunt îmbâcsiţi ca şi noi şi,   lasă putoare de la sine.
Ea apare brusc. Tresar. Are un aer distins, casnic. Părul adunat neglijent într-o coadă. De-asupra buzei se zărea un strop de sos. Gustase cu siguranţă din prânzul pe care îl gătea în timp ce scria şi proiectele. O picătură a rămas acolo, de-asupra buzei, aducând-o în rândul oamenilor.  Coborâse de pe pedestal. Era umană, feminină, primitoare. În faţa mea nu se afla profa de filozofie, se afla  femeia din visele mele pe care o sărutam, o posedam. Femeia care,  se lăsa posedată, care se deschide în faţa bărbatului. Am uitat cine e, am uitat cine sunt. Fac doi paşi, o cuprind. Mâna singură găseşte drumul spre corpul ei. Mă lansez spre ea fără logica, aşa cum nu au nevoie plantele de logică atunci când caută lumina. O voiam. Tânjeam după liniştea pe care mi-o promiteau mereu ochii ei. Doream atât de mult pacea lor! Dar pacea nu se impune prin forţă. Asta nu o ştiam atunci. Am aflat-o mult mai târziu.  Sunetul palmei  ei îmi spulberase  delirul. Nu am simţit-o, am auzit-o, ca o explozie.
– Ieşi imediat! –
Seninul şi pacea din ochii ei dispăruseră.
–  Nu te voi denunţa, dar să nu te mai văd niciodată pe lângă mine. Îmi puse în braţe dosarul şi mă împinse pe scări afară.
Am urcat pe bicicletă, ţinând proiectul într-o mână. Am mărit viteza,  să las cât mai iute,  în urmă coşmarul. Sunetul palmei ei a fost atât de brusc! Obrazul încă mai purta urma ruşinii.  Simt cum roata scârţâie clătinându-se ameninţător. Luată de prin  vechituri,  ruginitura asta de-i spuneam bicicletă,  o adunasem bucată cu bucată.
Pornesc  pe contrasens. Uneori mi se pare că tot  drumul meu e pe contrasens. Acasa, la liceu, pe străzi, mereu sunt în afara sensului. Viaţa în oraşul meu merge pe sens unic. Ori mergi în sensul  regulilor scrise şi nescrise, ori te dau afară ca pe un avorton. Te vomită ca pe o mâncare indigeribilă. Să digeri un neadaptat ca mine, o fi  uşor?  De mic m-am închis în cochilia mea şi an de an am întărit zidurile cetăţii în care mă ascundeam. Întâi o lăsam pe mama să intre. Îi prindeam mâna şi o ţineam îmbrăţişată aşa până adormeam. Până într-o zi când mâna s-a ridicat la o supărare şi m-a lovit. Eram pregǎtit pentru urletele lui tata, putoarea de beţie a bunicului, dar să văd  mâna mamei,  care mă mângâia,  ridicându-se ameninţător şi lovindu-mă? Niciodată!  Nu ea, singura de la care aşteptam protecţie!
Claxoanele ţipă strident, trezindu-mă din amintiri. Urletele lor cad în jurul meu ca nişte păsări  moarte.  Păsările moarte nu pot face rău. Doar se adună grămezi, grămezi, umplu strada, devine tot mai greu să circul printre ele. Mi se pare deodată că şi eu sunt o pasăre neagră, pentru că  simt cum mă înalţ, apoi cad printre ele. Bicicleta cade pe trotuarul de vizavi. Foile din proiect zboară în aer,  atât de albe cu păsări negre pe ele…
Cât de strident sună frânele! Cât de multe păsări negre în jur! O voce se văicăreşte  alături:
– Nu ştiu ce l-a apucat. Venea pe contrasens cu viteză. L-am văzut, aveam distanţă, dar i-a scăpat mâna şi volanul s-a întors spre stângă intrând în mine. Doi centimetri să fi ţinut distanţa! Doi centimetri şi nu îl atingeam! Mergea cu viteză!
Era şoferul maşinii. Îi vedeam fruntea transpirată. Transpiraţia i se aduna pe vârful nasului şi picura pe geaca lui albă fără să îşi dea seama de pata ce se forma, se mărea, creştea…
Simţeam cum pământul se roteşte şi mişcarea lui îmi crea o stare de vomă. Dacă s-ar fi oprit pământul măcar pentru puţin, aş fi reuşit poate să mă ridic, să fac şi câţiva paşi, dar ameţeam şi mă lăsam ridicat de oamenii în alb… în alb şi negru era universul din jurul meu ca o poză veche din albunul rupt al bunicii… albul îmi crea o stare de frig… în urma mea rămăsese o pată neagră… măcar să se fi scurs toată nebunia împreună cu lichidul negru rămas pe asfalt. Dar nebunia făcea parte din fiecare celulă vie sau moartă şi nebunia pentru ea nu putea să se scurgă aşa uşor şi să rămână ca o pată pe asfaltul murdar.

* * *
Îl vedeam de câteva zile trecând cu mica sa turmă pe drum. Un câine lup, slab şi hămesit, împleticindu-şi picioarele de oboseală şi foame, se târa în urma copilului care fluiera. Zilnic punctual, însoţit de aceeaşi melodie, ca o placă stricată, nu reuşeşte să treacă la alt cântec, iar şi iar, aceleaşi şapte oi şi o capră. Îi număram în  fiecare dimineaţa: puştiul, oile, şapte la număr, capra şi javra.   Îi auzeam de departe şi până dispărea, îl urmăream în gardă. Afganistanul a adus metamorfoze în percepţia umană şi un copil în aceste locuri,  nu e întotdeauna ce pare. Poate fi un taliban kamikaz, sau o caprǎ kamikaza, spre exemplu.  Poate fi un cercetaş, poate un simplu păstor. Dar paza bună trece primejdia rea, asta o ştim pe pielea noastră. De o săptămână suntem în misiune. Patrulăm un drum de mare importanţă. Ni s-a spus că vom rămâne aici până la noi dispoziţii, de aceea nu ne facem iluzii. Iluziile ne pot omorî.
Ciobănaşul trece agale, poartă un toiag pe măsura-i,  atingând, din când în când, vreo oaie răzvrătită sau rămasă de turmă. Pare că nu caută nimic, nu cercetează, doar merge.  Îşi face traseul şi, ca un fidel maratonist,  nu vede decât drumul. Un copil şi un câine cu şapte oi şi o capră umblând pe un drum unde cartuşele zboară în toate direcţiile. O fi având părinţi?
E dimineaţă devreme, frigul mă pătrunde. Nopţile sunt reci, extrem de reci. E ca şi cum mâna morţii s-a  furişat din umbră. Ne oboseşte frigul. Facem flotări, genoflexiuni, alergare pe loc… punem sângele în mişcare cum ne pricepem. Mi-e dor de o ciorbă caldă, de un pat şi o pătură. Nu mai zic de un trup  de femeie alături, cald şi curbat, peste care să îţi poţi plimba mâna şi să ştii că viaţa are sens. De o sptămână mâncăm conserve, fructe uscate, salam,  în care îţi poţi rupe dinţii.
Scrutăm iar şi iar drumul. Ce ne-aşteptă?. Nu ştim încâ. Păzim aceşti bolovani în spatele cărora am găsit craterul unei explozii. În ea ne adăpostim, întinşi pe pământul dur şi bolovănos. Cu buzele crăpate de vântul sec şi de soare, cu pielea uscată, cu ochii arzând în orbite,  suntem paznicii unui loc pustiu. Sfidăm timpul şi moartea.  Mi se pare că am lăsat rădăcini adânci, că nu mă voi putea smulge, că voi rămâne prizonier în acest loc deşert… Mă ridic mânat de senzaţiile ciudate şi fac câţiva paşi. Simt nevoie să mă mişc…
Zilele se scurg încet. Avem timp să ne gândim la toate, să ne amintim de soţii, copii, iubite. Eu mă gândesc la cele două femei pe care le-am iubit în mod diferit. Timpul şi atmosfera de aici mi-a estompat simţirile. Nu ştiu dacă mai iubesc, nu ştiu dacă voi mai putea iubi. Doar respir şi execut ordinele. Niciodată nu m-am simţit o simplă marionetă, o păpuşă în mâna unui păpuşar. Aşteptăm ca acesta să îşi amintească de noi, aşa cum îşi aminteşte copilul că şi-a abandonat,  în ploaie şi vânt jucăriile preferate. Noi suntem doar piese într-un joc mare. Nu putem vedea dimensiunile jocului şi nici ale jucătorilor. Deasupra e un păpuşar, peste el  un altul şi tot aşa, din rang în rang, din interes în interesc, se urcă tot mai sus până la un dumnezeu uman care nu poate să vadă până în adâncul craterului în care ne adăpostim noi.
Viaţa a intrat într-un făgaş ciudat, dar ne-am obişnuit cu toate. Mai greu a fost să ne oboşnuim cu sunetul împuşcăturilor şi a exploziilor. La început ne aruncam la pământ spre amuzamentul „bătrânilor”. „Se trageeee!” mai ţipa uneori câte un novice, dar treptat ne obişnuim,  mai tresărim doar în somn atunci când ne visăm în liniştea de acasă…
Ciobănaşul nu a trecut de câteva zile. Poate a murit pe undeva călcând pe vreo mină. Regret dispariţia care,  a creat un vid într-o obişnuinţă. Mi-l imaginam călcând pe un fir (câtă anxietate ne induce fiecare fir de sârmă ieşit din pământ!), parcă îl văd zburând împreună cu păsările negre cu care zburasem eu, cu  trei ani în urmă,  când  am mers cu viteză pe contrasens…
Peste vreo patru zile, apăru. Fără oi şi fără capră. Doar câinele se împleticea în urma lui. Părea mai slabă javra, terminată parcă. Se clătina şi puteam să jur că va cădea. Dar , n-a căzut câinele, a căzut copilul. Secerat. Tresărim toţi, pentru că toţi îi urmăream zi de zi traseul , toţi îi simţisem  absenţa , toţi îl priveam acum, numărându-i paşii. Nu se auzise nicio îmuşcătură şi totuşi,  puştiu a căzut. E vreo capcană? Câinele se culcă alături de corpul căzut. Respiră uşurat parcă. Adoarme imediat. O fi şi pentru câine, ca şi pentru noi somnul vital?  Le fac semn colegilor şi,  mă târăsc spre cei doi. Nu risc,  să mă ridic în picioare, mă târâi.. Din orice direcţie poate veni vreun glonte. Casca devine grea, o simt cum mă apasă. Uitasem că o port, parcă se sudase cu capul în ultimul timp. Acum o simt străină, dureros de deranjantă. În sfârşit ajung.  Trag copilul după mine. Nemulţumit, câinele  mârâie, dar nu are de ales, ne urmează. După câteva ore, copilul-şi  revine. Ar fi înghiţit întreaga cutie, da,  l-am limitat la puţină carne fiartă din conservă. Şi câinele dă din coadă fericit. Se gudură printre noi, lingându-ne mâinile.
– Căpitane, ce facem cu el? E doar un copil. Îl păstrăm? Grasu se uită într-un ochi la major.
– Vrei să i-l duci nevestei acasă? Dacă i-l trimiţi acasă pachet, ia-l.
– Mă gândeam să avem şi noi un copil al garnizoanei.
– Pe dracu. Ştii tu cine e el? Căpitanul scuipă sec. Ăsta mâine te vinde cu tot rahatul. E crescut în pământul ăsta şi,  a supt din ţâţa lui mă’sa ura pentru venetici ca noi.
Nu e cazul să ne facem gânduri pentru copil. Dispare în noapte, fără să ne dăm seama. Se destrămă în noapte ca apusul însângerat al Afganistanului.

* * *
Priveam infirmierele în halatele albe. Ce caut aici şi de ce sânt aici? Nu reuşeam să îmi amintesc nimic, nu reuşeam să gândesc. Pur şi simplu respiram. Pur şi simplu supravieţuiam.
– E grav, domnule doctor? Recunosc vocea mamei. Dar, pe unde-o fi?
– E tânăr, are sete de viaţă. Nu mor tinerii chiar aşa uşor. Ei ştiu să lupte pentru viaţă.
Încerc să îmi amintesc cine sunt şi ce caut aici. Îmi amintesc şuieratul frânelor,  eu pe contrasens, păsările negre care zburau. Îmi amintesc zborul lent al foilor prin aer, îmi amintesc ochii ei, palma pe obraz… Nu-mi e  frică, nu–mi e ruşine. Mi-e dor de ea. Nespus de dor!   Caut uşa. Rămân cu privirea aţintită spre uşă în aşteptarea ei. O fi auzit despre accident? Va veni să vadă dacă sunt bine? Aştept.  Alung orice gând, doar aştept. Număram zilele, perfuziile, injecţiile. Număram de câte ori s-a deschis şi închis uşa. Număram persoanele care veneau să mă vadă sau să mă întrebe ce mai fac. Ea nu a venit…
Cred că adormisem.  În Afganistan ne formăm deprinderea de a adormi imediat ce ne propunem. Nu ştim niciodată ce se poate întâmpla peste cinci minute, cât timp vom fi nevoiţi să veghem fără somn sau fără mâncare… Lătratul mitralierei mă trezi. Caravana de maşini se opri. Ne deplasam să patrulăm un depozit la 50 de km. de bază. Dar focul de mitralieră ne opri. Uneori, sunt gata să fac pe mine de frică. Fie cât de rău şi greu, toţi vrem să rămânem în viaţă. Alteori, luat prin surprindere, nu am timp să mă gândesc la frică. Doar acţionez, aşa cum am făsut de atâtea ori la exerciţii.
Ripostăm. Suntem dotaţi cu arme bune. Contează mult să ai cu ce lupta. Focurile inamice încetează;  încet ne liniştim şi noi. Căpitanul dă ordin de atac. Atacăm, dar ştim deja că vom găsi doar dărâmături şi  pustiu. Armele zac aruncate fără stapâni. Se pare că pământul complotează împotriva noastră, pentru că îi înghite mereu, ascunzându-i… poate se prefac în pietre… poate pietrele se prefac în oameni semănând moarte… acesta nu e războiul meu, nu e războiul părinţilor mei, nu e războiul lui Olga şi nici al Ei…Eu lupt în numele unor idealuri… cât de împlinit m-aş simţi dacă aş şti cu certitudine că băştinaşii, că ciobănaşul acela îşi doresc idealurile mele, idealurile noastre, democraţia mea!
Câtă nelinişte poate să inducă mirosul de carne arsă! Depozitul spre care mergeam, luase foc în urma unei explozii. Nu ştim dacă e mâna duşmanului sau,  doar eroare umană. Nu avem timp să căutăm motivele. În depozit ardeau oameni. Nu ai timp să gândeşti în situaţii similare, nu ai timp să cântăreşti sau să evaluezi riscurile. Doar te arunci şi gata. Fumul înnecăcios ne sufoca, ne orbea. Încerc să nu respir, mijind ochii. Mă împiedic de ceva. Un  corp. Nu ştiu dacă e viu sau e mort. Îl trag înafară, trag aer în piept şi,  iar în infern. Aud un alt geamăt al altui muribund.  Îl trag şi pe acesta afară. Ne izbim orbi unii de alţii, dar ne mişcăm cât se poate. Apoi cădem afară încercând să inhalăm cât mai mult oxigen în plămânii arşi de cenuşa fierbinte. Câţi au mai rămas în interior? Câţi au ars de vii? Noi numărăm salvaţii. Am făcut atât cât am putut. Restul… îi lăsăm pe şefi să caute motivele rxploziei dacă îi interesează. Noi vrem doar puţină apă şi somn. Cât de mult aş vrea să dorm!
* * *
Stau pe banca din parc. Chiar dacă e destul de mic, oraşul nostru are un parc central unde mamele îşi plimbă copiii. Aici nu miroase a motorină şi uleiuri, cum mirosea în locul nostru de joacă, aici rugina nu îţi intră prin pori, aici nu ajunge mirosul greu de la abator. Aici e lumea cealaltă cu iarbă verde şi flori semănate în ronduri.
Privesc în gol spre blocul cu numărul 20. Nu ştiu de ce am venit. Nu ştiu ce caut. Nu ştiu ce mă aştept să găsesc.
Acum trei zile, primarul a organizat o serată în cinstea unui erou care a salvat vieţi în Afganistan. Am stat cuminte pe post de maimuţoi. Oamenii se perindau, făcând poze alături de mine. Un copil mi-a pipăit mâna întrebând-o pe maică-sa dacă sunt şi eroi din carne. Nu aveam chiloţi roşii traşi peste pantaloni, nu aveam mască de paianjen şi nici măcar de liliac, aşa că puştiul se îndăpărtă dezamăgit.
Au venit mulţi, cunoscuţi şi necunoscuţi. Doar ea nu a venit. Zădarnic încercam să îi deslişesc chipul în mulţime… Şi iată-mă aici, stând pe o bancă în parc, numărând trecătorii, exact cum număram atunci, la spital, vizitatorii care deschideau uşa.  Nu venise nici atunci…
O zăresc. Senină. Zâmbetul ei calm şi liniştit mă răneşte profund. Am înţeles, într-o fracţiune de secundă, ce trebuia să înţeleg de la început: ea e prea departe de lumea în care am crescut şi trăiesc eu.  Lumea în care de atâta mizerie şi amar ţi se strâmbă gura şi uiţi să zâmbeşti. Lumea crescută printre fiarele aruncate, printre sticle goale uitate prin scara blocului, lumea din blocurile periferiei.  Nu mă recunoscu. Trecu pe alături, arătându-i băieţelului său de vreo doi anişori o buburuză care îi ateriză pe mână. Uite că te-am văzut, doamnă profesoară de filozofie. Eşti atât de aproape şi de neajuns. Pot să te privesc în fiecare zi pe stradă, aşa cum privesc seara luna pe cer fără să am vreo posibilitate să o ating. Ce ştii tu, doamnă profesoară de filozofie, despre lumea căii ferate în pietrişul căreia cresc şi astăzi copii ca mine! Ce ştii despre somnul pe pământul dur şi rece, despre războiul din Afganistan în care doar visul pentru o femeie frumoasă ca tine te ţine în viaţă! Ce ştii tu despre iubire, când ai avut tot ce ţi-ai dorit, fără să jinduieşti însetat un sărut! Nu cred că ai adormit vreodată înfometată, nu ţi-au ars buzele de sete. Cunoşti viaţa după carte, ai citit multă teorie, lumea ta e senină, precum zâmbetul tău. Nu voi putea să împart niciodată coşmarul cu tine, nu voi putea să mă trezesc niciodată alături de tine transpirat după visele cu războaie…  Să creşti copii frumoşi! Şi să îi înveţi că viaţa e frumoasă. Şi că merită trăită, indiferent de situaţie.
Mă ridic greoi. Mă simt, aşa, deodată, bătrân, împovărat de experienţele trăite. Las în urmă parcul cu femei frumoase şi copii fericiţi. Mă îndrept spre periferie, în universul meu, unde mă aşteaptă Olga.

Nici moartea nu mai e ce a fost…
Mihai Traistă

Nici moartea nu mai e ce a fost… și nu care cumva să îndrăzniți să-mi spuneți mie că nu e așa, sau să începeți să-mi îndrugați verzi și uscate, că pe aici sau pe dincolo, că eu unul… Da ce să mai zici de circul din ziua de azi, pe care ei îl numesc înmormântare?… Păi așa arată o înmormântare?… Așa ca o… hai să fim serioși! Uite, acum două săptămâni trecu în lumea drepților Grigore a Lupului – gospodar, cum nu era altul în sat, odihnește-l, Doamne, în iubirea Ta, împreună cu drepții Împărăției Tale!… Și uite așa stă Grigore întins pe masă, afară-i zi de seceriș, el se hodinește ca un boier, iar ai lui, aleargă ba în stânga, ba în dreapta, o hărmălaie nene și un tărăboi ca la balamuc, de parcă-i luase foc casa. Până la urmă toți au dat fuga la oraș! Fetele pe la hăinării, feciorii după copărșeu și cruce, iar Ana, muieri-sa după orez pentru sarmale, l-au lăsat pe Grigore, singur cuc, că vorba aceea, de acuma nu-i prunc mic să cadă de pe masă. Da când s-au întors… mai bine rămâneau pe acolo! L-au îmbrăcat pe bietul Grigore, mai ceva ca pe notarul Tache, cu cămașă de naylon, cu costum negru, cravată la gât, l-au încălțat cu pantofi din carton și gata! Dacă cumva Doamne ferește, bietul Grigoare ar fi deschis ochii, ori ar fi luat-o la fugă, ori și-ar fi pupat mâna, crezând că nu-i el. Dar copărșeul… De parcă ăla-i copărșeu?… Din rumegătură presată și
dată cu lac… peste două ierni nici urmă nu rămâne din el, iar crucea?… Ce să mai vorbim de cruce… din țeavă de fier ca să urle vântul, ca o haită de lupi în ea. Dar lor, nici că le pasă… numai  să scape de Grigore din casă. L-au acoperit cu un lințoliu taman cum îi perdeaua de la primărie l-au cocoțat pe o mașină ca pentru iespoziție și pe aici ți Grigo’ drumul! Ehe, cândva oamenii respectau moartea! Se pregăteau pentru ea, mai ceva ca pentru nuntă… Păi la mine, spre un iezemplu, slava Domnului! e pregătit totul. Cămeșa de sărbătoare țesută din bumbac, și pieptar din pănură neagră și gaci noi-nouți și așternut mândru înflorat și pânză albă cum îi zăpada… totul nou-nouț mă așteaptă în ladă, iezact cum a pus răposata Mărie, fie-i țărâna ușoară! așa și stă… Da uitasem să vă spun de opinci… Din piele de porc mistreț, da ce piele… Mi le-a făcut bătrânul Toderaș, Dumnezeu să-l odihnească! De copărșeu nici nu mai pomenesc! Din scândură de stejar de trei țenti, și atât de tihnit stai în el de nu-ți vine să te mai ridici, Ilie Stolaru mi l-a făcut, iartă-l doamne și pe el! «Nene Mihai – îmi spuse, – așa copărșeu am să-ți fac de o să mă pomenești și peste o sută de  ani.» și cruce din lemn de stejar mi-a cioplit. Da, la mine totul e gata, totul e așa cum trebuie să fie, după orânduiala pământului, pune-te jos și mori liniștit când vrei, chiar și acum căci nimeni nu-și va bate capul cu tine. Numai să nu mă ducă cu mașina ca pe… că i-aș blestema de dincolo de lume… Pe mine cu căruța trasă de boi să mă ducă, eu le-am poruncit la ai mei… Că de m-ar duce Doamne ferește ca pe Grigore , n-aș mai da două parale pe moarte, dar la mine slava Domnului totu-i așa cum trebuie – după orânduiala pământului.

Moartea lui Patty McKormack
Daniel Ionuţ Vasile

Copilăria lui Patty McKormack a fost de scurtă durată, încheindu-se brusc în vara anului 2071, când şi-a pierdut braţul drept într-un accident de maşină. Abia împlinise doisprezece ani. Apoi, pentru el şi pentru mama lui, a început coşmarul.
Doctorii i-au amputat până aproape de umăr membrul zdrobit, montându-i, după aceea, o proteză – una destul de bună, au spus ei, cu implanturi nervoase, care îi vor permite să o controleze într-o oarecare măsură şi, astfel, va putea să mănânce, să se joace, să îşi lege şireturile. Cu alte cuvinte, nu va fi chiar o povară pentru cei din jur. Însă era evident că nu va mai avea niciodată o viaţă normală.
De atunci, nopţile îi par totdeauna parcă prea scurte şi ar vrea ca întunericul, singurul său refugiu, să se aștearnă peste întreaga lume, deoarece, în lumina zilei, față de ceilalţi copii, el este asemeni unui monstru. Patty Ciungul: o ciudăţenie cu un braţ mecanic ridicol, cu trei degete făcute din plastic şi aluminiu, ale cărui mişcări stranii, lente şi precise, atrag atâtea priviri curioase, indecente şi răutăcioase uneori, dar pe care, instinctiv, cei mai mulţi preferă să o ocolească, de parcă anormalitatea sa ar fi cumva molipsitoare, asemeni unui virus. De aceea, temători poate sau, mai degrabă, dezgustaţi, ceilalţi obişnuiesc să păstreze o distanţă prudentă şi, mai ales, au grijă să nu îl atingă. Iar golul acesta rece, prin care restul lumii se separă față de el, îl face să se simtă cu atât mai stingher, fiindu-i aproape imposibil să treacă neobservat, așa cum ar dori. De multe ori, i se pare că infirmitatea lui stă expusă ca într-o vitrină de sticlă, dinaintea căreia se perindă mereu chipurile disprețuitoare ale colegilor, profesorilor și vecinilor ori ale unor străini a căror compasiune prefăcută îl stânjenește. Însă mai greu de suportat decât acele priviri iscoditoare sunt şoaptele care se înfiripă pretutindeni în urma lui şi nu-l lasă nicio clipă să uite că este mai puţin decât un om. Înfăţişarea sa le reamintește celorlalți că viaţa e necruţătoare şi nedreaptă. Și nimeni nu-l poate iubi pentru asta.
La câteva săptămâni după externare, mama sa, care se aflase la volanul maşinii, a intrat în camera lui să îl anunţe să îşi împacheteze lucrurile – ei doi urmau să se mute. Tocmai vânduse locuinţa pentru a achita costurile spitalizării, ale protezei şi tratamentului postoperatoriu. Nu-i mai rămăseseră mulţi bani, iar ea câştiga prea puţin. Când i s-a adresat, nu avea niciun motiv să fie bine dispusă. Era prea îngrijorată. De altfel, niciodată nu fusese o fire optimistă.
– Patty, noi doi am avut un ghinion cumplit. Nu o să te mint, nu e momentul să îţi faci iluzii: nimic nu va fi mai bine. Dacă tatăl tău ar fi rămas împreună cu noi… Se opri câteva clipe îngândurată, privind în gol. Nu ştiu cum ne vom descurca singuri, continuă ea. Din economiile care ne-au rămas nu cred că vom rezista mai mult de doi ani.
Stăteau amândoi aşezaţi pe marginea patului în lumina slabă a camerei. După ce soţul o părăsise, ea, încercând să-l uite, revenise la numele de fată, care îi plăcea mai mult şi lui Patty: Fetzer, Jennifer Fetzer. Era încă destul de tânără. Trecându-şi încet degetele printre pletele blonde ale băieţelului, îi spuse:
– Ştii, Patty, în afară de mine, s-ar putea să nu te mai iubească nimeni, aşa cum eşti acum. Dar să nu crezi că oamenii sunt mai răi din cauza aceasta. Niciodată să nu te minţi singur gândind altfel, pentru că este în firea lucrurilor ca ceilalţi să nu te mai placă prea mult de acum înainte.
Însoţite de zumzetul slab al servomotoarelor, degetele protezei copilului se încleştară în jurul a ceva invizibil. Patty le privea concentrat, repetând mecanic, fără vlagă, ca pentru sine, cuvintele mamei sale: „e în firea lucrurilor…”
Încă nu se acomodase cu noua sa mână. Uneori, se mai trezea dimineaţa speriindu-se de braţul acesta greoi, mirosind parcă a plastic încins, ataşat ca un fel de parazit uriaș de corpul lui, absorbindu-i întreaga energie. O minune a tehnologiei, spuseseră medicii. Pentru el, o a doua şansă. Dar, la vederea lui, îl cuprindea întotdeauna o puternică senzaţie de greaţă. Jennifer îl sărută apăsat pe frunte și, privindu-i ochii căprui și limpezi, îi spuse:
– Trebuie doar să faci ceva bun din tine, Patty.
Cartierul în care locuiesc acum el și mama lui se află la periferia orăşelului Springfield, într-una din zonele protejate, având o toxicitate scăzută, ceea ce înseamnă că ei se numără printre cei norocoşi, care încă mai pot vedea fire de iarbă crescând printre dalele de beton.
Se găsesc aici chiar şi flori şi copaci verzi, adevăraţi, nu din aceia cu frunze artificiale, fabricate dintr-un plastic termosensibil care, la venirea toamnei, când temperatura coboară sub media de cincisprezece grade, îşi schimbă culoarea în diferite nuanţe de ocru şi brun-roşcat. În ciuda eforturilor tehnicienilor, care făcuseră totul pentru a le reproduce aspectul autentic, imitându-le modelul, nervurile fine şi culoarea, puteai şti că nu sunt naturale pentru că nu cădeau niciodată. Oricât de puternic ar fi scuturat vântul ramurile, frunzele acelea moarte rămâneau agăţate la locul lor. Nici sunetul pe care îl făceau nu părea normal. Nu puteai simţi tristeţe sau melancolie privind acei copaci din plastic. Ei erau o minciună şi, mai mult, un motiv de frustrare pentru oamenii cărora viaţa le refuzase o plăcere atât de măruntă – încă un lucru pe care nu îl puteau cumpăra.
Singurele animale pe care un copil dornic de joacă mai putea spera să le întâlnească pe străzile lăturalnice ale acestui orășel erau câteva pisici îngrozitor de slabe și apatice, pe care localnicii, privindu-le cu o oarecare simpatie, căutau acum să le protejeze. Ele obişnuiau să stea cocoţate aproape toată ziua pe crengile unuia dintre puţinii copaci naturali rămaşi, pe care copiii din partea locului îl botezaseră simplu: Pomul Pisicilor – locul lor de întâlnire. Și mai erau, desigur, şobolanii pe a căror blană gri-închisă se zăreau niște pete verzui, fosforescente; ei se furișau speriaţi prin colţurile aleilor unde nu ajungea prea multă lumină, căutându-şi hrana printre gunoaiele căzute din tomberoane. Mai ales noaptea, ei le ofereau trecătorilor o privelişte destul de sinistră, cu corpurile lor pătate lucind în întuneric, mişcându-se fără încetare. Păreau nişte stafii mărunte care le aminteau oamenilor că întreaga lor lume se află în descompunere, urmând a fi consumată pe îndelete de către niște ființe cu totul inferioare. Aceste două specii supravieţuitoare ar fi trebuit, în mod normal, să alcătuiască un lanţ trofic destul de bine echilibrat, dar, aşa cum era de aşteptat, pisicile îşi pierduseră de mult orice interes pentru şobolanii aceia fosforescenţi. Păsările deveniseră tot mai rare, la fel şi câinii. Nimeni nu știa de ce.
Deasupra micului oraș se afla un cer totdeauna mohorât, acoperit de niște nori roșiatici murdari, care prevesteau parcă niște ploi acide, ce aveau să ucidă probabil puțina vegetație rămasă, urmând ca aerul de aici să devină aproape irespirabil. La vederea lor, un muribund nu ar fi regretat nicio clipă că părăseşte această viață. Suprafețele metalice ale clădirilor erau corodate și prăfuite. Totul era vechi.
Spre surprinderea lui, Patty şi-a făcut totuși un prieten – sau cel puţin îi plăcea să creadă asta – încă din prima zi în care au venit aici: un vecin, Ted Brunner, sergent în rezervă, care, la fel ca şi el, nu mai era un om întreg, fizic vorbind. Dar Brunner, impresionându-l prin mișcările lui energice de atlet, părea să se descurce foarte bine cu proteza aceea ieftină care îi înlocuia piciorul stâng. Un fost militar ar fi trebuit totuşi să îşi permită una mai bună, dar el, din câte puteau vedea, nu era prea interesat de felul în care arăta acel membru artificial – oricum, mai bun decât cel pe care-l pierduse nu putea fi niciunul, indiferent de cost.
Brunner i-a ajutat să-şi descarce lucrurile în apartamentul pe care mama lui îl închiriase. Nu dăduse vreun semn de oboseală cărând trei etaje nenumăratele lor cutii cu haine, vase de bucătărie, cărţi, pantofi şi alte lucruri. Era un om destul de tăcut, înalt şi slab, cu capul chel. Nu părea bătrân, dar avea deja chipul brăzdat de riduri adânci. Trăia singur. Dacă Jennifer ar fi ştiut că el era considerat aproape un fel de ciudat al locului, care îşi băgase în sperieţi vecinii cu mersul lui fără zgomot, ca de felină, şi privirea rece şi inexpresivă, poate că nu l-ar mai fi invitat, după ce terminaseră de cărat înăuntru toate lucrurile, să bea împreună un pahar cu suc de fructe – cald, deoarece încă nu puseseră frigiderul în funcţiune. Dar vroia totuşi să cunoască pe cineva aici. Nu îi plăcea deloc sentimentul acela puternic de înstrăinare care o cuprinsese de când își părăsise vechea casă; în definitiv, era doar o femeie singură cu un copil. Ar fi dobândit astfel mai multă încredere în ea, dacă ar fi reuşit să se acomodeze repede, fără probleme. S-ar fi simţit mai în siguranţă.
Când Ted a trecut pragul uşii aducând ultima cutie cu haine, Jennifer Fetzer l-a întâmpinat bucuroasă cu o tavă pe care se găseau trei pahare mari pline cu un lichid roz vâscos. Încercând să pară mult mai stăpână pe sine decât era, ea l-a invitat:
– Domnule Brunner, mie şi lui Patty ne-ar face mare plăcere să vă oferim măcar ceva bun de băut pentru ajutorul pe care ni l-aţi acordat. Ne putem aşeza la masa din bucătărie. Tocmai am eliberat-o. Veniţi, vă rog, pe aici, îi arătă ea.
Ştiind că nu avea cum să o refuze într-un mod politicos, Brunner mormăi ceva neinteligibil şi o urmă resemnat. S-au aşezat toţi trei la o masă mică, rotundă. Privirea sa se îndreptă o clipă către chipul lui Jennifer, care stătea oarecum încordată, zâmbindu-i însă mulţumită și recunoscătoare, apoi se opri asupra copilului, cercetându-l. Patty își apucase paharul de suc cu cele trei degete subţiri de plastic ale protezei sale. Mama lui îl învăţase că n-avea niciun rost să încerce să le ascundă. Ar fi fost doar o dovadă de laşitate, care l-ar face să pară şi mai neajutorat. Studiindu-l la rândul său, copilul încerca să ghicească ce ar putea gândi despre el acest bărbat neobișnuit.
Cu un gest scurt şi hotărât, Brunner îşi ridică paharul, golindu-l rapid, dintr-o sorbitură. Uitându-te la expresia impenetrabilă a feței sale, nu ai fi putut să îţi dai seama dacă i-a plăcut sau nu conţinutul. Putea la fel de bine să nu aprecieze deloc atenția pe care i-o arătase Jennifer. Oarecum încurcată, ea îi spuse timidă:
– Să vă mai torn unul, domnule Brunner. Trebuie să fiţi tare însetat.
– Vă mulţumesc, doamnă Fetzer, zise el, ridicându-se repede de la masă. Dacă aș fi în locul dumneavoastră, nu aș mai cumpăra așa ceva; are un gust îngrozitor, zise el arătând înspre cutia de suc care se afla între ei. Apoi, se îndreptă liniştit către uşă. După ce aceasta se închise în urma lui, Jennifer, oarecum mirată de o asemenea reacție, a început să strângă paharele și să le spele.
– Vezi, Patty? Nu e chiar aşa de rău. Deja am cunoscut pe cineva aici, zise ea râzând, încercând să-l încurajeze. Prietenosul domn Brunner.
A doua zi, Patty s-a prezentat la noua sa școală. Așa cum îi spusese mama lui, știa că nu trebuie să se aștepte la nimic bun. Însă nu s-a gândit vreodată că lucrurile ar putea merge atât de rău.
În momentul în care a păşit în sala de clasă, colegii săi începură să murmure, uitându-se uimiți la mâna lui dreaptă, în care își ținea cărțile. Pentru a nu prelungi acest moment stânjenitor mai mult decât era nevoie, băiatul s-a îndreptat repede către cel mai apropiat loc liber. După aceea, din fericire pentru el, profesoara lor a intrat grăbită şi, începându-şi lecţia, a uitat să li-l prezinte elevilor pe noul coleg. Revenindu-și puțin pe parcursul acestei prime ore de curs, Patty aproape că reușise să se relaxeze, să se acomodeze întrucâtva cu cei din jur. Dar, în pauză, un băiat destul de voinic pentru vârsta lui, însoțit de un grup de amici, se apropie de banca în care el se așezase.
– Ia spune, Roboțel, cred că ți-e destul de greu acum să mai scrii cu chestia asta care îți atârnă din umăr, zise el începând să râdă. Apoi, văzând că Patty nu spune nimic, se apropie încrezător și îi apucă unul dintre degetele acelea ciudate de plastic, încercând să i-l răsucească în sens invers.
– Te doare?
– Lasă-l, îi răspunse Patty în cele din urmă. O să se rupă, iar mama nu își va permite să mi-l repare.
– Încetează odată, Shane, se auzi din spatele lor vocea iritată a unei fete, care îi privea neliniștită. Dă-i drumul! Nu e deloc amuzant ceea ce faci.
Însă vorbele ei mai mult l-au întărâtat pe Shane Williams, căruia nu îi plăcea niciodată să fie corectat.
– Bine, Mindy, zise el. Dacă ție nu îți place…
Apoi, brusc, se auzi un mic trosnet, iar Shane, se întoarse calm către Mindy.
– S-ar părea că mămica roboțelului ăsta ar trebui să facă rost acum de ceva bani, nu? Hai să mergem, băieți.
Patty îşi priveşte proteza încremenit. Din degetul său rupt începu să se scurgă încet pe bancă un lichid albicios consistent, împrăştiind în jur un miros înţepător. Nici nu observă când fata aceea, Mindy Wittier, se aşeză lângă el.
– Bună! Eu sunt Mindy, zise ea, dar tonul nehotărât al vocii sale îi făcea cuvintele să semene mai degrabă cu o întrebare.
„Eu sunt Mindy?”, se repetară vorbele ei ca un ecou în mintea răvășită a lui Patty.
– Cred că da, răspunse el ecoului… Apoi se ridică greoi din bancă, luându-şi cărţile şi lăsând-o pe Mindy singură şi uşor nelămurită.
Patty nu a mai rămas la restul orelor. Târziu, aproape de ora cinei, s-a întors acasă, unde mama lui l-a întâmpinat nerăbdătoare:
– Ei, cum a fost în prima zi?
– Am căzut, îi răspunse el abătut, arătându-i degetul de plastic frânt. Apoi a fugit repede în camera lui.
Şi, într-adevăr, aşa cum îşi închipuise Patty, vizita la cabinetul de specialitate, unde îşi făcuse prima operaţie, îi costă mult mai mult decât se aşteptau. După consultaţia preliminară, medicul îi atenţionă că astfel de proteze nu sunt deloc uşor de reparat, datorită conexiunilor cu sistemul nervos, care, odată deteriorate, sunt foarte dificil de refăcut şi recalibrat. Copilul s-ar putea să nu îşi mai controleze mişcările la fel de bine ca înainte. Trebuie ca ei să înţeleagă că braţul acela, cu ţesuturile sale sintetice, nu poate suporta prea multe intervenţii de acest fel. La un moment dat, el va deveni inutilizabil.
Seara, acasă, stând împreună la mica lor masă rotundă din bucătărie, Jennifer îi spuse îngrijorată fiului ei:
– Patty, știu că îți este foarte greu, dar încearcă, te rog, să fii mai atent.
Răsfoi apoi câteva clipe nişte hârtii – facturile de la clinică, probabil, şi extrase bancare –, care stăteau împrăştiate pe masă dinaintea ei. Tulburată, începu să-şi maseze uşor fruntea, încercând să se calmeze.
– Economiile noastre aproape s-au terminat. Nu putem cheltui astfel banii pentru chirie. Vom ajunge în stradă, Patty, înţelegi asta?
Băiatului îi era greu să îşi ridice privirea către ea.
După câteva zile de absenţă, trebui să se reîntoarcă la şcoală.
În timp ce mergea singur pe un culoar aglomerat, din mulţimea de elevi care treceau grăbiţi spre sălile lor de clasă, Shane Williams apăru deodată lângă el, întrebându-l glumeţ:
– Hei, Roboțelule, e totul în regulă?
Fără să-i mai aştepte răspunsul, trecu apoi nepăsător mai departe.

De atunci, Jennifer Fetzer a început să lucreze ore suplimentare la restaurantul unde era chelneriţă. Dar, din păcate, sumele mici pe care le economisea astfel nu erau suficiente pentru a-i asigura liniştea. Însă tot efortul acela reuşea cumva să imprime un sens fiecărei zile; nu avea de gând să aştepte impasibilă ca necazurile să se abată asupra ei şi a lui Patty. Nu îi plăcea să treacă drept o femeie neajutorată, să fie compătimită. Ştia că doar ea îi putea oferi un viitor băieţelului, fiind puternică, pregătindu-se pentru ce era mai rău.
Cu timpul, din pricina programului prelungit, cearcăne negre îi întunecaseră chipul. Pielea albă a feţei i se întinsese peste pomeţii obrajilor, oferindu-le nişte trăsături ascuţite, mai ferme, pe care, în momentele de răgaz, şi le privea neliniştită în oglindă, gândindu-se că o făceau să pară poate prea severă. Şi mâinile i se subţiaseră, evidenţiindu-i articulaţiile fine ale degetelor. Uniforma albă, cu paspoaluri oranj, şi-o ajustase singură în jurul taliei înguste, pentru a scăpa de cutele ciudate pe care le făcea.
Îşi purta părul brunet, buclat, prins la spate într-o coadă bogată, din care, datorită mişcărilor ei energice, scăpau totdeauna câteva şuviţe rebele. Cu un gest repezit, ce devenise aproape un tic, şi le trecea după ureche – iar şi iar. Nu obişnuia să îşi rujeze buzele; nu avea prea multă nevoie de asta. Patty îi moştenise ochii aceia căprui, limpezi, care parcă te curentau cu privirea lor.
– Bine aţi venit la Macy’s Kitchen! Cu ce vă servim? îşi întâmpina ea clienţii cu un zâmbet generos, de parcă ar fi urmat să le ofere cea mai bună masă a vieţii lor. Nu ar fi lăsat niciodată pe nimeni să-i ghicească problemele.
– O porţie din specialitatea casei, scumpete! venea, invariabil, răspunsul. Oricum, meniul restaurantului nu cuprindea altceva mai bun decât friptura cu cartofi pai. La desert, ei puteau alege între plăcinta cu mere sau cea de piersici. Era suficient pentru oamenii din partea locului, care, la fel cum nu pretinseseră prea mult de la viaţă, nu aşteptau nimic deosebit nici de la un prânz sau o cină.
Seara, acasă, încerca să-şi ascundă oboseala faţă de Patty, să fie la fel de veselă, până târziu, când copilul adormea. Îi era tot mai greu să menţină această iluzie a siguranţei. Dar nu dorea să adauge greutăţile ei celor pe care copilul trebuia să le suporte. Apoi, când în cele din urmă rămânea singură, Jennifer se aşeza la masa rotundă din bucătărie, în faţa ferestrei larg deschise. Stătea acolo aproape nemişcată, privind minute în şir labirintul acela al străzilor înguste, care se pierdeau în smogul dens ce împrumuta, pe alocuri, culorile stridente ale luminilor oraşului. În răstimpuri, se iveau de nicăieri siluetele zdrenţăroase ale unor oameni ce rătăceau parcă fără ţintă, dispărând în bezna aleilor. Vagabonzi, probabil – ei nu trebuiau să se trezească la primele ore ale dimineţii. Din pricina norilor
grei ce acopereau cerul, nu se puteau zări nici stelele.
Uneori, ai fi putut crede că acest colţ al Springfieldului era tot ce a mai rămas din întreaga lume – un ultim fragment suspendat în vid, păstrând o imagine ca de iad. Abia se puteau ghici, departe, contururile nefireşti ale clădirilor părăsite, împungând întunericul cu formele lor. Iar zgomotele staţiilor de purificare a aerului, care erau răspândite pretutindeni, nu încetau niciodată. Îndreptându-se încet către dormitor, fără să vrea, o întrebare i se articulă în minte:
– Până când?
Adormi înainte să se poată gândi la un răspuns.
De cele mai multe ori, Ted Brunner îşi începea dimineţile într-o stare de furie. După un somn chinuit de câteva ore pe noapte, deschidea ochii având senzaţia că trece dintr-un coşmar în altul. Şi nu se putea decide care dintre cele două este mai rău: cel pe care îl lăsa în urmă, retras în negura gândurilor, ori cel în care tocmai era aruncat parcă de o forţă străină ce îi urmărea atentă fiecare reacţie.
Primul lucru pe care îl conştientiza era răceala piciorului stâng, iar timp de câteva clipe nu putea să îl mişte. Doctorii îl atenţionaseră că acest lucru era normal la o astfel de proteză: dacă nu primeau nicio comandă într-un interval de treizeci de minute, sistemele sale treceau în standby, pentru a-şi conserva energia şi a procesa mai eficient datele mişcărilor anterioare – altfel spus, aceasta învăţa stilul de mers al lui Ted. Şi totul era spre binele lui. În cea mai mare parte a zilei, aproape că o să uite de ea, adăugase medicul ortoped, încercând să-l liniştească. Însă acum, Ted strângea neputincios cearşafurile în pumni, gata să le sfâşie, simţindu-şi piciorul atârnându-i greoi pe lângă trup, de parcă acea parte din el ar fi fost a unui cadavru. Amorţeala aceea îl făcea să se considere mai puţin bărbat. Îi era frică să se mai culce lângă o femeie şi să se trezească alături de ea în starea aceasta – atât de slăbit.
Apoi, când îşi recăpăta controlul deplin asupra trupului, îşi îmbrăca în grabă treningul gri, şifonat, şi ieşea apoi afară, pierzându-se pe străduţele întortocheate din Springfield. Alerga până la epuizare, oprindu-se departe, în câmp, în afara oraşului. Terenul plat, vast, care se deschidea dinaintea lui, dincolo de parcul artificial, era acoperit numai de pietre, fără niciun fir de verdeaţă, deasupra cărora vântul înălţa mici vârtejuri de praf. Din loc în loc, se mai puteau zări şi resturile prăbuşite ale unor blocuri, înconjurate de mormane de moloz.
Uneori, fugind astfel, îl întâlnea pe Patty, care parcă se târa către şcoală. Pentru un moment, privirile li se încrucişau şi fiecare vedea în ochii celuilalt aceeaşi neputinţă, aceeaşi spaimă.
În cele din urmă, Brunner se întorcea acasă, mai stăpân pe sine. După ce în Armată n-au mai avut nevoie de el, şi-a găsit de lucru pe şantierele de la marginea oraşului. Încă se mai căutau oameni pentru demolarea vechilor clădiri şi depoluarea terenului. Încercau să recicleze ce se mai putea. Nu era o muncă plăcută, însă câştiga suficient cât să îşi permită să cineze seară de seară la Macy’s, unde o găsea pe Jennifer – mereu veselă, îi părea lui, la fel ca prima oară când o văzuse.
În ultima zi de august, Patty a mers, ca întotdeauna, cu paşi mărunţi, către şcoală. Nu se grăbea niciodată să ajungă acolo; prefera să întârzie, să treacă repede pe culoar, când era mai puţin aglomerat, iar apoi să se strecoare în sala de clasă, doar cu câteva clipe înainte să intre profesoara lor. Încerca să câştige astfel un moment de linişte.
În drumul său, băiatul îl întâlni, ca de obicei, pe Ted. Însă, atunci, se opri surprins. Ceva se schimbase: bărbatul trecea liniştit pe lângă el; Brunner nu mai alerga. Se mişca fără vlagă, dar părea oarecum împăcat, senin. Iar Patty nu îl mai văzuse astfel.
– ’Neţa, Ted!
– Hei, puştiule…, îi zise calm Brunner, apropiindu-se.
– De ce nu alergi astăzi? îl întrebă copilul curios.
– Nu ajută la nimic, din păcate. Dar pot să trăiesc şi aşa, cred…, îi răspunse resemnat bărbatul, încercând să pară optimist.
Auzindu-l, băiatul parcă se mai destinse puţin. Îi zâmbi.
– Înseamnă că eşti mai fericit acum, Ted?
Brunner îşi încruntă uşor sprâncenele, uitându-se îngândurat la pietrele de pavaj gri de sub picioarele lor. Păru că vrea s-o ia din loc, fără să-i mai răspundă, apoi se răzgândi şi, aplecându-se, începu să netezească grijuliu cutele hainei băiatului. În timp ce îi îndrepta gulerul, îi spuse încet, ocolindu-i privirea:
– Nu, Patty. Mi-am dat seama că nu mai pot fi fericit. Ştii tu… Noi doi suntem oarecum la fel. Du-te acum la şcoală! Îmi pare rău, zise el, apoi se ridică repede, luând-o în josul aleii.
Dimineaţa aceea era neobişnuit de răcoroasă, aşa că frunzele copacilor de plastic se făcuseră arămii. Vântul le răscolea uşor.
Patty merse o vreme gândindu-se la cuvintele lui Brunner: „noi doi suntem oarecum la fel.” Oare eu mai pot fi fericit? se întrebă, într-un târziu, băiatul. Apoi, o detunătură se auzi, departe, dincolo de parc. Începu să plouă încet. Copilul îşi grăbi pasul, când, deodată, cineva îl împinse cu putere:
– La o parte, Roboţelule! Nu vreau întârzii din cauza ta! îi strigă, iritat, Shane Williams, trecând în fugă pe lângă el.
Patty se dezechilibră şi se prăbuşi peste bordură. Caietele sale se împrăştiară pe drum. Stropii de ploaie cădeau peste paginile scrise neîndemânatic, întinzând cerneala. Îngrijorat, copilul încercă să le adune, să le salveze, dar mâna sa dreaptă parcă nu-l mai asculta. Îşi ridică mâneca îngrijorat: articulaţia cotului se dislocase. Nu îşi mai putea mişca braţul. Câteva picături din lichidul acela albicios, consistent, care se scurgea printre fisurile protezei sale, căzură pe pavajul drumului, diluându-se în apa ploii.
Nu, nu! zise el uitându-se speriat în jur, temându-se să nu îl vadă nimeni astfel, în timp ce încerca să aşeze repede la locul lor cele două segmente ale braţului.
Se gândea la mama lui; o să se supere îngrozitor când îl va vedea. Nu se mai putea duce în felul acesta la şcoală, iar acasă îi era prea greu să se întoarcă. Parcă nimic nu mai avea rost.
În cele din urmă, îşi strânse caietele ude şi se îndreptă către una dintre clădirile părăsite din apropiere. Intră călcând cu grijă printre resturile împrăştiate pe jos şi urcă scările căutând un loc mai curat. Ajunse într-o sală mare ce ocupa aproape întregul etaj care, probabil, adăpostise cândva mai multe birouri. Merse către o fereastră neobişnuit de largă, ce începea de la nivelul podelei şi se termina în tavanul înalt; se aşeză acolo, privind tăcut către parc. Apa se scurgea încet din hainele sale, amestecându-se cu praful gros dimprejur. După un timp, adormi uitându-se la întinderea de frunze de plastic, care fremătau sub rafalele ploii.
– Tot nu cade niciuna, şopti el încet, înainte să închidă ochii.
Câteva ore mai târziu, ploaia încetase. Patty se trezi la zgomotul unor pietricele care loveau geamul.
Privi neliniştit în jos, către stradă. Era Mindy Wittier.
– Hei, Patty, ce cauţi acolo? îl întrebă fata. Sunt şobolani înăuntru.
– Ba nu sunt, îi răspunse el buimac.
– De ce nu cobori odată? Începe să se întunece…
Băiatul începu să-şi adune caietele de lângă el; erau încă umede, iar scrisul devenise ilizibil. Abia acum îşi dădu seama cât de mult se murdărise. Încercă să îşi mai aranjeze hainele, să se scuture de praful care se lipise de el, dar nu reuşi decât să îl întindă mai rău, prefăcând acele pete maronii în nişte dungi dezordonate, care se lungeau acum peste flanelul şi pantalonii săi. Îi era ruşine să fie văzut astfel, dar nu avea încotro; Mindy avea dreptate: se înserase. Oricum, nu mai putea rămâne prea mult timp aici.
Coborî scările cu grijă şi ajunse afară. Acum, după ploaie, aerul era şi mai rece. Prea rece pentru o zi de august. Mergând către Mindy, Patty se zgribuli în hainele sale lipicioase.
Era o fată slabă, cu o feţişoară ovală, pistruiată, fruntea înaltă, ochii mari şi negri, părul brunet, drept, tuns la nivelul umerilor. La gâtul ei se putea zări gulerul alb, şifonat, al unei cămăşi peste care îmbrăcase o bluză albastră cu textură pufoasă, ca de lână. Degetele ei subţiri se jucau cu pliurile rochiei, netezindu-le. Era încălţată cu nişte pantofi negri, vechi, scâlciaţi.
Şovăind, băiatul se apropie de ea. În clipa aceea, înainte să îşi dea prea bine seama ce se întâmplă, Patty simţi că o parte a corpului său se desprinde de el: articulaţia cotului protezei sale cedă în cele din urmă, iar segmentul antebraţului căzu într-o băltoacă tulbure, maronie. Degetele acelea ciudate se strânseră încet, rămânând încleştate ca nişte gheare, iar mâneca flanelului său flutura acum goală în vânt. Un ţipăt scurt, ascuţit, îl făcu pe Patty să îşi ridice privirea: era Mindy. Înspăimântată, fata o
rupse la fugă fără să mai privească în urmă.
Se făcuse aproape întuneric.
– Parcă ai fi văzut un mort, mormăi Patty înciudat, apoi începu să ţipe şi el. Ahr!… Să nu te opreşti, Mindy! strigă el către pata aceea albastră, care se făcea tot mai mică. Iar lacrimile îi curgeau peste obrajii murdari. Îi era destul de greu să le şteargă doar cu o mână. Un mort ciung, gândi el. Respira tot mai greu. Se hotărî să urce în clădire, la fereastră, şi să rămână acolo, o vreme, singur. Nu dorea să se întoarcă acasă.
Ajunse cu greu înapoi la locul său. Îşi lipi fruntea încinsă de sticla prăfuită, privind în jos, către băltoacă. Uitase caietele acolo, iar ceva sclipea în nămol: mâna sa, probabil. Adormi cuprins de frisoane.
A doua zi, un trecător i-a găsit trupul rece.
* * *
Se făcuse aproape întuneric.
– Parcă ai fi văzut un mort, mormăi Patty înciudat, apoi începu să ţipe şi el. Ahr!… Să nu te opreşti, Mindy! strigă el către pata aceea albastră, care se făcea tot mai mică. Iar lacrimile îi curgeau peste obrajii murdari. Îi era destul de greu să le şteargă doar cu o mână. Un mort ciung, gândi el.
Se îndreptă cu paşi mărunţi către parc, pierzându-se în desişul acela de plastic.
Pătura de nori care acoperise cerul începea să se destrame, împrăştiată de vânt. Patty ajunsese acum aproape de câmpul acoperit cu pietre ce înconjura oraşul. Deodată, la câţiva paşi în stânga lui, se auzi zgomotul unei sticle spărgându-se de un trunchi, iar băiatul se îndreptă prevăzător către locul acela. Un om stătea jos, cu spatele rezemat de un copac. Era Ted.
– Patty, tu eşti? Ce faci aici?
– N-am mai ajuns acasă, zise băiatul, apoi se făcu linişte. Se aşeză lângă bărbat. Văzându-i mâneca flanelului murdar atârnând goală pe lângă el, Brunner îl întrebă:
– Ce s-a întâmplat cu braţul tău?
– A rămas într-o baltă, îi răspunse el trist.
A doua zi, un trecător le-a găsit trupurile reci.