Apuleius ne-a lăsat una dintre cele mai fascinante şi mai variate opere ale Antichităţii, de fapt una dintre marile creaţii literare de limbă latină. În concertul operelor numeroase ale lui Apuleius – mai ales mici tratate de filozofie platoniciană şi discursuri – Măgarul de aur deţine locul principal, ca cea mai complexă mărturie a gândirii şi a artei scriitorului. Romanul reprezintă efectiv concluzia activităţii literare şi filozofice a lui Apuleius.
Metamorfozele narează itinerariul fantastic al unui tânăr, numit Lucius. Acesta ajunge în oraşul thessalian Hypata (regiune reputată pentru legendele ei fantastice şi vrăjitorii) unde este luat în gazdă de Pamphila, cunoscută ca fiind vrăjitoare. Lucius îi urmăreşte actele magice ajutat de slujnica Photios. Se unge cu o alifie pentru a deveni pasăre şi a o urmări pe Pamphila, dar este transformat în măgar: îşi păstrează însă mintea şi sensibilitatea de om. În aceeaşi noapte este furat de nişte hoţi care îl duc într-o peşteră, unde se afla şi o tânără fată, Charite, pe care sclava tâlharilor o consolează povestindu-i basmul lui Amor şi Psyche. Tânăra Psyche se îndrăgosteşte de Amor a cărui soţie devine în ultimă instanţă în ciuda obstrucţiei Venerei. Charite şi asinul sunt în curând eliberaţi de Tlepolemus, logodnicul fetei. Măgarul trece prin noi peripeţii şi succesiv aparţine unui preot desfrânat al Cybelei, unui morar (crud exploator de sclavi şi de animale), unui grădinar, unui cofetar, unor doi fraţi bucătari şi unui soldat. Este constrâns să participe la acte înjositoare, dar zeiţa Isis îi promite în vis că îl va elibera. Într-adevăr, în plină desfăşurare a sărbătorii isiace de la 5 martie, Lucius mănâncă o coroană de trandafiri şi îşi redobândeşte condiţia umană. După aceea se iniţiază de mai multe ori în misterele zeităţilor Isis şi Osiris. Ajuns la Roma devine sacerdot isiac şi avocat pledant în for, pentru a apăra dreptatea.
S-a pus adesea problema modelelor literare şi tiparelor romanului. Într-o declaraţie programatică situată la începutul Metamorfozelor Apuleius însuşi semnalează o parte dintre modele sale: „voi încerca să vă povestesc aici, adunate la un loc, variate fabule în genul milezian şi să încânt urechile voastre binevoitoare cu un murmur plăcut. Dacă nu vă plictisesc să vă aruncaţi ochii pe acest papirus egiptean, scris cu vârful ascuţit al unei trestii de pe malurile Nilului, veţi vedea cu uimire făpturi omeneşti schimbându-şi figura şi forma şi apoi, printr-o metamorfoză inversă, revenind la starea lor de mai înainte”7. Astfel autorul însuşi pune în relief vocaţia romanească a operei sale referindu-se la dorinţa comună tuturor romancierilor antici de a-şi desfăta cititorul cu o poveste încântătoare. Aluzia la condeile spirituale ale egiptenilor scoate în evidenţă preocupările sale de umorist, metamorfoza este prezentată ca esenţă a romanului, iar semnificaţia iniţiatică a naraţiei este notată în treacăt. Totodată Apuleius semnalează raporturile sale cu nuvelistica mileziană şi, mai ales prin aluzia la transfigurări cu principalul său arhetip, Metamrfozele lui Lucius din Patrai. Apuleius a cunoscut şi utilizat micul roman umoristic grecesc Lucius sau măgarul inspirat din Metamorfozele lui Lucius din Patrai. Alături de nuvelele mileziene încadrate în naraţia principală, autorul a inserat – în povestirea despre Amor şi Psyche – elemente de basm popular şi, în alte pasaje, tipare datorate poveştilor din Africa de Nord şi din Egipt.
Toate aceste împrumuturi au fost organic asimilate unei intrigi romaneşti strălucite, care se constituie sub impactul unei bivalenţe structurale remarcabil înfăptuite, practic tradusă într-o dramă de roman de aventuri, abundentă în detalii realiste, care însă este impregnată de un simbolism mistic şi filosofic evident.
Într-adevăr, în Metamorfozele lui Apuleius infrastructura filosofică nu mai aderă strâns la aventurile străbătute de eroi. Aventurile antieroului Lucius pun în relief unele complicaţii eroice, dar mai ales un destin care trebuie căutat prin intermediul unui stil de viaţă adecvat. Aceste aventuri devin un caz limită, încercări emoţionante, care primesc o funcţie de iniţiere mistică foarte semnificativă. Lucius însuşi pune în lumină bivalenţa structurală şi intenţionată a Metamorfozelor, la sfârşitul aventurilor lui Socrates şi Aristomenes: deschide drumul spre orice interpretare mistică atunci când refuză scepticismul unui alt drumeţ şi declară că nu consideră nimic imposibil: „eu cred că nimic nu este imposibil în lumea asta şi că totul se întâmplă aşa cum a hotărât destinul: fiindcă şi mie şi ţie şi tuturor oamenilor ni se întâmplă multe lucruri ciudate şi aproape nefireşti, pe care dacă le-am povesti unui ignorant, acela nu le-ar crede”8.
Evenimentele petrecute în roman indică două planuri structurale diferite, dacă nu opuse, îmbracă două semnificaţii specifice: una concretă, amuzantă, realistă şi alta transcendentă. Cea dintâi se subordonează de altfel celeilalte căci toate nenorocirile şi bucuriile lui Lucius nu constituie în ultimă instanţă decât etape ale unui periplu care îl conduc spre portul fericit al înţelepciunii. Călătoria lui Lucius are aşadar un caracter iniţiatic iar toate peripeţiile eroului capătă valoarea unor probe ce trebuie depăşite în vederea obţinerii dreptului la iniţiere în marile taine ale zeiţei Isis.
Intriga romanului este determinată în primul rând de setea de cunoaştere ce caracterizează atât pe eroul Metamorfozelor dar şi pe eroina basmului inserat în roman. Aventura lui Lucius pare a se naşte din propria-i curiozitate în ceea ce priveşte magia dar şi din credinţa sa că nimic nu este imposibil. El condamnă adesea ignoranţa oamenilor arătând că numai prejudecata limitează orizontul de cunoaştere: „…din pricina unor păreri foarte greşite, noi socotim ca neadevărate o mulţime de lucruri numai pentru că n-am mai auzit de ele, pe care nu le-am mai văzut sau care cel puţin ni se par mai presus de puterea noastră de înţelegere, dar, dacă le cercetăm mai îndeaproape, vedem că sunt nu numai uşor de priceput, ci chiar lesne de îndeplinit”9.
Chiar din prima carte a romanului eroul îşi mărturiseşte curiozitatea sa pentru tot ceea ce înseamnă noutate: „…eu care întotdeauna am fost însetat de noutăţi…”, […] spune-mi şi mie despre ce e vorba, nu pentru că aş fi atât de curios, dar îmi place să ştiu totul, sau cât mai multe lucruri cu putinţă”10. În continuare Lucius se va autodefini edificator magiae noscende ardentissimus cupitor, aşadar doritor pasionat de cunoaştere. Aceeaşi idee este exprimată de către erou în momentul în care află despre puterile magice ale vrăjitoarei Pamphila: „Dar eu curios cum eram îndată ce auzii pronunţându-se acest nume de magie, care mă vrăjise întotdeauna, departe de a mă feri de Pamphila, dimpotrivă, eram nerăbdător de a cunoaşte cu orice preţ tainele meşteşugului ei şi de a mă arunca orbeşte în prăpastie”11.
Curiozitatea lui Lucius, evidenţiată de atâtea ori, traduce o sete de a cunoaşte adevărurile fundamentale, o indiscreţie salutară în ultimă instanţă căci probele depăşite îl conduc spre comunicarea cu adevărul, revelat de Isis care-I dezvăluie misterele naturii dar şi ale mecanismelor morale ale omului. Curiozitatea pentru magie a protagonistului nu este decât reflexul setei de a cunoaşte adevărul situat după opinia sa, „mai presus” de capacitatea obişnuită de înţelegere. De mai multe ori Lucius echivalează implicit curiozitatea cu setea de cunoaştere, de satisfăcut numai printr-un periplu edificator, printr-o trăire directă. Într-un asemenea pasaj declară: chinuitei mele existenţe nu-i găseam consolare decât în înnăscuta-mi curiozitate, care singura mă mai lega de viaţă şi, de altfel, cum nu se dădea nici o importanţă prezenţei mele, toţi se purtau şi vorbeau de faţă cu mine în toată libertatea. Nu fără dreptate, divinul creator al poeziei antice la greci, voind să arate un om de o rară înţelepciune, a spus că acesta dobândise cele mai mari virtuţi călătorind prin multe oraşe şi studiind felurite popoare. Într-adevăr, eu însumi mi-aduc aminte cu recunoştinţă de existenţa mea de măgar, pentru că, ascuns sub acest înveliş, şi încercat de multe şi felurite nenorociri, dacă nu m-am făcut mai înţelept, cel puţin am învăţat o mulţime de lucruri”12. Divinul creator nu este altul decât Homer, omul de o rară înţelepciune fiind Ulise, prototipul călătorului de totdeauna.
Călătoria devine aşadar, calea prin care se poate dobândi înţelepciune şi virtute, iar setea de cunoaştere îndeamnă totdeauna spre călătorie, căci aceasta este singura modalitate de a veni în contact cu noutatea. Constatarea stagnării înţelepciunii precede, fără îndoială, experienţa mistică isiacă , şi este compensată de perceperea realitătii pluriforme care a făcut din Lucius un excelent cunoscător al vieţii (multiscium redidit). Această cunoaştere a realităţilor nemijlocite serveşte, deci, drept preparaţie pentru dobândirea înţelepciunii plenare. Aşadar Lucius elucidează bivalenţa itinerarului său funambulesc totodată relevând clar corelaţiile dintre cele două planuri ale construcţiei naraţiei sale.
Călătoria lui Lucius asumă semnificaţia iniţiatică şi depăşeşte limitele cotidianului îndepărtându-se spre transcedenţă. Trandafirul devine obiectul unei căutări anxioase. Aventurile eroului nu sunt în acest context decât nişte încercări, preiniţieri, iar deznodământul capătă valenţe catarctice, în rugăciunea către Lună nefericitul asin solicită „pace şi odihnă după atâtea crude încercări.” 13 În final preotul isiac consideră peripeţiile lui Lucius drept încercări şi adaugă semnificaţia: „Să vadă nelegiuiţii, să vadă şi să recunoască rătăcirea lor. Privească-l pe Lucius, care a scăpat de suferinţele lui de mai înainte şi care, bucurându-se de ocrotirea mamei Isis, îşi biruie propria lui soartă14. Astfel Lucius dobândeşte pausam pacemqua şi triumfă asupra destinului său. Antieroul devine erou, renaşte nu numai pe plan concret (întrucât scapă de condiţia subumană a măgarului), dar şi pe plan spiritual. Astfel eliberarea lui Lucius din ipostaza lui asinică devine un triumf chiar asupra Soartei sub călăuzirea zeiţei. Tyche însăşi, soarta oarbă şi capricioasă a romanelor greceşti este biruită de protagonist pentru că ea este înlăturată printr-o mutaţie spectaculară de o Tyche-Isis conştientă,îndrumată de zeiţa egipteană. Coroana de trandafiri întinsă măgarului de către preot devine simbolul victoriei meritate.
Apuleius aderă deschis la un platonism isiac de obedienţă categoric idealistă. De altfel gustul lui pentru simbol (în literatura universală trandafirul a primit adesea valori simbolice), pentru alegorii şi transfigurări, antinomiile aparent-esenţial, vizibil-ascuns pot fi conexate platonismului. Atât trandafirul cât şi măgarul, permanent prezenţi în fabulaţia romanului deţineau funcţii însemnate în mistica antică. Trandafirii erau asociaţi cultului Venerei şi figurau în unele mistere preisiace. Iar filozofii făcuseră din asin un animal nestăpânit şi desfrânat, predestinat parcă întrupării spiritului rătăcitor, avid de experienţe revelatoare. Doctrinele pitagoreice şi chiar platonicieană considerau că sufletul, pentru a se purifica, trebuie să treacă prin corpul anumitor animale. Platonismul apuleian a fost unul mediu, înrudit cu cel preconizat în primele decenii ale sec. al II-lea d. Ch. de către scriitorul grec Plutarh din Cheroneea Nu întâmplător Lucius, naratorul romanului, afirmă că se înrudea prin mama sa cu Plutarh. Totuşi împletirea strânsă dintre platonism şi isianism din Metamorfoze nu presupunea coincidenţa lor.
Zeiţa, care îl salvează pe Lucius, este concepută de romancier ca o divinitate supremă, multiplicată într-o pluralitate de expresii. Ea este tipul uniform al zeilor şi zeiţelor, echivalentă cu Cybele, Minerva, Ceres, Iunona, Proserpina, Heccate, Venus15. O adevărată aretalogie isiacă se înfiripă în Metamorfoze. Fervoarea isiacă îl determină pe autor să evidenţieze că Isis dobândeşte prioritate absolută faţă de orice divinitate. În rugăciunea care succede iniţierii sale, Lucius afirmă categoric superioritatea zeităţii egiptene asupra zeilor tradiţionali din Olimp şi din Infern. „zeii din Olimp te cinstesc, iar cei din Infern te respectă; tu dai universului mişcarea sa de rotaţie, soarelui lumina sa, tu cârmuieşti lumea şi calci în picioare Tartarul16.
Accentele mistico-isiace rezultă foarte explicit din cartea a unsprezecea, calificată drept „cartea lui Isis”. Dar ele nu limitează la sfârşitul romanului, cititorul fiind în mod frecvent avertizat că etimonul romanului implică adeziunea la isianism. O nuvelă din cartea a doua pune în relief faptele sacerdotului egiptean Zatchlas şi ale zeiţei pe care o slujea (Isis).
În perspectiva isiacă egipteană, măgarul era închipuit ca un simbol al răului moral şi al păcatului . Forţa răului, zeul Seth –Thiphon, fratele perfid şi nemernic al lui Osiris, soţul Isidei , se încorona, potrivit miturilor egiptene, într-un măgar roşcat. Epitetul de aureus „de aur” consemnat de subtitlul romanului, condează, între altele, şi degradarea lui Lucius, obligat să asume chipul lui Seth. Metamorfoza în asin este, aşadar o transpunere romanescă a unui rit iniţiatic în cursul căruia se simula o astfel de transformare. „Aureus”este un epitet ambiguu, căci ilustrează atât aspiraţiile forţelor regresive spre condiţia animală, cât şi năzuinţa spre lumină şi spre cunoaşterea desăvârşită.
La sfârşitul cărţii întâi îl vedem pe Lucius întâlnind, după ce cumpărase peşti de la piaţă, un prieten care era magistrat în Hypata. Când află preţul plătit de Lucius pentru nişte peşti de calitate inferioară, accest magistrat ordonă ca peştii să fie aruncaţi şi călcaţi în picioare. Însă în mitologia egipteană Osiris fusese sfârtecat în bucăţi de către Seth şi aruncat în mare , unde peştii îl devoraseră parţial. În ritualul isaic această fărădelege era pedepsită prin călcarea peştilor în picioare.
De aceea scena petrecută la piaţă constituie o transpunere a acestui rit. Obligaţia secretului în jurul ritualurilor isiace l-a determinat pe romancier să nu facă explicit aluzie la acest obicei religios egiptean pe care iniţiaţii în isianism îl puteau lesne recunoaşte. Ritualul iniţierii este ezoteric şi trebuie să rămână un secret pentru oamenii obişnuiţi. Lucius însuşi vorbeşte astfel despre taina iniţierii sale, taină pe care cei neiniţiaţi nu o pot înţelege : „ar fi o crimă deopotrivă de mare pentru urechile care s-ar face vinovate de o indiscreţie şi de o curiozitate atât de sacrilege …
M-am apropiat de hotarele morţii, am călcat pragul Proserpinei şi de acolo m-am întors trecând prin toate elementele. În mijlocul nopţii am văzut soarele strălucind cu o lumină orbitoare, m-am apropiat de zeii Infernului şi de zeii cerului, I-am văzut la faţă şi I-am adorat de aproape. Iată, ţi-am spus lucruri pe care, deşi le-am auzit, eşti totuşi osândit să nu le înţelegi.”
Nu întâmplător Metamorfozele conţin unsprezece cărţi. Sub incidenţa filozofiei neopitagoriciene, în teologia egipteană se formase o aritmetică mistică, potrivit căreia numărul unsprezece era simbolul geniului rebel, adică al lui Seth- Thyphon. Astfel Apuleius atrăgea atenţia iniţiaţilor asupra destinului atribuit lui Lucius, sub egida provizorie a geniului egiptean răzvrătit. De altfel iniţierea în isianism se realizează în a unsprezecea zi, după zece zile de pregătiri intense. Dar şi Metamorfozele comportă zece cărţi care pregătesc încununarea aventurilor romaneşti în cartea a unsprezecea. De aceea întregul roman asumă o semnificaţie isiacă profundă, care se cerea decriptată. De altfel Apuleius intervine direct în roman pentru a sublinia că adeziunea la platonismul isiac îi aparţine lui, scriitorului şi nu personajului său. El destramă ţesătura realizată prin naraţia la persoana I când, după ce la începutul romanului Lucius se prezentase ca un tânăr negustor grec, nedibaci în mânuirea limbii latine, în finalul romanului (adică în secvenţele cele mai mistico-isiace) se proclamă originar din Madaura şi avocat experimentat.
Pe de altă parte, basmul despre Amor şi Psyche condensează, în centrul Metamorfozelor, întreaga semnificaţie mistică şi iniţiatică a romanului. Aventurile, încercările şi fericirea finală a Psychei, prefigurează itinerarul urmat de către Luccius. Protagoniştii basmului primesc nume simbolice, relevante: Sufletul (Psyche) caută stăruitor iubirea (Amor) dobândită definitiv numai după ce el se iniţiază în misterele divine ale Olimpului.
Aceste căutări sunt presărate cu munci prestabilite, cu probe dificile. Venus îi spune clar tinerei fete că ea, o servitoare slută, îşi dobândeşte iubiţii numai datorită hărniciei şi că o va pune la încercare să vadă ce poate săvârşi („videris enim mihi tam deformis ancilla tuas promereri: iam ergo et ipsam frugem tuam periclitabor” )17 . Numai la capătul unui lung periplu, Psyche, întocmai ca Lucius, îşi depăşeşte condiţia ancilară şi scapă de primejdii. Concomitent s-au semnalat analogii între rugăciunea adresată de asin lunii pe care o numeşte „Proserpina triforma”, şi demersul întreprins de Psyche pe lângă aceeaşi zeiţă.
Atât Psyche cât şi Lucius sunt puşi în mişcare de apetenţa cunoaşterii şi experimentul exhaustiv. La amândoi setea de cunoaştere se manifestă iniţial ca oarbă, pentru a fi ulterior luminată de revelaţia adevărului: nectarul înghiţit de Psyche prefigurează purificarea isiacă a lui Lucius. Ambele personaje (Lucius şi Psyche ) au lansat o sfidare zeilor când au manifestat o curiozitate devorantă, imperioasă. Însă, pe parcursul dificil al probelor la care au fost supuşi, această curiozitate a devenit tenacitate purificatoare, iluminată de revelaţia adevărului, de apetenţa cunoaşterii esenţelor şi a experimentului exhaustiv.
Fiind un roman iniţiatic, Metmorfozele constituie în acelaşi timp un roman al căutării, un „roman recherche”. Ca şi în Satyricon eroii apuleiani caută un cod de viaţă însă în alt mod căci Lucius şi Psyche depăşesc realitatea ambiantă şi se autodepăşesc. În pofida fascinaţiei încercate de Apuleius faţă de teurgiile orientale, faţă de misticismul egiptean, în pofida vanităţii arivismului care l-au caracterizat ca om, el predică o morală a efortului propriu şi a purităţii etice. Personajele sale ajung la înălţimea zeilor, ridicându-se deasupra implorării umile a binefacerilor divinităţilor, chiar dacă acestea îi sprijiniseră în cursul itinerarului lor spiritual.
Într-adevăr structura generativă a discursului apuleian rezidă într-o dezbatere isiacă şi platoniciană asupra condiţiei umane în căutarea unui stil de viaţă adecvat comandamentelor stabilite de zeiţa egipteană. Opţiunea filozofică nu mai aderă strâns, ca în Satyiricon, la aventurile străbătute de personajele romanului. Aceste aventuri sunt semnalizate chiar de autor drept un caz limită, drept încercări emoţionante pe care le înzestrează cu funcţiile iniţierii mistice.
Marele sacerdot isiac se adresează lui Lucius în felul următor spre sfârşitul romanului : „după atât de multe şi felurite încercări, după atâtea lovituri grele ale soartei, după toate îngrozitoarele furtuni, care te-au aruncat încoace şi încolo, în sfârşit, Lucius, ai ajuns în portul odihnei şi la altarul îndurării. Nici naştere ta, nici înalta-ţi poziţie socială, nici chiar această învăţătură prin care te distingi nu ţi-au fost de nici un folos, căci, pornind pe drumul alunecos al unei tinereţi înflăcărate şi aruncându-te în plăceri nedemne de un om liber, ai plătit scump o curiozitate fatală. Dar, în sfârşit, oarba soartă urmărindu-te cu cele mai groaznice primejdii, te-a condus, fără să vrea şi prin chiar excesul răutăţii sale, la această sfântă fericire”18. Aceste rânduri pun în relief nu numai caracterul iniţiatic al Metamorfozelor atrăgând atenţia asupra încercărilor, probelor suportate de Lucius, ci şi vocaţia redemptorie a romanului.
Ca şi Petronius, Apuleius realizează o anchetă aspra condiţiei umane, ispitit de pasiunea unor aventuri, care nu sunt totdeauna spirituale. Eroii apuleieni aparţin unei umanităţi „medii”, întrucât ei tind concomitent spre o condiţie regresivă şi spre sublimare, spre deriziune şi spre sublim. Aceste personaje sunt fiinţe care evoluează într-un peisaj problematizat, bântuit de o criză a valorilor, transgresată în Mtamorfoze datorită mitului şi misterio-filotofiei. Deşi personaj simbolic, Lucius dispune de o largă autonomie, se revelează viu, dinamic, destul de complex structurat. Sunt explorate chiar şi zonele liminare ale subconştientului: măgarul este constrâns la o aventură cu o femeie vicioasă. Conştiinţa sa refuză faptul dar instinctul o obnubilează, personajul pare totuşi ambiguu, măgar înzestrat cu structurile mentale umane.
Iată cum este rezumat caracterul de romanal condiţiei umane al Metamorfozelor de către Eugen Cizek în Istoria romanului antic: ”este clar că Lucius obţine un stil de viaţă după parcurgerea probelor indispensabilă purificării, un stil de viaţă inspirat din presupusele adevăruri ale iniţierii isiace. Cunoaşterea lui Lucius decantează în concepţia autorului, posibilităţile omului, dificultăţile implicate de experimentarea contextului social, plin de elemente contestabile şi oferă mijloacele adecvate transcenderii lor.”
Deşi unic în felul său în peisajul romanesc al antichităţii, romanul lui Apuleius adoptă repertoriul compoziţional formalizat în operele romancierilor greci şi la Petronius:se evidenţiază complicaţii fără sfârşit, care prilejuiesc noi situaţii, atacuri tâlhăreşti, procese spectaculoase, iubiri pasionante. Cum acţiunea se desfăşoară pe uscat lipsesc naufragiile şi atacurile piratereşti. În schimb se regăseşte uneori destinul orb al romanelor greceşti ostentativ-convenţional.
De asemenea chiar în Amor şi Psyche apar, cel puţin la suprafaţa naraţiei,tribulaţiile clasicului cuplu separat de soarta adversă, divinitatea mânioasă, uneltirile duşmanilor, vendetele şi apoi happy-end-ul obligatoriu. Revin chiar şi visele ca semne ale destinului care în cartea a unsprezecea acţionează ca semne ale Isidei, călăuzind permanent înaintarea laborioasă a lui Lucius pe căile iluminării isiace. Aventurile Charitei comportă de asemenea caracteristice ale romanului grecesc: dragostea protagoniştilor în luptă cu vitregia Tychei, luptele cu hoţii, cupiditatea prietenilor, bravura şi puritatea tânărului soţ.
Am văzut aşadar că, deşi utilizează cunoscutele tipare compoziţionale ale romanului grec, Apuleius creează nu un simplu roman ci unul cu sens mistico-filozofic în care aventurile (călătoria) reprezintă probele unei iniţieri ce conduce spre înţelepciune. Itinerarul lui Lucius este, aşadar, unul iniţiatic, parcurs într-un univers în care magia aparţine realităţii, încărcat de semnificaţie religioasă deşi nu lipsesc cu totul episoadele laice.
Metamorfozele au înregistrat un remarcabil succes la public întrucât răspundeau orizontului de aşteptare prielnic experienţelor misterio-filozofice şi curiozităţilor captivante. Filologii şi scriitorii Renaşterii au popularizat acest roman. Boccaccio şi Petrarca l-au cunoscut şi folosit, iar literatura picarescă renascentistă a fost stimulată de exemplul oferit de opera lui Apuleius. Metamorfozele au inspirat şi pe pictori: Raphael, Canova, ulterior artişti neoclasici cum au fost Prud’hon şi Sabatelli.
7 „ego tibi sermone isto Milesia varias fabulas conseram auresque tuas beniuolas lepido sussuro permulaceam modo si papirum Aegiptiam argutia Nilotici calami inscriptam non spreucrim inspicere figuras fortunasque hominum in alias imagines conuersas et in se rursum mutuo nexu reflectas ut mireris”. Apuleius, Met.I, 1
8 „ego, vero, inquam, nihil impossibile arbitror, sed utcumque fato decrenerit, ita cuncta mortalibus pronemire:nam et mihi et tibi et cunctis hominibus multa usu venire mira et pane infecta, quae tamen innaro relata fidem perdant.” Met. 1.20, trad. I. Teodorescu
9 Apuleius, Metamorfoze, 1,5, p.17
10 op. cit. 1,3 p. 16
11 op. cit. II, 6, p. 40
12 op. cit. 9, 13
13 op. cit. 11, 2 p. 263
14 op. cit., 11, 15, p. 274: „de sua fortuna triumphat”
15 op. cit.11,5, p. 265
16 op. cit., 11,25, p. 283
17 op. cit.,.6, 10, p. 133
18 op.cit,11, 16, p. 273
Autor Dorina Sisu Popa,
Biblioteca 