CEZAR IVĂNESCU – “MOARTEA MĂNĂSTAREŢĂ”
Motto:
“! Ce târzie-i, Doamnă Moarte, creatura
ca o bilă ruginită dată de-un nebun de-a dura
ce târziu e, scumpă Doamnă, ce târziu
pentru Tatăl blând pentru Duhul Sfânt şi pentru Fiu
ce târziu e scumpă Doamnă ce târziu
în oraş puteţi pleca: la ora asta
treaz e numai Lucrătorul Sfântului Sicriu”
(Cezar Ivănescu)
În cenaclul şi la rubrica Numele poetului din revista Luceafărul, poetul Cezar Ivănescu a lansat sute de poeţi, printre care mă număr. Cezar Ivănescu era convins de reîncarnare. Acum a venit momentul să afle adevărul.
Am scris despre lirica sa un eseu pe care acum trebuie să-l adaptez, din păcate, la timpul trecut.
Cu certitudine, Cezar Ivănescu a imaginat o operă poetică monumentală – “Muzeonul” său liric -, fiecare volum reprezentând câte un fragment al acestui ansamblu (unul din volume se intitulează chiar “Fragmente de Muzeon”). Poemele cu acelaşi titlu, din cărţi diferite, pot fi grupate în cicluri care să realizeze coloanele de susţinere ale construcţiei: “La Baad”, “Gnoze”, “Doine”, “Jeu d’amour”, “Rod”, “Rosarium”, “Turn”, “Arlechin”, “Sunseri”, “Copil bătrân”, “Copilăria lui Ario Paradis”, “Femeia roşie”, “Sutrele muţeniei” etc. Unitatea stilistică se datorează faptului că poemele şi ciclurile constituie variaţiuni pe aceeaşi temă, încercând s-o epuizeze prin ardoare şi înţelegere. Poemul devine astfel un element, ciclul îl ridică la statură umană, “Muzeonul” îl cosmicizează.
În templu tronează “Moarteamănăstareţă”. “Muzeonul” se identifică spiritual cu cetatea ideală “La Baad”, adică starea poetică în care se realizează transcendenţa mirică a Morţii. În interiorul templului – cetate, Cezar Ivănescu oferă “o reprezentare sacră pe o scenă platonică”: “Baaadul e o cetate / vădită de transparenţa obrazului / nu e tărâmul Învierii / e desăvârşita transcendenţă-a Morţii ”.
*
* *
Ca viziune integrală asupra lumii, poietica lui Cezar Ivănescu izvorăşte din groaza iminenţei Morţii: “…am / simţit astfel că numai / transparenţa acelei groaze / face posibilă putinţa / celor eterne”. Şi cum în faţa Morţii suntem singuri pentru că Dumnezeu este plecat (deus otiotus), poetul încearcă să-i afle rostul, rodul, temeiul, misterul. Efortul poetului este cerebral iar convertirea emoţiei, muzicală (reiterând condiţia aedului elin): “Chiar moartea mea ce mă-ngrozea / O simt acum ca muzica / Muzica-a trupului meu lin / Îmi amintesc de unde vin”. Ca Mara, zeiţa morţii la vechii indieni, Moartea devine o fetişcană seducătoare; acum simbolurile sexuale se contopesc cu cele ale intimităţii, eufemizarea complexului carnal conduce spre cultul purităţii iubirii, simbolizat prin Fecioară, Mamă, Doamnă. Muzicalitatea, în această viziune prin structura antropologică a imaginarului, devine dublul eufeminizat al duratei: “Ca o femeie-nchipuindu-ne-o / fără de moarte / aceasta e Moartea!”
Moartea – conceptul cel mai bogat al imaginarului cezarivănescian – reprezintă însăşi starea primordială a universului. Două lucruri sunt eterne în universul poetului: Moartea şi sufletul. Izvorâtă dintr-o “dormire adâncă”, sinonimă fantasticei “uitări oarbe” eminesciene, Moartea primordială apariţiei fiinţei era virgină, pace veşnică, rai: “căci eu cobor la nunta mea cu mine / când n-aveam suflet iar Regina Morţii / era virgină şi-amândoi ca două flori / sugând esenţa vremii ne bucuram”. Viaţa, trădarea armoniei prime, este înflorire carnală, efemeră şi dureroasă, un veşmânt al sufletului conceput etern.
“Metafora filosofică” (cum o numeşte Costin Tuchilă), subiacentă poeziei lui Cezar Ivănescu, nu poate fi apropiată decât prin cheia mitologiei indiene. Ca în toată gândirea indiană, de la imnurile vedice la variantele yoga, şi în universul poetic cezarivănescian, fiinţa umană este concepută dual, scindată în trup muritor şi suflet etern. Poetul – ascet cultivă detaşarea de trup, de acţiune (karman) şi de dorinţă (karma), înălţarea spre înţelepciune fiind considerată scopul suprem al vieţii: “mi-am făcut trupul ca pânza, / pânza cea de borangic / poate m-or pune pe dânsa / că nu suferă nimic”.
Până la integrarea în armonia Marelui Tot (brahmanirvana), sufletul iniţiatului trece printr-o serie de epurări succesive, prilejuite de ciclul reîncarnărilor (samsara). Moartea devine astfel roditoare şi reprezintă o stare mai apropiată de cea divină întrucât în această situaţie, sufletul despovărat de trup nu mai este supus vanităţilor şi dorinţelor. Mama nu mai este decât intermediarul acestei rodiri din moarte. Adevărata mamă este Mama-Moarte: “Şi e o minciună / că fii sunt născuţi de mame”.
Interesant este modul în care imaginează Cezar Ivănescu aventura sufletului în lumea extincţiei: “! n-am văzut de-aceea rază, / ceruleie-vânăt-cer / care carnea uşurează / şi sufletul tămâiază, / ceruleie-vânăt-cer”. Sufletul eliberat de trup se înalţă prin această incinerare eliberatoare, mioritică, spre Spiriutul Suprem sau Nirvana: “! suflet uns cu aloe / pân’n la tronul tău mai e / deşi-ajuns, deşi ajuns / îmi rămâi tot nepătruns”.
Reîncarnarea se petrece prin mijlocirea sângelui care se materializează primul din concentrarea spiritului ca plâns al singurătăţii Morţii eterne. Fenomenul pare similar cu lamentaţia demiurgului eminescian, din care se nasc geniile, fără aste şi îngeri de pază, care jelesc singurătatea demiurgului din care s-au desprins: “dumnezeule ce este sângele? E cumva / râul de lacrimi al Morţii / din acea singurătate a ei / o altă fiinţă făcută vizibilă?” Când Moartea rodeşte prin mamă, întâi se materializează circuitele sangvine, apoi carnea răsare ca o înflorire canceroasă a sângelui pur. Viaţa e suferinţă însângerată; pierderea sângelui înseamnă apropiere de moarte. “Vreme-şi pierde sângele” este echivalentă apropierii apocalipsei (în mitologia indiană reprezintă încheierea unui ciclu cosmic yuga, după care universul material este distrus prin foc, urmând o nouă cosmogonie.
Spre deosebire de doctrinele indiene care dispreţuiesc total trupul, Cezar Ivănescu îl cântă dureros şi nostalgic în doinele-i de adâncă frumuseţe şi crudă gingăşie pentru că trupul este cel care “moare de tot”: “! nu-ţi plâng, soră, sufletul, / trupul tău mai mult plângu-l, / că, el va muri de tot / veci de veci precum socot”.
Iubirea este, la altă scară, sinonimă rodirii Morţii: “şi în cer va fi aşa,-aa / mândr-o, ca în carnea ta,-aa”. Poetul găseşte admirabile expresii pentru frumuseţea corpului feminin: “în liturgica ta navă / de sfinţia ei bolnavă / ca un alcyon în spumă!”
Volumul DOINA (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1983) adaugă coloanei cu acelaşi nume a “Muzeonului” noi nuanţe ale dezmierdării în lacrimi a trupului efemer: “drag mi-a fost de tine tare / trup al meu de tot sărac, / de la creştet la picioare / în plânsoare te îmbrac”.
Apoi, sufletul reţinut o clipă de corp “ca un fruct lacom” se reîntoarce în Moartea nemuritoare.
Platonic în esenţă, poetul şi-a transmis învăţăturile discipolilor, prin cenaclurile literare, replică modernă a simpozioanelor din Academia ateniană de acum două mii cinci sute de ani. Ciclul “Către discipol” conţine poeme iniţiatice adresate celor care-i vor continua crezul: “! sufletul nostru-i nemuritor, / iubit discipol, fii-mi ajutor, / poartă-mi pe braţe, pe braţ să-mi porţi, / sufletul trupului meu dintre morţi, / înalţă-mi sufletul meu de tot, / când trupu-mi sângeră şi nu mai pot,”.
“Sutrele muţeniei” sunt şi ele o altă cale de apropiere de cetatea spirituală “La Baad” (“Muzeonul” liric cezarivănescian). Calea este acum inspirată de doctrina chinezească Tao, care propovăduieşte drumul curat în viaţă, purificator: “de fericire Sufletul meu moare / şi bea adevărata viaţă pe cărare…”
În viziunea mitologică proprie poetului sunt preluate şi elemente creştine. Însuşi autorul ne previne că ele aparţin acelui creştinism cosmic de care vorbea Mircea Eliade. El constă mai mult într-o stare de pioşenie, sacrificiu în numele purităţii şi bunătate sufltească brodată pe resimţirea nevoii prezenţei unei divinităţii pulverizate pretutindeni, ca o stare de graţie. Sacrificul, pe filieră mitologică şi creştină, refăcută de fiecare dintre noi, este înnoitor: “! ia-mi, Doamne, iară tot, să nu mai pot lua, / abis de groază dă-mi, sufletu-mi să-Ţi pot da; / crucifică-mă iar, să pot să Te ador, / Cerul meu nesfârşit, neatins de nici un nor!”
În tradiţia românească de comuniune a omului cu natura, identificarea omului cu Isus s-a făcut firesc. Pentru frumuseţea ei, cităm poezia “Doina (Din frunză)” în întregime: “! voi ce mă priviţi la faţă, / îndrăgiţi-mi faţa mea; / mai îngăduiţi-mi faţa, / fiindcă mult va sângera; / mai îngăduiţi-mi faţa, / fiindcă mult va sângera! // ! şi în mânuri şi-n picioare / cuie îmi vor împlânta, / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea, / mai îngăduiţi-mi mâna / şi-n ţărână talpa mea! // ! vă iubesc, dar lângă mine / nimănui n-am spus să stea, / mai îngăduiţi-mi locul, / cât măsoară umbra mea, / mai îngăduiţi-mi locul, / cât măsoară umbra mea! // ! bate vânt în pomul care / lemn de cruce îmi va da, / mai îngăduie-l săcure, / cât îi tremură frunza, / mai îngăduie-l săcure, / cât îi tremură frunza!”
*
* *
Specificul poeziei lui Cezar Ivănescu rezidă în originalitatea gândirii şi a stilului, tehnica desăvârşită şi muzicalitatea impecabilă. Mitologia proprie poetului, cu parfumul ei subtil de elemete autohtone şi indiene, precum şi aspectele stilistice rafinate au fost analizate pertinent de criticul Costin Tuchilă în CETĂŢILE POEZIEI (Ed. Cartea Românească, 1983).
Cât priveşte originalitatea viziunii poetice, construită pe o masivă cultură, este surpinzător faptul că exegeţii nu au remarcat până acum arhitectura specifică “Muzeonului”, cu înaltele sale coloane lirice, constituite din ciclurile tematice enumerate la începutul expunerii.
Ca traducător al lui Mircea Eliade, împreună cu regretata Maria Ivănescu (DE LA ZALMOXIS LA GENGHIS-HAN) şi nu numai, poetul s-a dovedit un profund cunoscător al mitologiei autohtone. Cantilena reprezintă o chintesenţă de rituri şi mituri susţinând aserţiunea întemeierii regatului Morţii printr-o vânătoare rituală, iar în Mătrăguna regăsim, pe lângă invocarea acestei plante pentru aprinderea dragostei şi tema plantării bradului (tăiat dimineaţa, pe rouă), pe mormântul unui tânăr necăsătorit.
Simbolistica indiană e grefată de poet pe legănarea doinelor: prinţul dorinţei, Kama – “roşul plug” – ară carnea îndrăgostiţilor; iubita este elixirul nemuririi, prana ori soma yoghinilor; sufletul e veşnic iar trupul veştmânt efemer, care, prin asceză, înţelepciune şi evoluţie spirituală se îndreaptă, cuprins de un “nesaţ de veşnicie”, spre integrarea în Marele Tot.
Moartea este concepută de poet prin împletirea conceptelor de “moarte anterioară” şi “moarte posterioară” unei reîncarnări, noţiuni definite în doctrina SAMKHYA-KARIKA. Să mai enumerăm şi alte elemente de gândire indiană grefate funcţional în lirica cezarivănesciană: imaginea lotusului sacru ca simbol al înţelepciunii; conceperea iubirii în stilul vechii ştiinţe erotice Maithuna etc.
Originală este lamentaţia poetului după trupul pieritor cât şi descrierea periplului sufletului prin Moarte. Dacă Eminescu visa himera “frumoasei fără corp”, Cezar Ivănescu deplânge corpul (odată frumos) abandonat de suflet. Aventurile imaginaţiei sale în tărâmul celălalt ne fac să nu mai putem afirma că Bacovia a fost singurul scriitor român care a coborât în infern. Cezar Ivănescu, fascinat de Bacovia i-a dedicat autorului “Plumb” -ului o piesă de teatru. Atingem astfel un capitol neabordat de critică, teatrul cezarivănescian. Piesele din volumul LA BAAD (Ed. Cartea Românească, 1979), prin onirismul viziunilor, textura suprarealistă, împletite cu referiri la existenţa noastră tragică ne conduc spre teatrul existenţialist.
Volumul amintit, care cuprinde şi versuri libere, reprezintă un experiment de scriitură directă, nemetaforizată.
În concluzie poezia lui Cezar Ivănescu, ca şi omul de altfel, au impresionat şi fascinează în continuare sub toate aspectele.
Paradoxal, concepţia sa transmisă liric, apare primitivă şi modernă totodată. Primitivă, prin aspectele mitologice, modernă prin actualitatea pildelor reliefate. Nici credinţa religioasă a poetului nu corespunde semnificaţiei curente a cuvântului. Religiozitatea sa este o stare sacră fără a fi legată de o religie anume, un creştinism cosmic, o sfinţenie păgână mai puternică decât a unei religii consacrate. Poezia sa vine din adâncurile fiinţei, din esenţa ei neschimbătoare.
Cezar Ivănescu este un solitar ca atitudine şi expresie. Viziunea sa asupra lumii tinde să devină integrală. Fiecare poem, fiecare ciclu, colaborează la edificarea “Muzeonului” liric. Cred că în această mare încercare, Cezar Ivănescu a avut drept model tentativa eminesciană de a crea un univers în semicer “având ca orizont naşterea şi moartea lumii, între care se întinde arcul istoriei universale” (George Călinescu), în care să regăsim istoria naţională. Nu istoria universală este arcul de boltă al lirici cezarivănesciene ci drama fiinţei. Conceput cu trup muritor şi suflet nemuritor, omul este supus avatariilor veşnice.
În încheiere, cel mai potrivit este să-l cităm pe autorul Muzeonului: “Salvatorul care mă cred a fi nu e cel care se opune morţii (pe altă cale decât a cărnii) ci care încearcă stăpânirea morţii prin continua acceptare a ei (alta decât prin simţuri) adică sugerea morţii (pe altă cale decât a cărnii care nu poate rezista la tentaţia de-a urma ea însăşi legile morţii)!”
Profund şi original, netulburat de nimicuri cotidiene, Cezar Ivănescu şi-a construit răbdător şi detaşat fascinantul său univers liric. Critica literară nu l-a cercetat îndeajuns.
Autor Lucian Gruia,
Biblioteca 