CUM L-AM CUNOSCUT PE CONSTANTIN SCARLAT
Iubesc Marea Neagră cu pasiune. O aseamăn cu o femeie capricioasă. Înţelegătoare, iubitoare, frumoasă, atunci când este în toane bune, ori rea, urâtă, duşmănoasă când i se pune ,,pata”. O iubesc, o doresc şi nu m-aş despărţi de ea niciodată.
Mi-au plăcut totdeauna sporturile practicate în apă: canotajul, înotul, yachtingul şi scufundările subacvatice.
Scufundările subacvatice m-au fascinat în mod deosebit. La opt, nouă anişori, mă scufundam, în Lacul Tei din Bucureşti, cotrobăind, în nămolul moale şi negru, după scoicile delicioase care se găseau din belşug. Adâncimea la care coboram era, destul de mare, între doi şi patru metri. Peste doi metri urechile începeau să-mi ţiuie şi după ce terminam scufundările, câteodată, rămâneam cu dureri de cap care ţineau până noaptea târziu. Nu ştiam pe vremea aceea ce înseamnă decompresia.
La 20 de ani, după ce am terminat Şcoala Militară de Transmisiuni – Sibiu, am fost repartizat cu gradul de locotenent în Marina Militară. Era un vis al copilăriei mele. Când am terminat liceul chiar am dorit să mă înscriu la Institutul Militar de Marină Constanţa, dar nu mai aveau locuri. Dumnezeu a fost bun cu mine şi mi-a împlinit visul copilăriei. După doi ani de zile, la cerere, am fost mutat din Constanţa la Mangalia. Aici un alt vis al meu s-a împlinit: am intrat în Clubul de Yachting Marina Mangalia, unde peste zece ani, am concurat la campionatele de yachting judeţene sau naţionale pe diferite categorii de ambarcaţiuni cu vele.
De aici începe povestea mea adevărată…
Îmi pregăteam finul pentru antrenament. (Finul este o ambarcaţiune sportivă cu o singură velă şi un singur concurent, ambarcaţiune care mi-a adus multe satisfacţii).
Pe poarta ,,Staţiunii de pregătire marinărească” un grup gălăgios şi-a făcut apariţia. În fruntea lui un blond, cu gradul de cpt. lt., cu o cutie destul de mică, în mână, de formatul unui cub, de culoare gri, cu o voce puternică, le spunea celor patru militari marinari ce îl însoţeau:
– Măi băieţi, dacă ar funcţiona cutia asta, am fi cei mai fericiţi!…
Au trecut pe lângă mine. Curios m-am uitat la ,,cubul” care ar fi adus fericirea grupului.
– Mâine când vom ieşi în larg să avem toate buteliile umplute cu aer, să nu mai pierdem timpul. Scotocim şi zona din faţa Cazinoului!… mai spuse căpitanul blond.
Când am auzit vorbindu-se despre butelii cu aer şi scotocire a mării, mi-am dat seama că erau scafandri. Am lăsat barca şi m-am apropiat de căpitanul blond.
– Cpt. Şerban!…m-am recomandat eu.
– Cpt lt. Scarlat!…s-a recomandat blondul.
– Am auzit că discutaţi, despre butelii cu aer şi mie îmi place să mă scufund dar o fac în apnee…
– Oooo!…foarte interesant, bravo, un confrate!… îmi replică Scarlat.
– În dreptul plajei 2 Mai am dat de o amforă , dar e băgată tare în nisip. Cred că adâncimea este de patru metri. N-am putut sta prea mult pe fund ca să sap în jurul ei.
– Am găsit şi noi multe obiecte în dreptul lui 2 Mai, dar mâine vom merge în zona din dreptul Cazinoului unde se află zidurile fostei cetăţi Callatis şi sunt précis că vom da de multe surprize. Tocmai discutam cu băieţii, dacă am avea o legătură între bac şi scafandrii din apă ar fi frumos. Uite am aici o
-3-
centrală pentru legătura cu doi scafandri… şi-mi arătă cutia sub formă de cub. E defectă, dacă am găsi pe cineva să ne-o repare ce bine ar fi!…
– Pot să o văd şi eu, sunt electronist de meserie, poate nu are cine ştie ce deranjament?…
– Ar fi minunat să o poţi repara, ia-o căci şi aşa nu e bună de nimic. Noi ne ducem să ne pregătim materialele pentru mâine. Ce faci pe aici?…
Era un om direct, nu-i plăceau ocolişurile. Mi-am dat seama că mă plăcea şi i-am răspuns:
– Îmi aranjam barca pentru antrenament, nu mai este mult şi încep naţionalele…
– Să ştii că şi mie îmi place yachtingul. Când eram elev la Palazul Mare îmi petreceam liberele pe Sudghiol cu ambarcaţiunile. Acum dragostea mea este marea cu secretele ei ascunse…
– Poate mă iei şi pe mine o dată să mă bag cu buteliile, cred că e grozav!…
– Dacă faci centrala, te pun pe tine să-i faci proba!…
– Aş fi fericit!…i-am răspuns eu repede şi gândul îmi zbura deja la adâncurile mării…Era visul meu!…Cea mai mare bucurie!…
– Spor mâine la descoperiri!…i-am răspuns.
Mi-a întins mâna şi a strâns-o cu putere. I-am replicat cu aceeaşi intensitate. Antrenamentele îmi dăduseră forţă în mâini, mai ales când strângeam pumnul.
– Dar văd că eşti forţos!… râse Scarlat.
– Antrenamentele să trăiască!… i-am răspuns.
Ne-am luat rămas bun. M-am uitat lung şi cu invidie după ei. Doamne ce fericiţi, de aş putea să
mă scufund şi eu măcar o dată!…
După antrenamentul care a fost mai scurt, mai ales că nu prea era vânt, am pornit repede spre casă să văd ce are cutia miraculoasă. Cămara apartamentului care era mică o transformasem într-un mini atelier electronic. Am intrat direct în ea, am aprins lampa cu braţ mobil şi, foarte curios, desfăcând centrala am observat că defecţiunea era simplă. Un condensator pocnise şi defectase un tranzistor. Centrala era de producţie franceză, piesele cu care le-am înlocuit pe cele defecte, ruseşti. Am zâmbit gândind:,,- Ce chestie, prietenie Franţa – U.R.S.S “
Eram atât de bucuros că reparasem centrala. Îmi închipuiam faţa lui Scarlat ce radia de bucurie. Odată cu centrala mi-a dat şi două cabluri lungi fiecare de 25 metri care aveau la capete două căşti şi două laringofoane. Pentru cine nu cunoaşte, laringofoanele sunt nişte dispozitive care se strâng pe laringe şi transmit vorbirea celui care le are pe gât. Se folosesc şi la tanchişti. Poate că vă plictisesc cu aceste amănunte dar pe parcursul povestirii vă va ajuta să înţelegeţi mai bine lucrurile.
Ziua pentru mine a trecut foarte greu. Întors de la unitate am luat prânzul la repezeală.
– Ce mănânci aşa repede, mă atenţionă soţia, vezi să nu te îneci!…
Cu gura plină, i-am făcut semn că mă grăbesc, apoi mestecând :
– Trebuie să ajung de urgenţă la staţiune!…
– Iar, îmi reproşă, parcă astăzi nu aveai antrenament!
– Trebuie să duc ceva urgent!…
– Ce naiba, nu spuneai că astăzi mergem la unchiul Costică?…
– Vin repede înapoi, lasă că mai aşteaptă şi el!…
Supărată îmi spuse:
– Eu mă duc la el şi te aştept acolo!…
– Foarte bine, hai că am plecat… pa!… Şi i-am tras un pupic pentru împăcare.
Am ieşit ca vijelia din bloc. Ajuns la staţiune, bacul scafandrilor era la mol, cum îi spun marinarii la mal. Scarlat şi oamenii lui făceau pregătirea pentru a doua zi. Pusesem centrala şi cablurile într-o sacoşă. Pe punte a apărut Scarlat.
– Să trăiască tov. comandant!… i-am strigat de la mal.
– Să nu-mi spui că ai reparat centrala?…
– Şi dacă spun că da, ce se întâmplă?…
– Îţi fac o cinste mare!…
– Atunci ai încurcat-o!…i-am răspuns râzând.
– Hai, urcă la bord!…
Urcând la bordul bacului, mi-a luat grăbit sacoşa, a scos centrala şi maţele, cum le spunea el la cabluri, montându-le în mare grabă pentru funcţionare.
– Pune Ioane căştile pe cap şi laringofoanele la gât.
-4-
A pornit centrala. Se alimenta cu acumulatori.
– Spune ceva!…
Ion strângându-şi prea tare laringofoanele pe gât s-a înecat şi a tuşit.
– Mai uşor, băi, că mă asurzeşti!… Mamă ce tare se aude, eşti bun căpitane şi bucuros s-a repezit la mine şi m-a ridicat în braţe. Era tare vânjos.
– Uşor că mă striveşti!…i-am spus râzând.
– Şerbane, mi-ai făcut cea mai mare bucurie!…
– Spune-mi George că e mai scurt!…i-am răspuns.
– Mâine e duminică, ne vin nişte oaspeţi importanţi de la Muzeul de Arheologie Constanţa şi ieşim cu ei în mare. Astăzi am dat de un loc plin cu vestigii, uite ce am găsit!… Amforă de tipul Heracleea, asta e de Rhodos, aici o mulţime de fragmente de amfore…
– Văd că eşti tare în arheologie, m-ai dat gata!…
– Omul cât trăieşte învaţă, îmi trebuie, dacă m-am apucat de o astfel de treabă. Vezi tu, am în cap un plan… să întocmesc o hartă cu coordonatele geografice unde am găsit aceste nestemate comori…
Începuse să vorbească aprins, parcă nu mai vedea nimic în jurul lui, decât el şi valoroasele obiecte scoase cu câteva ore în urmă. L-am ascultat atent. Rămăsesem numai noi doi. Marinarii scafandri pregăteau materialele pentru a doua zi.
– Nici nu ştii ce bucurie mi-ai făcut cu centrala. Te duc mâine seară la Cazinou!…
– Vrei să-mi faci un cadou pe placul meu?…
– Spune, îţi dau orice!…
– Ia-mă şi pe mine mâine în mare!…
– Numai atât?… Eşti invitatul meu când doreşti!… Mâine la 07.30 să fii aici şi cei de la Constanţa au spus că vor veni mai devreme.
L-am strâns în braţe şi l-am sărutat pe obraz. Alt vis mi se realizase: scufundarea cu butelii.
M-am întors spre casă bucuros nevoie mare că a doua zi voi inaugura scufundarea cu butelii. Am ajuns cam târziu la nea Costică. Intrând, cu mâinile ridicate în sus am strigat cu voce tare:
– Mâine mă voi scufunda în mare cu butelii!…
– Ceee!… a strigat soţia, ce butelii?…
– Butelii de scafandru autonom!…am răspuns eu foarte calm.
– Nici să nu te aud, vrei să rămâi pe fundul mării, ce ţi-a venit aşa deodată?…
– Mami, nu mi-a venit nimic, mâine mă scufund, e unul din visele vieţii mele şi cu asta basta!…
– Eşti un nebun!….
– Nu sunt nebun, doar ştii că m-am băgat în apnee de multe ori şi apoi am să ţin legătura cu cei de la suprafaţă şi mai intră unul cu mine. Totul va decurge în condiţiuni normale, stai liniştită!…
I-am cam stricat după-amiaza soţiei, dar eram sigur că se va obişnui cu gândul că nu se va întâmpla nimic rău.
ANCORA
M-am cam pârpălit în somn. Gândul îmi era numai la scufundare. A doua zi, la 07,15, eram la bac. Cpt. Lt. Scarlat se afla la bord cu toată echipa de scafandri în aşteptarea oaspeţilor de la Constanţa.
La 07.45 ridicam ancora. Marea era ca în palmă. Marinarii numesc această stare ,,calm plat”. Se auzea numai motorul bacului. La bord era o ordine desăvârşită. Buteliile încărcate cu aer, aranjate frumos, (Foto 1) parcă aşteptau semnalul de imersiune. La pupa se afla remorcată o barcă pe care o foloseau de multe ori când scoteau din mare vestigiile descoperite. (Foto 2) Am depăşit farul. Pe vremea aceea nu era digul cel mare, ci numai cele două diguri mici: cel de Nord cu farul şi cel de Sud la care se ajungea pe podul mobil ce ducea la cherhana. Am ajuns în dreptul Cazinouluila câteva mile în larg.
– Stop motoarele !…. comandă Scarlat.
Se aşternu liniştea.
– Pregătiţi-vă pentru scufundare!…comandă din nou şeful cu glasul său profund.
– Acvaplanul la apă!…Ionescule sari şi ia-l în primire!….
-5-
De fapt ce era acvaplanul ăsta?….O invenţie de-a lui Scarlat. (Foto 3) O scândură cu două mânere laterale remorcată la 15-25 metri de bac pe care scafandrul o manipula precum eleronul aripii unui avion. O întorcea spre în jos, scafandrul cobora în adâncul mării, invers, se ridica la suprafaţă. Bacul în acest timp mergea cu viteză mică. Când vedea ceva interesant pe fundul mării, scafandrul se ridica la suprafaţă şi făcea semne cu mâna. Bacul era oprit şi ceilalţi plonjau în mare pentru culgerea vestigiilor.
– Am înţeles, să trăiţi!… caporalul Ionescu care era deja pregătit de imersiune, cu cele două butelii de aer în spate şi îmbrăcat cu costumul din neopren, plonjă în mare. (Foto4) Împreună cu acvaplanul se îndepărtă de bac care, cu viteză mică, începu să înainteze.
– Vedeţi, scafandrul explorează fundul mării!…le explică Scarlat celor doi arheologi de la muzeul din Constanţa. Se îndreptă spre centrala reparată de mine.
– Acum să te văd ce ai făcut inginere!…mi se adresă râzând. Îşi puse căştile pe cap şi laringofonul pe gât.
– Alo, Ionescu… mă auzi?… linişte… Ionescu, mă auzi, mă auzi?… George, ce naiba nu se aude!…
M-am îndreptat spre centrală.
– Ia dă comutatorul ăsta pe 2!…
Costică execută comutarea
-6-
– Uşor, măi, că-mi spargi timpanele!… ce vrei, emoţiile, eşti mare!… Nu tu, Ionescule, vorbeam aici cu cineva. Nu apare nimic?… Bine, fii atent şi să ne anunţi, îl las la centrală pe Petre. Petre, vino aici!….
– Am înţeles să trăiţi!….
Începu să-i explice funcţionarea centralei. Bacul înainta uşor. Motorul torcea precum un motan somnoros. Deodată soldatul Petre exclamă:
-7-
– Stop motoarele, a găsit ceva!…
– Stop motoarele!… repetă Scarlat şi luându-i căştile şi laringofonul de pe capul lui Popescu, cu ochii bulbucaţi se adresă scafandrului din imersiune:
– Ei, ce ai găsit?… Cum?… minunat, minunat, hai că venim şi noi. Vasile, Niţă la apă, Bică dă-mi buteliile!…
Bacul se oprise şi aruncase ancora. Marea Neagră, nu era neagră deloc, era aşa frumoasă şi limpede că se vedea Ionescu pe fundul ei. Adâncimea după saula cu nodurile marcate din cinci în cinci metri, avea aproximativ 20 de metri. Poate vă puneţi întrebarea: De ce din cinci în cinci metri?… Păi aici se făceau pauzele când se revenea la suprafaţă pentru înlăturarea efectului penetrării azotului în sânge care duce la paralizie sau şi mai grav chiar la deces. Această adâncime după explicaţiile lui Costică Scarlat nu era periculoasă mai ales pentru scafandrii experimentaţi ca ei, dar cum repeta el de nenumărate ori : „paza bună trece primejdia rea.”
Cei doi arheologi ţinându-se de bara de protecţie a bacului, priveau spre adâncurile mării. (Foto 5)
– Interesant, de mult n-am mai văzut o mare aşa de limpede… uite ce clar se vede saula cu noduri!…
Scarlat, radia de fericire.(Foto 6) Ne înţelegeam din priviri. Ochii lui îmi spuneau:..,,- Cred că am să dau de ceva „tare” astăzi!…” Am ridicat degetul mare de la mâna dreaptă în sus zâmbind în semn că am înţeles bucuria lui.
Cei doi scafandri numiţi, a plonjat în mare. Scarlat după ei. Îi urmăream cum se îndreaptă în partea dinspre pupa bacului. Arheologii au pornit şi ei spre pupa. Eu după ei. Nu se prea vedea bine. Marea devenise sticloasă din cauza strălucirii soarelui.
– Oare ce au găsit acolo?… îi vezi, toţi sunt grămadă, tare sunt curios!… spuse arheologul cu părul mai bogat.
Petre cu căştile pe urechi, se ridică în picioare de pe un scaun improvizat dintr-o ladă de sticle cu apă minerală şi cu voce tare se adresă unui coleg:
– Repede, aici la pupa aduceţi parâma pentru scos obiectele grele!…
În bordul babord, pe partea centrală a bacului se afla încolăcită ca un şarpe o parâmă groasă, împletită, de aproximativ 2o mm. şi de lungime de peste 30 de metri. Doi scafandri au pornit în fugă înspre ea. Puntea bacului era destul de îngustă îngreunând mersul marinarilor. Greutatea parâmei şi-a spus cuvântul. Se observa încordarea muşchilor celor doi scafandri, mai ales când au ridicat-o şi au pornit cu ea spre pupa.
– Hai, măi, mai repede că aşteaptă tov. comandant!… le strigă Petre care, cu căştile pe cap, nu-şi dădea seama că în loc să vorbească liniştit mai mult ţipa.
– Ce tot ţipi aşa, doar ştii cât e de grea!?… îi reproşă unul dintre scafandri.
-8-
– Hai mai repede că aşteaptă şeful!… continuă Petre.
Au aruncat capul parâmei de care era legată o cutie metalică în care se găseau mai multe scule amarate (legate), ca: ciocan, raşchete, bomfaier şi altele care sub greutatea lor a început să coboare spre fundul mării. Unul dintre scafandri, cu mănuşi de protecţie, dirija parâma spre fund, iar celălalt ajuta la desfăşurarea ei. Se cunoştea că era o muncă bine exersată.
– Au găsit o ancoră!… ţipă din nou Petre.
-Tare sunt curios, ce vechime are?… spuse unul dintre arheologi şi se aplecă mai mult peste bord, parcă încercând să ajungă la faţa locului.
– Vedem noi!… răspunse colegul său.
Au trecut aproape 15 minute.
– Băieţi, haideţi la parâmă, tov. comandant ne-a ordonat să tragem ancora sus.
-9-
– Luaţi capătul parâmei şi cu el la bigă!… (Biga este un fel de macara mai rudimentară care se foloseşte la nave pentru urcarea la bord a diferitelor materiale mai grele)
Trecând prin scripetele bigii parâma, trei scafandri au început să tragă. După câteva opinteli, ancora începu să se ridice spre suprafaţă. La saula cu noduri scafandrii ajunseseră la 10 metri, (Foto 7) după căteva minute la 5 metri, (Foto8) apoi Scarlat împreună cu scafandri au ieşit la suprafaţă.
Scoţând din gură muştucul prin care trăgea aerul din butelii Costică strigă:
– Cred că e din epoca romană, (Foto 9) am dat lovitura!…
Faţa îi radia toată de fericire. Îmi plăcea de el că era un mare sufletist. Toate acţiunile lui erau făcute cu răbdare, simţ de răspundere şi acţiona cu toată inima în rezolvarea obiectivelor propuse. Se ridicară cu toţii pe scăriţa metalică ce era fixată de marginea bordajului. Ancora şi-a scos capul din mare, apoi mijlocul şi în sfârşit braţele ruginite (Foto 10) încărcate cu midii, alge şi bucăţi de rocă marină.
A fost trasă la bord.Ochii lui Scarlat străluceau de mulţumire.S-a apropiat de ancoră şi a sărutat-o.
– Măi, mâncate-ar tata, cât te-am căutat!… a început să o mângâie şi să o cureţe de alge şi midii.
– Cred că ai dreptate răspunse unul dintre arheologi, se pare că, e din epoca romană!…
– Păi am mai văzut ceva asemănător într-un album cu antichităţi, minunat!… Voi ce mai staţi, la treabă, curăţaţi bine şi cu atenţie ancora!… se adresă grupului de scafandri ce admira bijuteria ruginită de mare şi vreme.
– Dar de ce ţin astea pe mine, de bucurie am uitat să le dau jos!…şi-a desprins chingile, iar Petre l-a ajutat să dea buteliile jos din spate.
– Ei, cum a mers instalaţia?… l-am întrebat eu pe când îşi scotea costumul de neopren.
– Minunat, nici nu-ţi poţi da seama cât ne ajută. Avem noi limbajul mâinilor şi semnelor dar acum este cu adevărat o plăcere să lucrezi…
– Îmi pare bine că am putut să vă fiu de folos. Mi-am luat nişte libere şi doresc să mai ies cu voi.
– Minunat!…era cuvântul lui preferat când se entuziasma.
– Deci mâine la ce oră plecaţi?….
– Păi ca astăzi, 07.30. Să ştii că nu am uitat promisiunea, te băgam şi astăzi la apă dar vezi cum e treaba, se grăbesc domnii arheologi şi trebuie să-i duc la mal. Am uitat să te prezint, mii de scuze!…
Am făcut prezentările. Era deja ora 14.00. În drum spre bază Scarlat m-a luat împreună cu cei doi arheologi în cabina de comandă şi desfăşurând o hartă a trecut punctul unde a găsit ancora. Din comandă ne uitam cu toţii la ancora care după mii de ani a ieşit din mare să vadă noua înfăţişare a Callatisului. (Foto 11)
– Uitaţi-vă!…această hartă este o bogăţie naţională. Ea atestă civilizaţia şi trecutul poporului nostru pe ţărmul Mării Negre. Aici am găsit cioburi de amfore, aici ţigle… şi începu să depene povestea lor. Pe nesimţite am ajuns la bază.
Atunci mi-am dat seama cât de migăloasă e munca şi ce multă răbdare trebuie să ai ca arheolog în special subacvatic. A trecut o zi de lucru găsind doar o singură ancoră. La bord, în larg, majoritatea stăteam în chiloţi de baie. Mă roşisem bine. Am făcut şi două băi căci soarele începuse să ardă puternic. Ajunşi la bază, ne-am luat rămas bun de la cei doi arheologi şi când să plec Scarlat mă opreşte:
– Mai stai puţin, te văd foarte interesat de munca noastră, nu eşti marinar dar iubeşti marea mult mai mult decât o fac mulţi de-ai noştri. Îmi pare bine că mai am şi eu cu cine discuta probleme de-ale noastre. Măi, pe unde treci, pe unde te duci toţi discută numai de fotbal. E cea mai mare cretinie, că aş trebuie să-i spun acestui sport de tâmpiţi care aleargă după o băşică de piele. Dar mai cretini sunt cei care dau bani să-i vadă şi sunt în stare să se bată, să se supere, să-şi spargă bojocii urlând la un amărât de gol!
-11-
– Te pui cu sportul rege!… am căutat eu să-l liniştesc.
Aprins la faţă Costică cu glasul ridicat spuse:
– Ce rege măi, ce rege… regele proştilor!… Ce folos aduc ăştia omenirii?… Nu vezi că în străinătate se vând ca sclavii, mâine, poimâine aşa va fi şi la noi!…
– Nu aduc nici un folos, dar aduc bani mulţi!… Am căutat din nou să-l liniştesc.
– Hai, văd că şi tu eşti cu ei, degeaba vorbesc!… Bronzat cum era parcă se înegrise şi mai tare.
– Nu te supăra, ai perfectă dreptate, dar dacă marea majoritate adoră sportul ăsta tâmpit cum îi spui tu, ce putem face?… Şi mie, să ştii, că îmi pare tare rău când văd că cercetătorii, medicii, în special chirurgii, care readuc la viaţă sufletele în prag de moarte şi mulţi alţii care muncesc pentru binele omenirii nu sunt remuneraţi pe măsura faptelor lor, iar un fotbalist ori un antrenor se joacă cu banii. Ce putem face, te pui cu valul?…
– Păi vezi că am dreptate?…
M-am uitat la ceas. Trecuse de 15.00.
– O să avem timp să mai discutăm astfel de probleme, îmi pare rău dar mă aşteaptă ai mei cu masa.
– Ai dreptate, s-a făcut târziu. Îmi pare bine că am început să ne înţelegem!… Pe faţă i-a apărut zâmbetul. Mi-a întins mâna pentru salut.
– Atunci poftă mare şi pe mâine!… i-am răspuns eu mulţumit că discuţia noastră destul de aprinsă s-a încheiat cu bine.
Mâinile noastre s-au împreunat şi strâns cu putere.
– Pe mâine la ora 07.30!… spuse Scarlat radiind de bucurie că până la urmă s-a făcut înţeles.
PRIMA SCUFUNDARE
A doua zi la datorie. Am ajuns la 07.15.
– Dacă ai venit, ridicăm ancora !… spuse Scarlat.
Bacul s-a desprins uşor de pontonul care se prelungea spre largul ghiolului. Marea la fel de calmă ca şi ieri. De data aceasta am staţionat la aproape două mile în larg în dreptul hotelului „Mangalia”.
– Acum să te văd căpitane de ce eşti în stare!…
Ne-am îndreptat spre capacele care închideau cala bacului unde se aflau buteliile cu aer aranjate frumos.
Uitându-se la militari ordonă:
– Toată lumea la butelii,verificaţi-vă echipamentul!… George,cel din margine l-am pregătit pentru
-12-
tine!…
M-am apropiat de butelii. (Foto 12) Acolo erau şi labele din cauciuc cu ajutorul cărora aveai spor la înot. Eram obişnuit cu ele, nu era o noutate. Scarlat urmărea echipa cum se pregătea pentru imersiune. Apoi veni către mine şi-mi spuse:
– Vezi, ăsta este manometru de presiune, când se apropie de roşu te duci la saula cu noduri. Ai să te ridici câte un nod când am să-ţi spun eu prin căşti. Mi-am pus căştile şi laringofonul. De mijloc m-a legat cu o saulă subţire.
– De ce mă legi, ţi-am spus că nu sunt novice, mă descurc şi fără saulă!…
– Auzi, faci ce ordon eu, aicea eu sunt şeful!…
M-a bătut pe obraz făcându-mi cu ochiul apoi a continuat:
– Paza bună trece primejdia rea!…
– Bine!… i-am răspuns şi m-am îndreptat spre scăriţa ce ducea la mare.
– Lasă-ţi ochelarii şi pune muştucul în gură să facem o probă cu telefonul ăsta!… Îşi pusese şi el căştile şi laringofonul.
I-am ridicat mâna dreaptă cu degetul mare către în sus aşa cum am văzut că fac ei la încuviinţare. L-am auzit în căşti:
– Se pare că te-ai integrat repede în echipa noastră, văd că te descurci!…
– Se poate!… i-am răspuns şi am intrat uşor în mare. Apa era destul de caldă şi nu a trebuit să mă îmbrac în costumul de neopren. Am început coborârea spre fundul mării. De mult nu mai văzusem aşa mare limpede. Inainte să intru în apă, Costică, m-a întrebat ce greutate am. Pe vremea aceea aveam aproape 78 kg. A ales o curea cu greutăţi de plumb care să-mi servească la deplasarea uşoară prin apă. Cu ele puteam sta la orice adâncime fără ca apa să mă ridice spre suprafaţă. Era minunat. Deodată aud tare în cască de m-am şi speriat:
– Băi, George, cu respiraţia pe care o ai nu-ţi ajunge butelia nici 10 minute, fii calm şi respiră mai rar, aşa… foarte bine!…
Avea dreptate, aer era destul, dar senzaţia ce ţi-o dau adâncurile mării de izolare şi singurătate este foarte puternică atunci când intri prima dată. La doi metri urechile au început să ţiuie. Am făcut decompresia înghiţind în sec cum eram obişnuit şi în apnee. Deodată am auzit un ţiuit şi un poc!… semn că urechile au echilibrat presiunea internă cu cea din apă eliberându-se de durerea dată de presiunea apei. Am început să dau din picioare. Acestea trebuie să fie întinse ca la craul şi mişcate paralel unul lângă altul, sau amândouă odată, ca la înotul stil fluture sau gen delfin. Se pare că am început să vă dau lecţii de scufundare dar toate acestea le-am citit în cărţi de când am început scufundările în apnee. Am ajuns pe fund. Poate nu ştiţi dar toate în apă se văd mărite cu o treime. Un guvide cât o palmă aproape că îl vezi dublu. Eram într-o zonă cu piatră multă. Pe ici pe colo câte un guvide prins cu ventuza lui de stâncă dând
din gură parcă îmi spunea bine ai venit. I-am făcut semn cu mâna. S-a speriat şi a plecat pe altă piatră.
-13-
Când m-am uitat spre suprafaţa mării soarele se vedea difuz pătrunzând cu razele sale aurii, salutând vieţuitoarele adâncului tăcut. Ce minunat, ce frumos!…Nu puteam să mă depărtez prea mult de acel loc căci eram legat de brâu şi de cordonul cu căştile. Apa acolo la aproape 20 de metri adâncime era mai rece. Începeam să simt frigul. M-am uitat la manometru mai aveam aer destul. Am început să privesc cu atenţie fundul cu piatră dar şi cu porţiuni de nisip. Spre prova bacului mi s-a părut că văd ceva ieşind din nisip. Am înotat spre acel loc. Am luat în mână ciotul acela. Era un mâner de oală de pământ.
– Costică mi se pare că am dat de ceva interesant!…
– De ce anume ?… veni răspunsul.
– O toartă ca de oală de lut!….
– Foarte bine, vezi că vine către tine Ionescu, l-am trimis să vadă cum te simţi!…
– Mulţumesc, dar cred că nu voi sta prea mult că am cam îngheţat!….
– Bine, treci la saula cu noduri şi urcă la primul nod!…
– În regulă!…i-am răspuns repede. Chiar doream să mă urc la suprafaţă căci îngheţasem. Eu sunt foarte rău de frig.
– Nu pleci de acolo până nu îţi spun eu!…
– Am înţeles regula!…
Ajuns la primul nod mă ţineam cu mâna de saulă şi privind în jos îl vedeam scormonind în nisip pe Ionescu cu un şpaclu de zidărie. De gât avea prins un săculeţ destul de voluminos. La picior peste costumul de neopren o teacă cu un cuţit mare vânătoresc pe care îl folosea la săpat şi curăţat.
– Urcă la 5 metri!…am auzit în căşti vocea lui Scarlat.
– Am înţeles, să trăiţi, şeful e şef şi în chiloţi!…
– Aşa, aşa!… se auzi vocea şi Costică începu să râdă.
Apa era mai caldă. Ionescu tot băga în sac resturi de oale, parcă şi ţigle…
– Ionescule, ce ai găsit acolo?… l-am întrebat văzând că şi el avea căştile pe cap.
– Lucruri interesante tov. căpitan, am raportat şefului să mai trimită oameni.
– Bravo, îmi pare bine!…
Am auzit un zgomot. Când m-am uitat în sus trei scafandri plonjaseră în apă. Au trecut pe lângă mine, coborând spre Ionescu.
– Gata, poţi să urci la bord!…am auzit vocea lui Scarlat.
– Sosesc!… i-am răspuns eu şi am început să urc spre suprafaţă. Apa era deja caldă. Mă simţeam deosebit de bine, mulţumit şi fericit.
M-am urcat pe scara metalică. Bordajul bacului era fierbinte foc. Cred că puteai să prăjeşti ouăle pe el. Noroc că pe borduri se aflau grătare de lemn pe care se putea călca în voie fără să te frigi.
– Ei, cum a fost?… mă întrebă Scarlat îndreptându-se spre mine.
– Minunat!…i-am răspuns. Cred că radiam de fericire.
– Îmi pare bine!…şi mă bătu pe umăr.
– Am să-ţi spun ceva. Sunt curios ce răspuns ai să-mi dai. Într-o zi m-am scufundat în apnee cu harbaleta în mînă să caut un vânat mai de soi. Un hanus, calcan ori strunghil ceva mai mare. Am coborât pe fund şi mă uitam în stânga şi în dreapta. Înotând foarte liniştit, la un moment dat m-am speriat căci nu simţeam nevoia să ies la suprafaţă să iau aer. Parcă aş fi avut butelie. Am ieşit cu toate că mai puteam sta la fund. M-am băgat din nou să mai încerc o dată, dar a trebuit să ies repede la suprafaţă din lipsă de aer. Ce spui, care este părerea ta?…
– Foarte simplu, cred că ai făcut o bună oxigenare a plămânilor fără să-ţi dai seama. Să ştii că există o tehnică specială pentru oxigenare, dar trebuie mult antrenament şi exersat zilnic chiar pe mal. Vezi tu… dacă îţi încarci plămânii cu aer şi cobori, nu faci mare brânză. Când te scufunzi trebuie să ai plămînii goliţi de aer, mă refer, în apnee, căci te ajută să cobori mai repede. Când ai plămânii plini de aer eşti ca o minge care o apeşi ca să o bagi în apă…Vei obosi foarte repede!…
– Da cred că am înţeles, mulţam fain!…
– Eşti ardelean?…
– Nu, tata a fost şi am făcut Şcoala Militară la Sibiu. Îmi plăcea cuvântul ăsta „fain”. Îl auzeam des şi de la tata.
– Bine ardelene!… şi începu să râdă.
– Sunt curios ce au găsit băieţii jos?!…
– Tocmai voiam să cobor la ei, stai tu la centrală!…
-14-
– E în regulă!…
Mi-am pus căştile şi laringofonul. Scarlat a luat o butelie şi-a pus-o în spate, a ridicat mîna spre mine în semn de la revedere şi a plonjat.(Foto 13) Soarele era sus pe bolta cerească şi arunca razele ascuţite şi înţepătoare asupra noastră şi a mării. Nu mai puteam să-i văd prea bine pe cei de jos căci marea avea un luciu ce te orbea. În căşti auzeam convorbirea dintre cei doi scafandri. Au găsit destule mărunți- şuri dar care aveau o mare valoare arheologică. Nu a mai durat mult timp şi i-am auzit că se pregătesc să
urce la suprafaţă. Ziua a fost destul de bogată.
Ajunşi la bord şi golindu-şi sacii îşi admirau bucuroşi capturile.
– Bravo căpitane, toate sunt datorită ţie, tu le-ai descoperit!… mi se adresă Scarlat strângându-mi mâna puternic.
– Cred că exagerezi, eu am găsit un ciob iar băieţii pe celelalte!…i-am răspuns arătând spre capturi.
– Tu ai fost băftosul!… Să ştii că Zeiţa Fortuna nu vine la toţi, aşa că ţine minte eşti un om norocos!…
– Pe naiba, berbecii nu prea au noroc. Totul la ei vine prin muncă… aşa că nu se prea potriveşte afirmaţia ta!… i-am răspuns gândindu-mă retroactiv la marele meu noroc pe care nu l-am avut niciodată.
– Uite care e problema, tot ce vezi se datorează ţie aşa că mulţam fain, cum spui tu!…
Am început să râdem uitându-ne la obiectele dezgropate din nisipul fin al adâncului. (Foto 14)
– Hai la comandă să trecem locul unde am găsit cioburile!… aşa denumea el obiectele provenite din amfore şi alte vase din ceramică.
Am intrat in cabină. Harta era deja desfăşurată cu multe notaţii pe ea.
– Vezi tu… Am mai început o hartă a Tomisului subacvatic. Am realizat şi multe schiţe pe melamină. Aştept să-mi vină aparatură specială de fotografiat şi filmat subacvatic. Sunt şi sisteme de legătură prin emisie, dar scumpe al naibii, dar până să facem rost de aşa ceva centrăliţa asta e de milioane.
– Îmi pare bine că te ajută, când ai probleme cu electronica poţi apela la mine la orice oră din zi şi din noapte. V-am îndrăgit pe toţi, sunteţi deosebiţi!…
– Să-ţi mai spun un secret. Militarii pe care îi vezi trebuie antrenaţi pentru misiuni. Îi frec mult la bazin. Nu au timp să pună grăsime pe ei. Acolo îi aleg. Sunt unul şi unul!…
– Am observat, sunt ca spirtul, se mişcă repede. Asta e foarte bine…
-15-
– Da şi îmi pare bine că şefii cei mari mi-au acordat credit lăsându-mă să fac şi cercetările astea subacvatice. Au înţeles importanţa lor. Pentru istoria trecutului nostru.
Începuse iar să se aprindă la faţă. Era convingător când se apuca să-ţi explice ceva. Nu îi plăcea pălăvrăgeala iar când cineva nu avea dreptate nu se ferea să i-o spună în faţă.
– Ce voiam să te întreb?… a mai făcut cineva cercetări subacvatice privind arheologia?…
– După câte ştiu eu, nu!…
– Păi atunci se cheamă că tu eşti un deschizător de drumuri în arheologia subacvatică!…
– S-ar putea!…Vezi tu, am ajuns la nişte concluzii pe care nu le-am citit nicăieri. Spre exemplu: o amforă întreagă, datorită formei sale poate să stea mii de ani pe fundul mării fără să se mişte de acolo, pe când bucăţile de amforă spartă se pot deplasa continuu datorită curenţilor marini care sunt foarte puternici.
– Ai mare dreptate. Uite noi în yachting la naţionale, mă refer la mangalioţi şi constănţeni în regate, în funcţie de vânt ţinem cont de curenţii care te pot ajuta sau din contră să te facă să ţii coada plutonului, cum s-ar zice. Bucureştenii au început şi ei să înveţe chestia asta dar nu o pot simţi atât de bine ca noi.
Discuţiile noastre cred că s-ar fi prelungit la infinit. Nici nu am simţit când bacul a intrat în port şi am auzit comenzile de manevră:
Încet motoarele înainte, toată viteza înapoi… stop!…
Bacul s-a oprit cuminte la ponton. Era deja ora 15.00. A mai trecut o zi. Mă simţeam minunat!…
La plecare m-a întrebat:
– Ce faci, mai vii mâine?…
– Crezi că scapi de mine, la 07.15 sunt la datorie, ultimul liber aşa că trebuie să profit de el.
– Ai dreptate, am să-ţi duc lipsa. Ce îmi place la tine e că ştii să asculţi omul. Mi-am dat seama că îndrăgeşti cu adevărat munca noastră. Hai că poate te aşteaptă la masă, poftă mare!…
– Poftă mare şi ţie!…
– Mulţumesc, eu mănânc la popotă, mai am multe de făcut în după-amiaza asta!…
– Atunci şi spor la treabă!…
– Mulţumesc şi pe mâine!…
Ne-am strâns puternic mâinile şi am plecat cu gândul la ziua ce va veni.
-16-
A TREIA ZI
În ziua a treia marea nu mai era aşa de calmă dar totuşi limpede şi frumoasă. Am brăzdat-o, ca să mă exprim aşa, ore în şir dar Ionescu căci el devenise specialistul în acvaplan nu a mai descoperit nimic.
– Stop motoarele!…ordonă Scarlat.
Se aşternu liniştea.
– Lăsaţi ancora!…
Zornăitul metalic al lanţului ancorei, în liniştea mării, amplifica nereuşita scotocirii noastre. Aşa sunt şi zilele omului, când mai bune când mai rele.
– Ionescule, dă adunarea echipajului!… ordonă Scarlat cu vocea lui baritonală.
– Grupă, în linie adunarea!… strigă Ionescu.
În mare viteză scafandrii s-au adunat în linie luând poziţia de drepţi.
– Pe loc repaus!… le ordonă Scarlat.
– Astăzi norocul nu ne-a surâs, aşa că, în grup de trei vă luaţi costumele şi înotaţi pe fundul mării până la geamandura din Sud. Vă cronometrez!… Atenţie dacă observaţi obiecte deosebite vă întrerupeţi activitatea şi unul dintre voi să iasă la suprafaţă ca să venim cu bacul acolo!… Să mai facem şi puţin antrenament de rezistenţă, clar?….
I-a împărţit pe grupe de câte trei. Prima grupă şi-au pus costumele de neopren, buteliile, ochelarii şi au aşteptat comanda de „marş subacvatic”. Pe rând Scarlat a trecut pe la fiecare examinându-le cu minuţiozitate presiunea din butelii, manometrul, busola şi tot echipamentul cu care erau dotaţi.
– Mă Trică, nu vezi cum ţi-ai pus chinga dreaptă de la butelii, vrei să rămâi fără costum şi cu vânătaie la umăr?… şi-i aranjă cu grijă chinga, apoi cu palma dreaptă îl mângâie uşor pe obraz.
– Am înţeles, să trăiţi!….
– Ai înţeles pe naiba!… ştii că te-am mai găsit odată în deficit!… Fii mai atent!…
– Să trăiţi, am înţeles!….
Hai la apă şi fiţi atenţi la ce întâlniţi!….
Scafandrii plonjară în apă. Îi vedeam cum se scufundă şi cum dispar în adâncurile mării îndreptându-se spre geamandura ordonată.
– Ionescule, preiei comanda, eu cobor cu căpitanul să facem o plimbare prin împrejurimi!….
Inima mi-a tresărit, credeam că de supărare m-a uitat. Nici nu îndrăzneam să-i mai spun să mă scufund.
– Credeai că te-am uitat, hai să facem o mică plimbare amândoi!…
-17-
Am luat amândoi buteliile cu aer şi ne-am echipat.
– Ştii ce rugăminte am, hai să facem o fotografie împreună aşa, echipaţi!…l-am rugat eu.
– George, astăzi nu am chef de fotografii, fă tu că eu m-am tot pozat…
– Ionescule, vezi că la comandă lângă hartă am pus aparatul foto!…doream să imortalizez clipa.
Era aparatul meu nelipsit, un Smena rusesc cu care am făcut o ladă de fotografii. Fotografia a fost şi este un hobi al meu. Acum se fac foarte simplu cu aparatele digitale dar în anii 60 – 70 făceam developarea filmului în tancuri speciale sau chiar farfurii adânci la întuneric şi apoi cu aparatul de mărit realizam fotografiile după plac. Acesta a fost norocul meu. (Foto 15) este fotografia făcută de Ionescu înainte de imersiune.
.Uitându-mă într-o zi printre fotografii, multe pe care le am într-o cutie de carton, am dat de cele expuse în cartea de faţă, venindu-mi ideea de a scrie frumoasa aventură ce am petrecut-o cu Costică, cu MARELE SCARLAT, o scriu cu mâna pe inimă căci a fost un om deosebit.
După imortalizare, m-am deplasat spre scăriţa ce duce în mare şi am coborât în apă. Încins cum eram, de soarele arzător apa mi s-a părut tare rece. (Foto 16)
– Bârrr!….am strigat fără să vreau la intrarea în apă.
Am plonjat pe spate să scap de răceala apei. Scarlat era deja în mare şi mi-a făcut semn să ne scufundăm.
Înotam unul lângă altul. Am atins fundul. Multă piatră dar şi alge. Mi-a arătat căluţii de mare care, liniştiţi, vreo şase, şapte, se plimbau tacticoşi printre algele mişcătoare din cauza curenţilor marini. Totul era minunat. Razele soarelui se jucau pe fundul mării lăsând dâre de lumină şi umbre asemănătoare marilor spectacole. Era o feerie. Cine ştie când voi mai viziona asemenea sublim spectacol. M-am uitat în sus. Silueta bacului se vedea micuţă. Scarlat mi-a făcut semn să mergem la navă. Trebuia să sosească prima grupă.
– Ei, cum a fost?…
– Mă mai întrebi?… i-am spus eu cu părere de rău că timpul a trecut aşa de repede şi că voi fi departe de un bun prieten.
– Ce ai mutra asta, nu te simţi bine?…
– Cum să mă simt bine când se finita la comedia?…
– Hai, lasă că o să mai ai ocazii să mergem la Marele Neptun în vizită!…
Primul grup a sosit la bac.
-18-
– Cât au făcut Ionescule?…
Acesta se uită la cronometru şi raportă timpul realizat de grupă.
– Bravo!….Nimic deosebit pe traseu?…
– Nimic tov. comandant!…răspunse şeful grupului.
– Următoarea grupă la apă!…
Al doilea grup deja pregătit, după ce a fost controlat de Costică cu aceeaşi minuţiozitate, a plonjat în mare dispărând în scurt timp.
– Hai înăuntru să mă mai uit pe hartă.!…
Ajuns la comandă, se aplecă asupra hărţii cu multe însemnări pe ea şi medită lung de parcă prima dată o văzuse.
– Unde să mai caut?… vezi tu, am dat la adâncime destul de mică de blocuri mari de piatră finisate, de amfore cu reziduuri de vinuri sau uleiuri pietrificate, fapt ce mă face să cred că asupra oraşului Callatis a avut loc un mare cutremur… O idee de a mea, nu e ceva cert dar… Se scărpină în părul blond bogat şi cârlionţat.
– Mă uit la tine şi te invidiez!… Ce minunat să ai un ţel în viaţă, să lupţi pentru ceva, pentru cineva. Oare conducerea marinei îşi dă seama de asta, de importanţa muncii tale?…
– Îşi dă Şerbănică, altfel mai eram aici?….
– Ai dreptate!… i-am răspuns.
Al doilea grup se urca la bord. Scarlat a ieşit repede din cabină.
– Ce timp au, Ionescule?…
Cu cronometrul în mână Ionescu i-a raportat timpul. Au discutat ceva.
– Toţi care aţi mai rămas, la apă!…ordonă scurt căpitanul.
Cinci scafandri au plonjat. Era deja ora 13.00. Soarele ardea puternic. Totul la bord era încins. Pe punte era amenajat un umbrar, unde scafandrii deja se apucaseră de încărcat buteliile cu aer. Compresorul era nelipsit de la bord. Zgomotul lui şi clipoceala micilor valuri care se spărgeau de bordajul navei spinteca liniştea ce ne înconjura.
Deodată la aproximativ 300 de metri spre geamandura unde trebuia să ajungă grupul apăru un
scafandru care făcea cu mâna. Scarlat în aşteptarea grupului îl văzu primul.
– Sus ancora şi porniţi motoarele!… Cred că au descoperit ceva, ar fi bine!…
Bacul a pornit încet înainte. Ajunşi lângă scafandri Costică întrebă:
– Aţi dat de ceva?…
– Câteva ţigle tov. comandant!…spuse scafandrul ieşit din mare. (Foto 17)
– Hai că am să cobor şi eu!…
Se echipă repede şi plonjă. După aproximativ zece minute au apărut cu toţii la suprafaţă. Aveau şi două ţigle.
-19-
Urcând la bord Scarlat îmi spuse bucuros:
– Tot n-am pierdut timpul degeaba astăzi, puţin antrenament şi două ţigle sinopiene!… Faţa îi radia de fericire.
I-am înţeles această fericire. Mă gândeam la vechiul nostru proverb românesc: „Încetul cu încetul se face oţetul!…”
Până am ajuns în port ceasul necruţător arăta orele 14.30. În drum spre bază l-am rugat pe un militar să-mi mai facă o fotografie de amintire. (Foto 18)
Ne-am luat rămas bun, ne-am strâns în braţe şi cu promisiunea că ne vom mai revedea am pornit gânditor spre casă… ,,- Doamne ce viaţă frumoasă!…”
DUPĂ MAI MULŢI ANI
Au trecut mulţi ani… Nu m-am mai întâlnit cu Constantin Scarlat căci făcea scufundări în portul Tomis. Din auzite de la colegii lui am aflat că în faţa Cazinoului a descoperit multe obiecte antice. Acest fapt m-a bucurat nespus.
Am mai aflat, de asemenea, că la câteva mile în larg, în faţa Mangaliei, a descoperit izvoare termale în jurul cărora midiile făceau perle de diferite culori. Se pare că a fost cu ele la Bucureşti pentru evaluare. Din nefericire fără valoare căci nu erau rotunde.
A fost apoi îmbarcat pe o navă de pescuit oceanic unde s-a remarcat în diferite activităţi subacvatice de întreţinere a navei.
Într-o zi m-am întâlnit cu el la Mangalia în faţa blocului IGAF cum îi spunem noi vechii mangalioţi, acum Cămin de Garnizoană. El m-a remarcat.
– George, ce faci?…
Ne-am strâns cu putere mîinile.
– Costică!… Doamne de când nu ne-am mai văzut!?…
– Ce mai faci, mai concurezi?…
– A trebuit să mă las, o hernie de disc m-a pus la pat multe săptămâni. Medicii mi-au interzis să mai
practic yachtingul. Îmi pare nespus de rău dar asta este.
– Păcat!… Ce faci acum?…
– Voiam să-mi cumpăr ceva de la librărie!…
– Lasă că te duci mai târziu, ştii că am o datorie la tine?…
– Ce datorie?… am întrebat eu mirat.
– Berea pentru centrală!…
– Hai las-o moartă, cred că eu îţi sunt dator vândut pentru fericirea care mi-ai produs-o cu scufundările!…
– Mai vedem noi!… Hai la Cazinou să bem o bere!…
– Hai!…
Ne-am îndreptat spre Cazinou. Nu era multă lume la ora 17.00. Am ocupat o masă mai retrasă lângă Ciupercă.
– Tu ce mai faci că nu mai ştiu nimic despre tine?…
– Sunt foarte supărat!…
– Ce s-a mai întîmplat?… am întrebat curios.
– Am făcut o „strigare” către forurile superioare de partid şi de stat, poate ajunge la Ceauşescu…
– Ce s-a mai întâmplat?…
– Uite care este treaba!… Nebunii ăştia au început să facă diguri în faţa Mangaliei, la Neptun peste tot…
– Şi ce e rău în asta?… am întrebat contrariat.
– Eu am studiat mult curenţii marini din faţa Mangaliei. Aceste diguri vor micşora plaja, nu numai la Mangalia ci peste tot!…
– Dacă spui tu!… şi am ridicat din umeri.
– Nu că spun eu, măi e o certitudine, înţelegi?…
– Înţeleg şi cred în experienţa ta!…
Începuse iar să se aprindă la faţă, vorbirea i s-a amplificat şi gesticulând a continuat.
– Am atenţionat organele de drept că în faţa Mangaliei sunt izvoare termale care ar putea încălzi tot oraşul cu preţuri mici pentru locuitorii urbei, dar cine să audă?… Nişte tâmpiţi!… Ştiu că va costa, dar costurile se vor amortiza foarte repede. Dacă le propuneai să construiască un stadion pentru fotbal se apucau de treabă repede. De ce o fi lumea asta aşa de bătută în cap?…
– Iar te-ai aprins!…
– Cum să nu mă aprind măi George când văd atâta delăsare şi cretinie?…
– Am auzit că ai găsit şi multe perle pe lângă izvoarele alea termale?…
– Am găsit un rahat, nu se pot valorifica. Ce îmi pare bine este că am luat legătura scrisă cu Cousteau, marele scufundător francez. Se pare că va veni la noi în Delta Dunării. Doresc neapărat să-l văd. Şi el mi-a scris că ar vrea să mă cunoască.
Nici nu ştiu când s-a făcut ora 20.00.
– Uite cum trece vremea, hai că am întâlnire cu cineva. Mi-a părut bine că te-am întâlnit!…
– Şi mie… i-am răspuns. Se mai calmase.
Am căzut de acord ca plata berilor să o facem juma-jumi. Cu plaja la Mangalia a avut mare dreptate. Pe măsură ce trec anii devine tot mai îngustă.
Ultima oară l-am întâlnit când Muzeul Marinei Române împlinea 15 ani de la înfiinţare. Era bolnav, mergea greu însoţit de un bărbat. Mi l-a recomandat dar nu am fost prea atent fascinându-mă chipul lui în suferinţă. Ochii îi erau strălucitori şi luceau intens ca două stele. Se vedea pe faţa lui că dorea să trăiască, să mai poată face multe fapte folositoare societăţii. Toată viaţa lui a fost o luptă. A fost un mare patriot. Când rostea cuvintele România şi român se aprindea la faţă şi ochii te scânteiau cu lucirea lor. M-am apropiat de el.
– Mă mai cunoşti?…
S-a uitat la mine lung, m-a măsurat şi mi-a spus:
– De unde să te iau, te cunosc!… şi mi-a pus degetul arărător în piept.
– Mangalia… centrala de scafandri… îi amintii eu.
– George!…acum mi-a căzut fisa, Doamne, cum să nu te cunosc!…
-21-
M-a strâns tare în braţe. M-a împins uşor de umeri înapoi şi s-a uitat la mine lung.
– Să ştii că m-am gândit deseori la tine. Îmi pare tare bine că ne-am întâlnit!…
Aceasta a fost ultima noastră întâlnire. Îmi aduc aminte că a luat cuvântul. Ridicându-se destul de greu de pe scaun a spus printre altele:
„- Planetei noastre TERRA ar trebui să-i schimbăm numele în ACVATERRA căci apa predomină planeta!…” Ultima fotografie (Foto19) cu Cdr.Constantin Scarlat la Muzeul Marinei Militare înainte să ia cuvântul.
Nu credeţi că are dreptate?….Eu cred că da!…
Când am aflat de decesul lui m-au cuprins lacrimile.
– De ce, Doamne, nu l-ai mai lăsat în viaţă măcar câte luni sau ani a petrecut în adâncurile necunoscute ale oceanului planetar?…
Cam atât am avut de scris despre bunul meu prieten Constantin Scarlat. Curios din fire am dat o fugă şi pe la Muzeul Marinei din Constanţa. M-am întâlnit cu doi arheologi din cadrul muzeului. Reţin numele unuia dintre ei Andrei Vochiţu.
Au fost foarte drăguţi şi m-au condus în încăperile unde se aflau multe din „capturile” bunului meu fost prieten, Constantin Scarlat. Am fotografiat ce era mai important. Mi s-au pus la dispoziţie o parte din dosarele comandorului Scarlat cu studiile sale asupra multor probleme pe care nu le cunoşteam, astfel:
-22-
Deci s-a ocupat şi de studiul cercetării subacvatice pentru construcţiile portuare în special al portului nou Mangalia. (Foto 20) sau „Ruinele antice de la Km.172 sub apa Dunării.” (Foto 21)
Alt dosar prezintă cercetările subacvatice privind „Apeductul pentru aprovizionarea cu apă potabilă a navelor din portul antic Callatis”, mai bine spus corăbiilor din acea vreme.(Foto 22)
-23-
„Investigaţii istorico-arheologice şi geografico-hidrologice asupra căilor navigabile de acces în interiorul vechiului teritoriu geto-dac din Dobrogea” (Foto 23)
-24-
Activitatea diversificată a comandorului Scarlat a cuprins chiar şi studii privind cauzele eşuării unor nave, atât româneşti cât şi străine. De aici se pot trage multe concluzii. Munca tenace şi foarte dificilă a acestui erou temerar, după părerea mea, este puţin cunoscută chiar şi în rândul cadrelor marinei militare. Să ştiţi că nu greşesc, căci am întrebat pe mulţi compatrioţi de-ai săi ce cunosc despre preocupările lui pentru a mării informaţiile pe care doresc să le aduc la cunoştinţă publicului larg?… Foarte puţini au putut să-mi dea unele date referitoare la activitatea marelui dispărut. De ce?… fiindcă era un om retras, cu gândul numai la muncă şi la cercetările sale. Faptele cotidiene îl interesau prea puţin.
Redau mai jos fotografii din cadrul Muzeului Marinei Române din Constanţa:
„Capturile” Cdr. Constantin Scarlat sunt frumos aşezate pe nisip parcă amintind locurile subacvatice în care au fost găsite. (Foto 24) sugerează cum stăteau înfipte în nisip amforele, ţiglele sau chiar şi unele scule, un ciocan şi o toporişcă. De asemenea ghiulele din piatră folosite în acea vreme.
(Foto 25, 26 şi 27) reprezintă un prim plan al arnjamentului din ( Foto 24). Se observă fragmente din lemn ale unei corăbii, o toporişcă, un ciocan şi proiectile din piatră amfore şi ţigle folosite de antici.
-25-
-26-
Ţigle bizantine
Amfore
-27-
Aşa arăta corabia a cărei chilă a fost găsită
la Mangalia.
Corabia de la foto 30
O ancoră asemănătoare celei de la Mangalia.
-28-
Aşa arăta Portul antic Tomis…
Amănunte deosebite despre Tomis
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Atenţie!…am scris această carte pentru a aduce aminte forurilor superioare ale Municipiului Mangalia, că undeva acolo în larg există izvoare, cu apă termală, care pot folosi precum a spus-o şi marele dispărut la încălzirea oraşului şi în alte scopuri umanitare.
Dacă o să vă duceţi la Muzeul Marinei Române de la Constanţa, veţi da şi de „capturile” lui Constantin Scarlat. Poate o să vi se pară multe ori puţine, dar să nu uitaţi că în ele sunt stocate pe lângă trecutul poporului nostru şi ani de zile ai pionierului arheologiei marine din ţara noastră şi a echipei sale,
CONSTANTIN SCARLAT
CUPRINS:
- Cum l-am cunoscut pe Constantin Scarlat 2
- Ancora 4
- Prima scufundare 11
- A treia zi 16
- După mai mulţi ani 19 autor George Șerban
Biblioteca 