METAMORFOZA RUGĂCIUNII ŞI ELEMENTUL SACRU AL ENUNŢĂRII EI (Psalmii – Poezia divină)


Motto:Şi să-m dai şi duh de biruinţă, / Ca să-nvăţ pre cei fără de lege / Cătră căile tale s-alerge, / Să să-ntoarcă de pre răutate / Cătră a ta svântă bunătate.” (Varlaam, Psalmul 50 din Psaltirea în versuri)

Cuvinte cheie: rugăciune, element, enunţare, pasiune, metamorfoză, om

  1. Rugăciunea şi sensul enunţării acesteiaMotto:Pasiunea este foc ceresc ce însufleţeşte lumea morală.” (Helvetius) În istoria biblică, rugăciunea a fost numită de către Sfinţii Părinţi, printre care Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nyssa, autorul antropologiei creştine: convorbire cu Dumnezeu şi Înălţarea minţii către Dumnezeu sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu. O demonstrare perfectă a metamorfozării omului în eu şi a eului în El. Cuvântul rugii, întotdeauna pornită din interiorul celui care o rostea, a răspândit universal misticul cod al iertării: şi ne iartă nouă greşealele noastre, corelând puterea divină cu cea telurică: precum iertăm şi noi greşiţilor noştri. Termenul romanizat rugă, din limba sanscrită, îl vom întâlni răspândit atât în toponimia românească: Rugăneşti (sat în comuna Şimoneşti, Harghita), Rugăria (sat pe Colinele Tutovei, comuna Voineşti, Vaslui), Rugăşeşti (sat în comuna Căţeiu, Cluj), Rugea (sat în comuna Boianu Mare, Bihor), Ruget (sat în comuna Roşia de Amaradia, Gorj, nume întîlnit şi la denumirea unui sat din comuna Vidra, judeţul Vrancea), Rugetu (sat în comuna Slătioara, Vâlcea), Rugi (localitate în Caraş Severin) etc., cât şi în  onomastică: Ruga, Rug, Rugaci (nume cu o frecvenţă aproximativă, în ţara noastră, de 0,0005%, de acest nume de familie beneficiind 95 de persoane)[2], Ruge, Rugea, Rugean, Rugeană, Rugeanu, Rugel etc. 2. Psalmii în contextul poeziei anticeMotto: Am fost ca nerodul din poveste / Ce cară soarele cu oborocul / În casa-i fără uşi, fără ferestre…/ şi-ţi blestemă întunericul şi nenorocul. (Vasile Voiculescu, Luminatorul)      Dacă de la Facere omul-creat şi-a simţit lăuntrul mângâiat de boarea fiorului divin, el nu şi-a stăpânit totuşi teama că nu va mai putea, într-o zi, să fie precum cuvântul dorinţelor deusiene, aceste fapte făcându-ne să avem toate motivele să credem că nici adierile artei, în care omul s-a dezlănţuit, nu i-au fost străine. Cavernele Altamirei[5], de exemplu, din Spania, supranumită şi “Capela Sixtină a Artei Cuaternare”, adăposteşte în interiorul ei capodopere de pictură preistorică, cultură magdaleniană, artă rupestră pe care cu greu erudiţii în domeniu au putut-o cataloga  ca  datând dintr-o  perioadă atât de îndepărtată, faţă de ceea ce Caverna Altamira, „Căprioară”                                 numim astăzi civilizaţie modernă. Inteligenţa omului, nu întâmplătoare la unii dintre semenii noştri, şi ne-ar plăcea să spunem aleşi de divinitate, a dat în Mesopotamia scrierea cuneiformă, care ne-a transmis Epopeea lui Ghilgameş dar şi pe cea hieroglifică a Egiptului Cărţii Morţilor, din care am aflat mistere ale celui de-al treilea rit, iar harpa davidică ne-a dăruit Psalmii, o culegere alcătuită din o sută cincizeci de rugăciuni, supuse unor exigenţe individuale ale interpretării, dar şi ale unei exprimări aparte comunitare. Ne-ar plăcea să spunem 150 de poeme, din care cifra rezumativă 3, simbol simplificat al Trinităţii, însă Septuaginta are şi un al 151-lea psalm, care însă poartă menţiunea: în afara numărului.[6] Structurate în genuri diferite, aceste creaţii literare religioase, despre care vechea şcoală rabinică credea că aparţin profetului şi regelui David, pornesc de la invocarea graţiei la rugăciunea de solicitare şi de  la meditaţia sapienţială la revolta cea mai violentă. În Bibliile ebraice, Psalmii sunt numiţi Sefer T’hillim sau simplu T’hillim, ceea ce înseamnă carte de laude sau laude. Tema acestei cărţi este aceea a laudelor aduse puterii deusiene, însă multe dintre aceste compoziţii în versuri sunt adevărate rugăciuni, implorării aduse Marii Divinităţi. Psalmii, stihuri imnice, într-o manieră davidică, se întâlnesc în literatura română religioasă atât în Cazania lui Varlaam (1643), cât şi în Psaltirea pre versuri tocmită (1673) a lui Dosoftei. Studiul lor a dus, mai târziu, în creaţiile de tip religios la crearea unor poezii ritmice atât creaţia lui George Coşbuc şi Octavian Goga, cât şi în poezia cu tentă tradiţionalistă, a lui Vasile Voiculescu, dar şi în poezia modernistă a lui Lucian Blaga. Literatură lirică versificată, cu tăinuiri psalmice, în sensul că este surprinsă drama omului modern aflat în căutarea sinelui, prin raportare la Dumnezeu, se va regăsi şi la Alexandru Macedonski, ciclul Psalmi moderni, Tudor Arghezi, seria celor 17 psalmi sau Şt. Augustin Doinaş cu nu mai puţin de 100 de psalmi, reuniţi într-o plachetă, apărută la Editura Albatros, în anul 1997.Psalmii lui David                                                                rugăciunii.  Pastorul şi misionarul creştin Andrey Murray (1828-1917) spunea că: Rugăciunea de mijlocire este puntea de legătură între neputinţa noastră şi atotputernicia lui Dumnezeu. Într-un timp al său, de nemărginire şi cuprindere a meditaţiei spre bine, scriitorul englez John Bunyan (1628-1688) confirma propria-i retragere în lumea nevăzută a dorinţelor divine: În viaţă de rugăciune este mai bine să ai inima plină chiar dacă n-ai cuvinte, decât să ai cuvinte şi inima să-ţi fie goală.Ultimul principiu al structurii poetice a Psalmilor este cel numit sintetic sau formal, unde cel de-al doilea vers preia ideea primului şi o transmite celor următoare, amplificând-o. Nu întâmplător, denumit şi principiu formal pentru că în acest fel, primele două paralelisme, sinonimic şi antitetic, se întrepătrund: „Zis-a cel nebun întru inima sa: / Nu este Dumnezeu! / Stricaţi au devenit / şi urâţi s-au făcut în căile lor, / nu-i nimeni care să facă binele, / nu, nici măcar unul nu este / Din cer s-a aplecat Domnul / spre fiii oamenilor / să vadă dacă este cineva care înţelege / sau care-L urmează pe Dumnezeu” (Ps.13,1-2).            În concluzie, sensul rugăciunii este acela al momentului spunerii ei. Oricare dintre marii literaţi ai lumii a simţit la un moment dat nevoia să se destăinuie într-o clipă a supunerii faţă de divinitate şi să se alăture binelui: Ceresc bumerang al sufletelor noastre, / Fulger ţintit de inimă spre Dumnezeu, / Tu, rugăciune, biruitoare mereu / Peste orice înfrângeri, orice dezastre / Străbaţi genuni, la Domnul te sui / Şi de-L atingi te întorci îndată / Înapoi la cei ce te-au trimis, încărcată / De toate bogăţiile milelor Lui (Vasile Voiculescu, Rugăciune).[11]               Spuneam, în rândurile de mai sus, că Psalmii grupează în Vechiul Testament creaţiile mai multor scriitori foarte cunoscuţi lumii antice ebraice. Avem obligaţia să amintim că aceste poeme imnice, în versuri, au fost compuse într-o perioadă de peste zece secole. Încă din timpul lui Moise şi până după întoarcerea din captivitate, scriitori talentaţi, elevaţi şi cunoscători ai acestui mod de a aşeza în versuri dorinţele către divinitate au creat nemuritoarele imnuri de slavă şi de iertare a greşealelor. În special, în timpul regelui David, poeţii lumii antice arabe au cules astfel de creaţii populare în versuri, pe care le-au renăscut într-o formă deosebit de interesantă în cercetarea psalmilor.În concluzie, ar fi o eroare să se creadă că regele David ar fi compus toţi psalmii numai pentru faptul că este autorul a 73 de poeme, care, de altfel, îi poartă numele şi care au fost numite imnuri davidice. Cercetările întreprinse de specialiştii în domeniu au dovedit că nu regele David este în totalitate autorul celor 150 de psalmi.  Judecând însă lucrurile în esenţa lor, uzitând de forma de prezentare în masă, este oare orice comunicare (în cazul nostru prezentarea psalmilor sau exprimarea unei rugăciuni), pe care receptorul o doreşte difuzată, un scop de a metamorfoza câţi mai mulţi oameni pentru a-şi face publice ideile, sentimentele, opiniile ori evenimentele cu care a intrat în relaţie directă? La momentul când se petrece acţiunea creării psalmilor, cu siguranţă, da. Vraja fenomenului sacru netezea gândirea sapienţială şi o lega cu toate evenimentele trăite de oamenii de atunci. Legătura dintre adierea deusiană, care se petrecea aievea între om şi sfânt, era atât de normală, încât oamenii nu mai percepeau ceea ce poate fi adevărat sau nu. Secolul al XX-lea,  în care am intrat şi încercăm să tot răspundem unor întrebări din care fac parte şi răspunsurile la divinitate, s-au remarcat, în mod special, prin amploarea pe care a luat-o comunicarea publică, mass media cunoscând o dezvoltare nu doar fără precedent, dar detaşată mult de alte forme de comunicare, prin posibilităţile de informare de care dispune, dar şi prin modalităţile de manipulare la care poate apela la tot pasul. În mod uzual, în procesul comunicării zilnice dintre indivizi, cea mai mare pondere o are, în mod natural, comunicarea interpersonală. Această comunicare ar putea defini ceea ce noi am consemnat la începutul lucrării că omul a acumulat teama de neînţeles, o dorinţă a supunerii în faţa necunoscutului prin spuneri care, cu timpul, au devenit virtuţi sacre ale celui care le cunoştea sau care în timp le va cunoaşte. În concluzie, potrivit cercetărilor întreprinse la Centrul Francez de Fizică Teoretică şi a studiului nostru, referitor la metamorfoza rugăciunii şi a elementului sacru al enunţării ei, răspunsul privind explicarea acestei sintagme rezultă din însăşi explicaţia energia degajată de mişcările şi interacţiunea particulelor quark, enunţ susţinut de marele om de ştiinţă Albert Einstein, în Teoria Relativităţii, că masa (în cazul nostru, conţinutul de cuvinte care materializează rugăciunea) şi energia (elementul enunţării acesteia, devenit sacru prin însuşi faptul că este recitat din Biblie) sunt echivalente, rezultând metamorfozarea ca un concept de înţelegere al dublei existenţe.              *** Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, (1975), Academia Română, Institutul de Lingvistică «Iorgu  Iordan – Al. Rosetti», Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;*** Dicţionar latin-român, ediţia a III-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973;Anania, Bartolomeu, Valeriu, Biblia cu ilustraţii, Editura Litera, Bucureşti, 2011;            Angelescu, Silviu, (1995), Legenda, Editura Cartex, Bucureşti;            Bârlea, Ovidiu, (1976), Mică enciclopedie a poveştilor româneşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;Berinde, Aurel şi Lugojan, Simion, Contribuţii la cunoaşterea limbii dacilor, Editura Facla, Timişoara, 1984;Cântecul Niebelungilor, (1964), tălmăcire de Virgil Tempeanu, E.L.LL Bucureşti;Coatu, Nicoleta, (2004), Eros, magie, speranţă, Editura Rosetti Educaţional, Bucureşti;Drimba, Ovidiu, (1998), Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Saeculuum – Vestala, Bucureşti;Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Editura Univers Rnciclopedic, Bucureşti, 2000;Gibert, Pierre, Biblia, Cartea, Cărţile, Editura Univers, Bucureşti, 2000;Johns, Gary, Comportament organizaţional, Bucureşti, Editura Economică, 1998;Mărtinaş, Ioan, Istoria creştinismului la români şi a catolicismului în Moldova, Editura Sapientia, Iaşi, 2013;Pease, Allan şi Garner, Alan, Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei, Bucureşti, Editura Polimark, 1999;Taguieff, Pierre-André, Iluminaţii. Esoterism, teoria conspiraţiei, extremism, Editura RAO, Bucureşti, 2008;Voiculescu, Vasile, Poezii, (2 vol.), Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968; Rezumat în limba română: Creaţi într-un timp al proliferării societăţii lumii antice, Psalmii, poeme imnice de îndurare şi înduioşare a puterii divine, au fost grupaţi în cinci cărţi care au format, la rândul lor, câte o culegere separată.  Primii 41 de psalmi aveau să compună Cartea întâi, următorii psalmi, până la numărul 72 au format Cartea a doua. Psalmii 73-89 vor fi grupaţi în Cartea a treia, psalmii 90–106, Cartea a patra, iar de la psalmul 107 la  150 vor forma cea de A cincea carte. Vom constata, pe parcursul studierii acestor poeme, un fapt destul de interesant în structurarea lor şi, anume, aceste lucrări literare în versuri ritmate însă fără rimă, numite şi scripturi ebraice, deţin trei mari subdiviziuni, supranumite, nu întâmplător, Legea, Profeţii şi Scrierile. În urma cercetărilor întreprinse s-a constatat că aceste poeme religioase, închinate lui Iehova, formează prima carte din ultimul grup, iar uneori numele primei cărţi este folosit pentru a indica întregul grup. Adevărul îl vom întâlni în Noul Testament, acolo unde  Iisus va reaminti că toate scripturile care se refereau la el din legea lui Moise, din Profeţi sau din Psalmi: trebuie să se împlinească, prin toate acestea, Mântuitorul înţelegând faptele înscrise în Scripturile Ebraice (Luca 24:27, 44). În literatura română religioasă, aceste creaţii literare, produs al gândirii şi ştiinţei unor mari înţelepţi ai acelor vremuri, au fost structurate astfel: poeme de laudă sau mulţumire, în care se recunoaşte puterea lui Dumnezeu, poeme de strâmtorare, recitate ca ajutor la necaz, continuând cu poemele istorice, apoi poemele didactice, care expun diverse sfaturi şi învăţăminte, poemele mesianice, cele de căinţă, încheind cu poemele care conţin blesteme. Ultima grupare a acestor creaţii literare, numiţi şi psalmi, a fost creată tocmai pentru a da posibilitatea omului de a-şi crea un scut împotriva demonilor, a puterilor întunecate care ne agresează şi cărora li se spune pe drept cuvânt “duşmani”….. ( stilul dur de formulare corespunde în totalitate legilor Vechiului Testament)….şi nu persoanelor concrete, care ne agasează în viaţa de zi cu zi!
  2. Summary in English: Create proliferation in a time of ancient world society, Psalms, poems hymnical of mercy and tenderness of divine power was divided into five books that have formed in turn by a separate collection. The first 41 psalms had to write first book, the following psalms to the number 72 Second Book format. Psalms 73-89 will be grouped in the third book, Psalms 90-106, the fourth book, and from Psalm 107-150 will form the fifth book. We found, on studying these poems, a fact quite interesting in their structure, ie, these literary works but without rhyme rhymed verses, called the Hebrew Scriptures have three subdivisions, called, not coincidentally, the Law, the Prophets and writings. The result of the research it was found that these poems religious worship Jehovah, form the first book in the last group, and sometimes the name of the first book is used to indicate the entire group. The truth we will meet in the New Testament where Jesus will remind all scripts that referred to him in the law of Moses, the Prophets and the Psalms must be fulfilled by all these facts Saviour understanding entered into Hebrew Scriptures (Luke 24:27, 44). Romanian religious literature, the literary product of some great sages of those times were structured as follows: poems of praise and thanksgiving, which recognizes the power of God, poems of trouble, recited to help you trouble continuing with poems historical, and didactic poems that expose various tips and lessons, messianic poems, most of repentance, ending with poems containing curses. Last grouping of these narratives, called the psalms, was created precisely to enable man to create a shield against demons, the dark powers that assault us and who are rightly says „enemies” ….. (Hard style form fully corresponds to the Old Testament law) …. and not actual people who annoys us in everyday life!
  3. Weber, R. Douglas, Cheia lui Solomon. Proiectul Codis, Editura Leda, Bucureşti, 2008.
  4.   Turcuş, Şerban, Sfântul Scaun şi românii în sec. al XIII-lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001;
  5. Stănciulescu, Elisabeta, Teorii sociologice ale educaţiei. Producerea eului şi construcţia sociologiei. Prefaţă de Traian Rotariu, Iaşi, Editura Polirom, 1996;
  6. Păcurariu, Mircea, Sfinţi daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994;
  7. Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti, Editura Politică, 1983;
  8. Ispas, Sabina, (2003), Cultură orală şi informaţie transculturală, Editura Academiei Române, Bucureşti;
  9. Eliade, Mircea, (1992), Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti;
  10. Drimba, Ovidiu, (1995), Incursiuni în civilizaţia omenirii, Bucureşti, Editura Excelsior – Multi Press;
  11. Croce, Benedetto, (1972), Poezia. Introducere în critica şi istoria poeziei şi literaturii, traducere şi prefaţă de Şerbau Stati, Editura Univers, Bucureşti;
  12. Cântarea lui Roland, (1974), traducere Eugen Tănase, Editura Univers, Bucureşti;
  13. Brăiloiu, Constantin; Ispas, Sabina, (1998), Sub aripa cerului, Editura Enciclopedică, Bucureşti;
  14.             Beowulf, tălmăcire şi prefaţă de Dan Duţescu şi Leon Leviţchi, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1969;
  15. Bănescu, Nicolae, (2000), Istoria Imperiului Bizantin, vol. I, Editura Anastasia;
  16. Angelescu, Silviu, (1995), Mitul şi literatura. Editura Cartex, Bucureşti;
  17. *** Enciclopedia Universală Britanica, (2010), Editura Litera, Bucureşti;
  18. *** Dicţionar Universal Ilustrat al Limbii Române, (2010), Editura Litera, Bucureşti;
  19. *** Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române, (2005), Academia Română, Institutul de Lingvistică «Iorgu  Iordan – Al. Rosetti», Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;
  20. Bibliografie:
  21.  Adevărul existenţei procesului de metamorfozare îl dă însă celebra formulă a lui Einstein, E=mc2, care a fost confirmată, spunem noi, ca o formulă a demonstrării existenţei divinităţii, de către o echipă de fizicieni europeni. Aceştia, angajaţi ai Centrului Francez de Fizică Teoretică, au folosit computere performante şi au calculat masa protonilor şi a neutronilor, care fac parte din compoziţia nucleului atomului (informează Yahoo News). La rândul lor, s-a observat că protonii şi neutronii au în alcătuire particule mai mici, cunoscute sub numele de quark. Problema cu care fizicienii s-au confruntat a fost următoarea: dacă masa particulelor quark este de 5%, unde este restul de 95%?
  22. În concluzie, răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi afirmativ, nu însă sigur. În acel moment are loc metamorfozarea, corelarea ideilor cu cuvântul rostit, impresionarea prin transmiterea mesajului sacru, însă totul depinde de sistemul nostru nervos central. Şi, atunci, cum vom percepe mitul. Ce vom lăsa mitologiei să studieze şi ce Bibliei? Unde se opreşte realul şi de unde începe irealul. Este liberul arbitru al receptorului o decizie conştientă de a se conecta şi vibra în tonul emiţătorului? S-a constatat că nu toţi oamenii care meditează pot deveni emiţători sensibilizatori.
  23. Sub o altă formă decât cea enunţată în prezentarea psalmilor, comunicarea elementului sacru este definit, în special, prin caracterul său public, ca un proces de comunicare în cadrul căruia emiţătorul nu exclude pe nimeni de la decodarea mesajului, comunicarea fiind publică şi, din această cauză îşi propune să fie general accesibilă. Psalmii au fost recunoscuţi, de către teoreticienii şi criticii literari în domeniu, drept literatură imnică în versuri special creată pentru a fi cântată în care sentimentele psalmistului aveau să reliefeze nu evenimente ca în poezia narativă şi dramatică. Unii psalmi, totuşi, sunt de acest ultim tip; povestesc o poveste sau au un element dramatic. Ei au fost scrişi în versuri ebraice ritmice, dar fără rimă. Împreunând mâinile ca şi cum ne-am imagina că în palmele noastre se află un măr, realizăm ceea ce a dovedit fizica cuantică că în interiorul lor avem un ghem de energii săltăreţe. Copacul cunoaşterii, sistemul nostru nervos central, are un întreg ansamblu de rădăcini care transmit informaţii către creierul nostru, care separă ordinea de haos, cunoaşterea ştiinţifică de superstiţii, certitudinile de mistere. Conştiinţa nu este decât un efect secundar al computerului biologic din capul omului. Gândesc, deci exist. Oamenii de ştiinţă în domeniu au demonstrat că circuitele noastre neuronale prelucrează date de la simţuri şi le proiectează, ca pe o hologramă, în jurul nostru. Acest univers creat de mintea noastră l-am numit realitate. Fiecare conştiinţă îşi are realitatea ei. Sensul acesta, al comunicării în masă are drept rezonanţă emiterea de mesaje prin care emiţătorul se adresează, fără deosebire, oricui, prin intermediul unui canal la care fiecare instanţă receptoare are acces necondiţionat, cel puţin în măsura în care accesul depinde de emiţător. Acceptând fenomenul de metamorfozare, apelând la efectul secundar al computerului biologic din capul omului, rezumat la sintagma gândesc, deci exist, psalmii, cu siguranţă, sunt creaţii literare ale inteligenţei umane, care transmit informaţii reale ale unor evenimente trăite de personajul care a creat aceste lucrări, dar şi de influenţa pe care a avut-o din exterior în crearea acestor poeme. Fiind de acord cu sensul termenului metamorfozare, din „Dicţionarul Explicativ al Limbii Române”, editat de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” 1975, tragem concluzia că aceste creaţii literare remarcabile timpului în care au fost create (asupra cărora planează încă semne de întrebare privind creatorul acestora), au avut un important şi real demers în schimbarea caracterului, a firii şi comportamentului aceluia care le-a creat, dar şi a celora care le-au citit/ascultat în timpul care a urmat.
  24. 4. Element sacru şi metamorfozare a firii
  25. Grupate după evenimentele care au avut loc şi subliniate în conţinututl psalmilor, dar şi după felul cântării acestora, o sensibilă diferenţiere după stilul în care au fost concepute (să urmărim tonul agresiv al Psalmului 49 al lui Asaf, faţă de cel de milostenie al lui David, din Psalmul 50, când profetul Natan venise să îl mustre pe rege pentru că îndrăznise să se desfete cu Batşeba, soţia lui oşteanului său, Urie), aceste poeme au dat posibilitatea cercetătorului, aplecat spre studiul lor filologic, să constate stilurile diferite ale multora dintre psalmi fapt care a făcut punerea mai multor semne de întrebare asupra autorilor, începând să fie negată ipoteza existenţei unui singur autor, care se credea că a fost regele David. Deşi aceste suprascrieri nu par să fie întotdeauna de o mare acurateţe, ele au putut permite posibilitatea tragerii unor concluzii, în urma separării acestora, ţinând cont de anumite caracteristici care au făcut să se decidă următoarea clasificare: primii 12 psalmi s-au atribuit lui Asaf[12], dar, deoarece se pare că cel puţin unii dintre aceşti 12 psalmi se referă la o perioadă ulterioară, se crede că unii dintre ei au fost creaţi de fiii lui Asaf. Lui Eman şi lui Etan le este atribuit câte un psalm; suprascrierile a doi psalmi îl indică şi pe Solomon; 72 dintre aceste poeme sunt atribuite lui David, a 73-a suprascriere, menţionându-i chiar numele. Psalmul 90 a fost atribuit lui Moise şi e probabil că şi al 91-lea să fi fost compus tot de el. 11 psalmi sunt dedicaţi fiilor lui Kore. Se constată în conţinutul lor că există şi alte suprascrieri care nu menţionează niciun nume personal, iar 34 de psalmi sunt fără nicio adnotare.
  26.             Creaţi într-un timp al proliferării societăţii lumii antice, Psalmii, poeme imnice de îndurare şi înduioşare a puterii divine, au fost grupaţi în cinci cărţi care au format, la rândul lor, câte o culegere separată.  Primii 41 de psalmi aveau să compună Cartea întâi, următorii psalmi, până la numărul 72 au format Cartea a doua. Psalmii 73-89 vor fi grupaţi în Cartea a treia, psalmii 90–106, Cartea a patra, iar de la psalmul 107 la  150 vor forma cea de A cincea carte. Vom constata, pe parcursul studierii acestor poeme, un fapt destul de interesant în structurarea lor şi, anume, aceste lucrări literare în versuri ritmate însă fără rimă, numite şi scripturi ebraice, deţin trei mari subdiviziuni, supranumite, nu întâmplător, Legea, Profeţii şi Scrierile. În urma cercetărilor întreprinse s-a constatat că aceste poeme religioase, închinate lui Iehova, formează prima carte din ultimul grup, iar uneori numele primei cărţi este folosit pentru a indica întregul grup. Adevărul îl vom întâlni în Noul Testament, acolo unde  Iisus va reaminti că toate scripturile care se refereau la el din legea lui Moise, din Profeţi sau din Psalmi: trebuie să se împlinească, prin toate acestea, Mântuitorul înţelegând faptele înscrise în Scripturile Ebraice (Luca 24:27, 44). În literatura română religioasă, aceste creații literare, produs al gândirii şi ştiinţei unor mari înțelepți ai acelor vremuri, au fost structurate astfel: poeme de laudă sau mulţumire, în care se recunoaşte puterea lui Dumnezeu, poeme de strâmtorare, recitate ca ajutor la necaz, continuând cu poemele istorice, apoi poemele didactice, care expun diverse sfaturi şi învăţăminte, poemele mesianice, cele de căinţă, încheind cu poemele care conţin blesteme. Ultima grupare a acestor creații literare, numiți și psalmi, a fost creată tocmai pentru a da posibilitatea omului de a-și crea un scut împotriva demonilor, a puterilor întunecate care ne agresează şi cărora li se spune pe drept cuvânt “duşmani”….. ( stilul dur de formulare corespunde în totalitate legilor Vechiului Testament)….şi nu persoanelor concrete, care ne agasează în viaţa de zi cu zi!
  27. Motto: Toate răspunsurile vin atunci când intră în templu şi, culcat la pământ, să se închine lui Dumnezeu (Psalmul 73,17).
  28. 3. Scurt istoric al creării Psalmilor
  29.             Recitarea rugăciunii necesită o anumită stare din partea celui care se apleacă spre spunerea acelor cuvinte, de la care se aşteaptă ivirea binelui. Până la rugăciunea iertativă Tatăl Nostru, ca imn al divinului-om, pe care Iisus crucificat a recitat-o sub durere, ca întâia rugăciune a omului spre sacrul universal, nu se cunosc alte rugăciuni decât discursuri între om şi divinitate. Trei legăminte a făcut Dumnezeu cu omul creat: primul cu Noe, al doilea cu Avraam (Facerea, cap.15 şi 17), iar al treilea cu un popor pe care şi l-a crezut mult mai apropiat de iubirea către el, al lui Israel[8]. Dacă am despărţi în silabe numele neamului biblic care a dăinuit în istorie, Is-Ra-El[9], vom ajunge la concluzia, care dovedeşte întru totul, că însuşi acest nume, parte a mitologiei marii arii arabe, este o metamorfozare a trei enunţuri. În fiecare dintre ele vom întâlni numeroase rituri şi ritualuri specifice gloriei unor divinităţi. Forme şi formalităţi, credinţe şi spiritualitate specifice unei zone întinse a Terrei. Discursurile divine însumează interdicţii tocmai pentru buna dezvoltare a construcţiei omului, este o perioadă, până la Marea Crucificare, la care cuvintele divine s-au adaugat cuvintelor omului: Şi a umblat Enoh cu Dumnezeu şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase.[10] În perioada de început a lumii nici nu era nevoie de rugăciune pentru că însăşi prezenţa divină justifica dorinţa de a afla şi de a fi păzit a omului. Verbul strămutase, cu sensul de îl luase cu Sine, se prezintă într-o cu totul altă formă în textul biblic în limba greacă metatithemi, care se poate traduce prin a trece ceva sau pe cineva dintr-o stare de existenţă în alta. Acelaşi fenomen, care s-a petrecut cu strămutarea lui Enoh, din lumea creată în lumea lui Dumnezeu, s-a întâmplat şi cu Ilie. Trei astfel de strămutări au avut loc în rândul celor creaţi, între care doi în plină activitate, Enoh şi Ilie, iar Maria, mama Mântuitorului, din starea de veghe, o stare a meditaţiei şi a durerii lăsării omului pradă viciului care domina la acea vreme Pământul. După moartea acesteia se intensifică rugăciunea, iar sensul cuvintelor deschide misterul acestora, o metamorfozare spre unicul scop, acela al Mântuirii. Ce justifica mântuirea decât depărtarea de vicii, o viaţă la care meditaţia şi ruga de salvare către divinitate să oprească răul să domine. Omul care se ruga lui Dumnezeu, prin cuvinte curate, se simţea cu totul altfel faţă de cel care se aglomera cu spuse fără noimă.
  30. Cel de-al doilea principiu de artă poetică, specific stihului psalmilor ebraici, este cunoscut sub numele de paralelism antitetic, care pune cele două versuri în opoziţie sau în contrast de gândire: „Cei de-acolo în care de luptă, cei de dincolo în cai, / dar noi întru numele Domnului / Dumnezeului nostru ne vom încrede. / Ei s-au împiedicat şi au căzut, / dar noi ne-am ridicat şi drepţi am stat” (Ps.19,8). Misiunea elevată a versului nu lasă loc de compromisuri în gândire, dualizează imaginile însă ideea este unică, aceea a stăpânirii voilor de către puterea divină. Antiteza căzut – ridicat dezvoltă elementul sacru al enunţării faptului şi, anume, acela al păstrării verticalităţii. Cel care cade este stăpânit de păcat, iar cel care se ridică, doreşte iertarea şi menţinerea în dreptate. În Psalmi, dreptatea lui Dumnezeu este însăşi recunoaşterea faţă de om că este iertat dacă, spăşit, revine la verticalitatea vieţii dăruite.
  31. Cartea Psalmilor sau Psaltirea, aşa cum s-a impus prin terminologia greacă ortodoxă, a impus grăitoare exemple de artă poetică ebraică, îndeosebi prin ceea ce am putea numi paralelismul stihurilor ca principiu fundamental al compoziţiei poetice ebraice. Acest principiu dezvăluie în conţinututl acestor creaţii literare deosebite un paralelism al gândirii unde ideea din primul vers este reluată în cel de-al doilea care, după caz, o repetă, o neagă sau o îmbogăţeşte făcând ca structura acestor poezii să reprezinte un unicat cultural.[7] Consemnările lui Origen, referitoare la structura stihurilor Psalmilor din Vechiului Testament, ne îndreptăţesc să subliniem că aceste creaţii literare sunt cu totul diferite de toate teoriile care au stat la baza structurii poeziei greceşti. Arta poetică ebraică, spuneam în rândurile de mai sus, deţine trei caracteristici esenţiale, pe care vom încerca să le definim, astfel: prima formă constatată în compoziţia versificată a psalmilor davidieni este paralelismul sinonimic: „Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu / şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria” (Ps.2,1). În această primă formă de exprimare poetică observăm că în al doilea vers se repetă ideea primului rostită oarecum altfel. Liricul a simţit nevoia unei exprimări a cuvântului într-o manieră aparte faţă de toate exprimările epice, nonsens al trăirilor aglomerate. Prin rugăciune se înălţa voia eului de transformare şi de martirizare prin însăşi dăruirea de cuvinte   alese,   imnul   fiind   creaţia   lirică   metamorfozată   a
  32. În rostirea lirică religioasă, un ton aparte în enunţare, l-au avut psalmii, care alcătuiesc o culegere de poeme sfinte ce aparţin genului liric, special compuse pentru a fi cântate cu acompaniament de instrumente muzicale cu coarde şi mai târziu de suflat. Traducerea grecească a Settantei numeşte această carte Psalmoi, nume care desemnează cântece cu acompaniament muzical. Cartea Psalmilor, numită uneori Psaltire, tocmai pentru faptul că ele fuseseră compuse pentru a fi acompaniate, la început cu instrumente cu coarde, considerate divine.
  33. Rugăciunea se rostea cu un anumit scop, pentru că unic a fost actul creării omului ca fiinţă cu putere deliberatoare, fapt întâlnit şi în rugăciunea elevată, a poeziei: şi el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei, / şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei, / În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers / Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers, / Şi tot pe lângã-acestea cerşesc înc-un adaos: / Sã-ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos![3]. Credincioşii dogmatici, creştini, musulmani, budhişti etc., au intensificat valoarea testamentară a rugăciunii şi au ridicat-o la polul superior exprimării sale. În profunzimea rostirilor acesteia rugăciunea a înălţat dorinţa umană spre voinţă şi i-a dat puterea poetului din omul rostuit să creeze: Crengi mari, cu blânda floare, au crescut / Din miezul sâmburelui meu de lut. / Ci nu ştiu cum să Te numesc, Iubire: / Părinte, frate, domn, prieten, mire… / Căci să vorbesc cu meşteşug nu ştiu, / Dar parcă, Doamne, Mumă-mi eşti şi Fiu.[4] În măsura în care ştiinţa divină dezvăluie înţelesul mistic al sintagmei frică de Dumnezeu, într-o nemărginită supunere faţă de lege şi credinţa faţă de legământ, acolo unde limbajul poetic a acceptat supunerea cuvântului exprimării, a discursului sau a povestirii, activitatea intelectuală desăvârşea, prin excelenţă, înţelepciunea căreia îi datorăm, până la urmă, însăşi existenţa Bibliei.
  34. Rezultat al unor neputinţe fiinduale, omul a acumulat teama de neînţeles, o dorinţă a supunerii în faţa necunoscutului prin spuneri care, cu timpul, au devenit virtuţi sacre ale celui care le cunoştea. Etimologic, conceptul rugăciune, o terminologie aureolată a definitului sacru rugă, îşi are rădăcinile în limba sanscrită, raga[1], care se traduce prin pasiune, acea mărturie a extazului izvorât la conştientizarea unui anumit ţel, precum şi acea clocotire care se revarsă dinăuntrul sinelui contra silniciilor care împresoară acest ţel. Sensul enunţării rugăciunii este redat tocmai în cel al pronunuţării cuvântului rogatio, -nis care, tradus din limba latină, înseamnă rugă, stăruinţă. Însă conceptul rogationem, cu activul în plan universal rogo, -are, -aviatum, însumează toată dorinţa celui aplecat spre iertare: a ruga cu stăruinţă. Rugăciunea este un proces pe cât de simplu în aparenţă, pe atât de complex în demersul lui de punere în aplicare, un act cu o importanţă care depăşeşte esenţialul, un mijloc de a ne pune în legătură directă cu divinitatea prin înălţarea gândului, a energiilor interioare vitale, a voinţei noastre, spre ceea ce simţim că este încântător. Rugăciunea este sinele definit prin pasiune, însă o stare pe care scriitorul şi gânditorul francez Stendhal o vedea ca tot ceea ce poate fi mai interesant pentru că în ea totul este neprevăzut, iar purtătorul îi e victima.

[1] Aurel Berinde şi Simion Lugojan, Contribuţii la cunoaşterea limbii dacilor, Editura Facla, Timişoara, 1984.

[2] Notă: am solicitat spre relevare un studiu minim al acestui cuvânt (oprindu-vă la numele de familie „Rugaci”), care se observă răspândit pe toată suprafaţa teritoriilor locuite de daci, dintr-o limbă din care provenea şi limba tracă.

[3] Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac, ediţie bibliofilă, Editura Minerva, Bucureşti, 2003.

[4] Teodosia-Zorica Laţcu, Rodire, Editura Dacia Traiană, Sibiu, 1944.

[5] Cavernele Altamirei, peşteră lângă Santander în N Spaniei, faimoasă pentru picturile preistorice remarcabile şi pentru gravurile datând din 17000-14000 î.Hr. Prima descriere a peşterii datează din anul 1880. Lungimea ei este de aproape 270 m. Tavanul sălii principale  este acoperit cu picturi, reprezentând în special bizoni (culorile folosite sunt roşu-aprins, negru şi violet), dar şi mistreţi, cai şi o căprioară. Alături de acestea, pe tavan, se află şi opt gravuri reprezentând figuri antropomorfe, precum şi diverse inscripţii. Artefactele gravate şi alte rămăşiţe materiale sugerează că peştera ar fi fost locul unor adunări, cu ocazia evenimentelor ciclice. Cf. Enciclopedia Universală Britanică, vol.1, p.130, Editura Litera, Bucureşti, 2010.

[6] Acelaşi număr de psalmi îl cuprinde Vulgata; Fericitul Ieronim i-a tradus mai întâi după Septuaginta (folosind, probabil, şi Hexapla lui Origen), dar totalul e identic şi în traducerea făcută ulterior după textul ebraic. / Cu toate acestea, numerotarea lor cunoaşte o seamă de diferenţe, iar acest lucru e bine să fie ştiut de cititorii care folosesc Biblia în varianta ei ebraică sau în cea greacă. Asrfel, Textul Masoteric (adică cel ebraic din secolul X) desparte Psalmul 9 în două părţi, el devenind 9 şi 10. Decalajul se menţine până la Psalmul 113, Pe care T.M. îl desface în Psalmii 114 şi 115. Cf. Bartolomeu Valeriu Anania, op.cit., 2011:902,903).

[7] Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.3, p.901, Editura Litera, Bucureşti, 2011.

[8] La capătul unei lupte cu un înger, Iacov este atins în forţa sa vitală. Şchiopătând, el va primi numele de Israel – „cel ce este puternic împotriva lui Dumnezeu” -, care va face din el părintele poporului ce poartă acest nume. Cf. Pierre Gibert, Biblia, Cartea, Cărţile, p.33, Editura Univers, Bucureşti, 2000.

[9] IS simbolizează principiul feminin, de la Isis, străvechea zeiţă egipteană a fertilităţii şi sora lui Osiris. RA reprezintă principiul masculin, Zeul – Soare, divinitate supremă, reprezentat cu capul înconjurat de discul solar, sau de o aură. Cf. R.Douglas Weber, Cheia lui Solomon. Proiectul Codis, p.340. EL reprezintă puterea deplină, Creaţia, Iubirea.

[10] Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.1, Editura Litera, Bucureşti, 2011.

[11] Vasile Voiculescu, Poezii, (2 vol.), Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968.

[12] Asaf, urmaş al lui Gherşom, fiul lui Levi (1 Cronici 6:39); numit de conducătorul leviţilor cântăreţ principal, a cântat la cimbale (chimvale) când a fost adus Chivotul legământului la Ierusalim (1 Cronici 15:17,19). David l-a făcut conducător al corului care conducea închinarea (16:4-5). „Fiii lui Asaf’ au rămas cea mai importantă familie de muzicanţi până în vremea restaurării (1 Cronici 25:2; 2 Cronici 20:14; 35:15; Ezra 3:10; Neemia 11:17, 22; 12:35) şi au fost în principal cântăreţi şi cântăreţi la cimbale. Asaf a avut reputaţia de a fi un văzător şi a fost recunoscut ca şi autor al psalmilor folosiţi când Ezechia a restaurat închinarea la Templu (2 Cronici 29:30; cf. atribuirea tradiţională a Psalmul 50, 73-83; cf. şi profeţia lui Iahaziel, 2 Cronici 20:14 ş.urm.). Nu se ştie exact dacă Asaf a trăit până la dedicarea Templului sau dacă 2 Cronici 5:12 se referă doar la „familia lui Asaf’. Păzitorul pădurilor din Palestina, în timpul regelui persan Artaxerxe (Neemia 2:8). Cf. Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.3, p.962, Editura Litera, Bucureşti, 2011.

Autor: prof.univ.dr. Ștefan Lucian Mureșanu

Comentariile nu sunt permise.