CURSUL DE LITERATURĂ FANTASTICĂ


Motto: „Dacă se admite în univers un infinitezimal real, totul este real; dacă nu există ceva, nu există nimic. A face concesii multiplicităţii şi a reduce totul la o ierarhie de aparenţe înseamnă a nu avea curajul negaţiei.” (Emil Cioran, Amurgul gândurilor)

1. Sens și ademenire în început

De fiecare dată intru în sala de curs cu dorința de a le prezenta studenților mei teme noi și interesante, pe care să le supunem unor dezbateri și măsuri ale interpretării, din care să scoată, cu tăria minții, supusul cercetării noastre.

M-am așezat la masa lungă a Amfiteatrului în care ţineam cursurile de literatură fantastică, i-am privit, am zâmbit, după care le-am cerut să se gândească la un subiect al unei întâmplări reale, pe care să o introducă într-o acțiune ireală. Nuanțările fantastice să fie ușor sesizabile și chiar credibile. Era prima temă pe care o exprimam spre dezbatere și contribuție personală, deoarece obișnuiam să le dau teme de cercetare la care, pentru elaborarea lor, participau în grupuri de câte 5 – 7 studenți, cu o formulare proprie de minim 10 pagini de studiu. Bibliografia o alegeam împreună, indicând anumite studii legate de subiectul supus dezbaterii care, pe student, număra peste 5 astfel de cărți ale unor autori recunoscuți în domeniu. Şi pentru că aveam un timp de aproape două ore de curs, plus alte două de seminar, am purces la prezentarea a tot ceea ce se dorește să fie literatura fantastică, în marele cosmic al gândirii, al științei și al creației artistice literare. Le cerusem să citească 10 astfel de creații de proză fantastică, după ce, în două cursuri anterioare, le prezentasem importanța cunoașterii teoretice a parcursului în literatura fantastică, a imaginii în imaginar, a teoriei lui Gilbert Durand, a prezentării maiestuoase a lui Tzvetan Todorov, despre literatura fantastică și a cercetării creațiilor fantastice, din care nu au lipsit prozele și studiile lui Mircea Eliade.

În sală era destul de bine, aerul condiționat crea atmosfera legării noastre de imaginea imaginată a fantasticului. M-am ridicat de la catedră și am început să trec printre rândurile băncilor ocupate de studenți. I-am privit și le-am cerut să se gândească asupra unui răspuns la întrebarea care a urmat să le-o prezint: Când călătorim în subconștient, sau când dorim să visăm, care este faptul real al acestei dorințe a noastră? Timpul trăit în trecut, dorința unei alte vieți? De ce credeți că Mircea Eliade s-a gândit să creeze un personaj ca ”Domnișoara Christina” sau ca pe toate pe care le-a creat propulsându-i în lumea fantasticului? Vreau să mă înțelegeți de la început: cei care au creat și creează literatură fantastică au altfel de trăiri, cu totul deosebite față de autorii realismului perfectibil al descrierii văzutului. În proza fantastică văzutul real este o parte a existenței autorului, care trăiește din imaginea imaginii realizate nevăzute, necontrolate. Este o detașare a eului creatorului de fantastic de egoul teluric profan, amnezic și lipsit de entuziasm. De aceea, în literatura populară, au apărut miturile, legendele, basmele care nu sunt altceva decât trăiri nobile ale omului în mediul său, spunem noi, însă vom putea constata superioritatea clipelor meditaţiei, a acelui, să-i spunem, transcendentalism[1].

Toţi mă priveau şi îi simţeam cum încercau să pătrundă în lumea aceea a nevăzutului care, acum, le crea un moment de legare a existenţei lor telurice cu eul cosmic. Intraseră într-o visare pe care o vedeam pe chipurile lor. Câţiva dintre ei călătoreau în lumea magnifică a lui Harry Potter şi le observam absorbţia în dialogul propus cu autoarea britanică J.K. Rowling. Pe unul dintre studenţi l-am simţit încercând să se apropie de legendarul erou britanic Beowulf, pe alţii, pătrunzând tunelurile întunecate ale dedesubtului pământesc în căutarea magnificului erou al întunericului. Imagini ale imaginaţiei fantastice se ridicau din interiorul lor, se izbeau de tabla neagră şi lată a sălii de curs, dispăreau şi se înlocuiau, producând o rumoare. Ştiu că cineva s-a ridicat şi s-a repezit să deschidă uşa sălii, spunând că îi este foarte frig însă clanţa nu a cedat dorinţei ei şi uşa a rămas închisă. Eram în faţa studenţilor mei şi îi priveam fără să le pot spune ceva. Auzeam un murmur care îmi tot repeta: Nu te juca cu puterea minţii, nu te juca cu puterea minţii, nu te juca cu…., şi lumina s-a întrerupt. Am cerut, în întunericul care cuprinsese temător sala de curs, ca toţi să rămână la locurile lor şi să-şi aprindă lanternele, care aveau, la mobilele personale: Vă rog, nu intraţi în panică. O simplă pană de curent. Sper că o vor remedia cât mai repede. Voi suna la Poartă să văd ce se întâmplă. Auzeam cu toţii, pentru că dădusem mobilul să poată fi auzit şi de studenţi, fără să cred că în partea cealaltă, acolo unde formasem să mi se răspundă, voi auzi ceea ce întreaga sală a stupefiat. Sunam continuu, cu speranţa că cineva îmi va răspunde. Am auzit, într-un târziu, o voce care mi-a paralizat întregul corp: Ai scăpat odată, mai ai de două ori şi gata… . Vedeam privirile celor din sală şi, la un moment dat, am auzit o studentă, spunându-mi: Domnule profesor, am pătruns cu mintea noastră într-o altă dimensiune. Atât de puternic ne-am corelat gândirea pe tema propusă, încât am putut bloca sistemul normal de gândire. Energiile noastre au putut scurtcircuita energia electrică reală. Noi trăim acum într-un Univers paralel existenţei noastre.

2. Cunoaşterea, mai puternică decât realul existenţial

Cunoşteam şi ştiam foarte bine că prin puterea minţii dobândim irealul, însă nu conştientizasem că printr-o meditaţie colectivă putem face o astfel de deviere de la imaginea reală a existenţei noastre, şi anume sala de curs din ziua de 12.03.20… . Fasciculele de lumină ale mobilelor care, printr-o minune neexplicată, funcţionau, ne puteau face să ne observăm mişcările. Teama era alta, transpunerea, schimbarea formelor noastre să nu se producă, să ne mobilizăm şi să revenim la realul neimaginat al cursului nostru de literatură fantastică. Am întrebat, privindu-i: Credeţi că suntem îndreptăţiţi să schimbăm ceva în Universul acesta atât de tainic şi extrem de evoluat?

          Un student din partea dreaptă a catedrei, rândul de la fereastră, a răspuns: Nu cred că noi, cât el, sistemul de funcţionare al Universului ne va schimba treptat. Este o schimbare în bine a evoluţiei omului, cred eu.

          L-am privit şi, mare ne-a fost uimirea când, deodată, lumina a pus stăpânire pe întreaga sală de curs şi pe feţele noastre palide. Studenta care mai devreme, într-un timp universal al existenţei noastre se repezise spre uşă, a apăsat pe clanţă şi uşa s-a deschis. Era lumină peste tot, iar pe sală, paznicul, care verifica sălile dacă, după terminarea cursurilor, au fost stinse luminile de către personalul de serviciu, o privea fără să înțeleagă de unde a apărut. A intrat în sală şi ne-a privit uimit: Domnule profesor, eu am trecut acum cinci minute prin această sală şi era întuneric…, nu era nimeni… . Aţi venit acum!

La început nu am înţeles ce dorea să spună paznicul de serviciu, am privit sala plină cu studenţi, m-am uitat la ceas şi, fără să realizez, am zâmbit paznicului: Nu, suntem în această sală de la ora 16,00 şi am cursuri până la ora 20,00. Paznicul m-a oprit, contrazicându-mă: Dar e ora 21,00! Ultimul curs a fost până la ora 20,00, cum spuneţi dumneavoastră şi eu v-am văzut când aţi plecat din Universitate. V-am văzut ieşind pe poartă!

Mi-am îndreptat privirea spre fereastră, apoi spre sala care rămăsese deja goală, am privit lung lămpile care luminau, am salutat şi am dat mâna cu cel care venise să verifice dacă lumina era stinsă în sala de curs şi am ieşit. Pentru că sala de curs se afla la etajul al doilea, nu am mai aşteptat liftul şi am coborât pe scări. Când mă apropiam de parterul clădirii, coborând scările  pătruns de gânduri, o lumină puternică îmi lămuri tot acest timp al sensului perceperii universului printr-o visare.

Doream să ajung cât mai repede în stradă unde ai mei mă aşteptau cu maşina. Cei doi nepoţei începuseră deja să-mi povestească diverse întâmplări: Bunicule, începu nepoţelul meu, Mihai: astăzi, la grădi, miss Eli ne-a povestit despre ceea ce nu putem vedea însă ni le putem imagina ca fapte reale. Ne-a spus un basm despre un Făt-Frumos care a învins zmeul hain. Îl ascultam cu mare atenţie şi gândurile mele au început să revină încet, încet, la lumea de la care plecasem: realul.

          La seminarul de săptămâna viitoare, voi cere studenţilor să creeze o povestire fantastică. Le voi aduna şi citi cu mare atenţie şi voi sugera atât conducerii facultăţii, cât şi conducerii universităţii, să le publicăm într-un volum antologic. Cred că va fi una dintre marile realizări ale dorinţei exprimării studenţilor, dar şi una dintre acţiunile de valorificare a creaţiilor artistice ale celor pe care îi formăm pentru noua societate a României şi, de ce nu, a lumii.

Bucureşti, 11.02.2013

Autor: prof.univ.dr. Ștefan Lucian Mureșanu


[1] Transcendentalísm s. n. 1. Concepție filozofică elaborată de Kant și bazată pe ideea că formele apriorice ale conștiinței precedă experiența și constituie condițiile existenței ei. 2. Curent filozofic caracterizat prin religiozitate panteistă și prin spirit umanitar. – Din fr. transcendantalisme (după transcendent). Cf. DEX, Bucureşti, 1975.