Violenţa de stat- Cap I, fragment din volumul ” Viaţa Cotidiană în Imperiul Roşu, 1917-1945”


Violenţa de stat

Într-un moment de apogeu al Terorii sovietice, mintea drept-gânditoare a unei yesmene e străbătută insistent de un fulger murdar: unde se ascund, cum se maschează de atâţia ani milioanele de indivizi care datorită vechii lor situaţii sociale, educaţiei şi psihicului nu pot accepta Puterea Sovietică? Sigur că aceşti cameleoni s-au înarmat cu toate rafinamentele făţărniciei…

Cică lucrurile au stat mereu astfel, încă dinainte de ţari, teroarea naşte teroare, aşa se conduce statul, ce-i cu asta? Treaba merge. E modernă Rusia din Belle Epoque? Un renumit călău al ghilotinei din Paris e solicitat pentru consultaţii de specialitate, nu numai de despoţi asiatici, ci şi de mari duci din Sankt-Petersburg, de altfel colecţionari de gingaşe şi elegante maşini ucigaşe! Măcar călăul îşi mărturisea deschis atracţia pentru justiţie şi pentru frumuseţea mecanismului.

Grandoarea violenţei naziste n-a dus la succes, pe când sovietizarea da: e nevoie de un trecut terorist, nici vorbă, dar şi de un spaţiu geografic larg, propice pentru un sistem concentraţionar, cum e nevoie de o putere structurată, în care societate civilă-regim politic- economie-represiune una sunt şi mai cu seamă înrădăcinarea într-o stare de spirit şi în moravuri ce izvorăsc, fără bănuială de maleficiu, din fântâna vremilor. Cine ştie, poate că întreg complexul are o valoare universală…

Generaţia copiilor lui 7 noiembrie se deformează sub apăsarea vocabulei atotcuprinzătoare: E inevitabil, încercuirea şi conspiraţia universală vor scuza totul! Iar în rest, Stalin îşi va aminti la momentul potrivit de bogatul articol 58 din Codul Penal sovietic(1926). Şi ce dacă marele poet şi ofiţer veştejea culoarea jandarmerească a represiunii şi delaţiunii: Şi voi, mundire azurii!, o să ajungă o onoare pentru tineri să slujească în albastrul vigilent al Sistemului: caschetă/epoleţi/petliţe, toate de nuanţă celestă, treptat ferite totuşi de privirile poporului recunoscător.

Poeţii Rusiei au avut grijă să strecoare în subconştientul rus imagini prăpăstioase ale violenţei necesare, modelul Petru I: Cu braţ voinic, cu frâu de fier,? Ai pus Rusia pe picioare…Generaţiile sovietice vor recita într-o veselie de-alde acestea! Sigur că Stalin are înclinaţie către Ivan cel Groaznic, dar merită şi Petru I un hatâr: Petruha n-a izbutit să înlăture toate cioturile, bate şaua Stăpânul…Şi în vremea ţarismului, clasa de mijloc a Rusiei se pătrundea de cultul lui Petru I, acestui Dulgher din Saardam i se închinau versuri patriotice recitate de copii!

În 1923, chiar în Georgia lui Stalin se petrece o răscoală naţionalistă. Are loc o crudă represiune roşie, regiuni întregi sunt devastate şi decimate. Acum se înfiinţează un soi de centru al terorii birocratice. Cinstiţi ţărani georgieni sunt goniţi către toate zările din căminul lor, averea săracului fiind răpită de lupii pe linie. Goniţii rătăcesc prin ţinut, rabdă de foame, dorm prin gări.

Imperiul ce se tot înroşeşte între 1917-1921, cunoaşte şi spectacolul violenţei latente târâte în deriziune: în Kievul dictatorului de paie Skoropadski, garda de serdiuci(cazaci?, de fapt lumpen şi pleavă locală) îi cântă la parade jerpelitului hatman un imn băşcălios! Totul în prezenţa generalilor germani încă ocupanţi.

Încercând să apere ce se mai putea apăra din prestigiul terfelit al bolşevicilor, Panait Istrati dă să spună că noii titani ai umanităţii n-au câştigat partida bazându-se pe sprijinul cazacilor furioşi, dotaţi cu lăncii irezistibile şi să-i ferească Dumnezeu pe bolşevici în ziua în care nu se vor mai putea baza decât pe acest tip de mesaj! Şi una din zile a fost hotărâtă de Stalin în 1940,când la festivitatea de aniversare a NKVD de la Bolşoi Teatr, în lojă apar şefi cazaci, în uniforme impunătoare cu epoleţi în aur şi argint. Resuscitarea trecutului ţarist dă frisoane şi un şef bolşevic din vechea gardă (prin minune,rămas în viaţă) îi şopteşte vecinului său:uite, cicatricea asta de pe faţă o am de la săbiile dumnealor…(1)

Adevărat, vai, că ereditatea violenţei în Rusia a fost asigurată şi simţitor întărită de cazaci. Turcii numeau kozak, această făptură ciudată şi dură, monitorizând prin termen un soi de haiduc, de aventurier îndrăgostit de libertate. Astfel,turcii dădeau seamă, uimiţi, de grupurile de rebeli care hoinăreau prin stepă între Nipru şi Don, ba chiar între Caspica şi Caucaz, doar-doar vor evita aşezările instituţionalizate…Şi aceasta în veacul XV. Dacă le încalcă oarecine teritoriul, cazacii se organizează rapid în unităţi de luptă şi-l ceartă cu război aprig pe invadator. Un fel de comunităţi paramilitare, să zicem.Cel mai adesea, cazacii îşi păstrează pacea, cultivându-şi fertilele pământuri, crescând vite şi mai cu seamă cai. Sunt călăreţi fabuloşi! Şi nu pregetă în luptă:Capetele cazacilor sar ca nişte/ Pisici galbene de pe grumaz(Serghei Esenin)

Ce etnie vor fi având aceşti neîmblânziţi? De obicei îşi vantează certitudinea originii lor slave, dar unii rânjesc sinistru aluzionând la urme tătare…S-o fi stabilizat adevărul pe la mijloc!? De unde şi neliniştea cazacă, purtându-i pe indivizi pe toată gama manifestărilor omeneşti, de la nobil până la dezgustător. Comunitatea paramilitară obişnuieşte jurământul de onoare: Cazaci, aţi sărutat crucea, semn sfânt!

În credinţa lor ortodoxă,cazacii excelează printr-o pietate deloc formală. Îngenuncheaţi adesea, nu numai sub icoane, aceşti oameni straşnici suspină amarnic după mântuirea sufletului lor doldora de vinovăţie, se pocăiesc exemplar. Dar brusc, cu lacrimile neuscate pe obraz, cazacul porneşte galop către o proaspătă ocazie de jaf/viol/crimă/piromanie, cu aplecare specială către victima evreu. Nu seamănă a intelectual această specie frustă, nici când trimite câte o vestită scrisoare simbolică de alean către sultanul turcilor! De atunci să le fi rămas cazacilor din Zaporojie nu numai mândria ofensivă a verbului, dar şi pipăratele expresii speciale? Spre deplină victorie întru netrebnicie, vajnicul cazac adoptă viclenia mitocanului şi prostovanului, başca plăcerea de a fi conduşi de câte un hatman cu grumaji de bou şi ochi de şoarece! Şi totuşi, câte un hatman are o splendidă ţinută militară când ţine în mână buzduganul funcţiei, dar lumea se ciocneşte mai degrabă cu ţâfnosul de subofiţer cazac (uriadnic). Altfel, între cazaci a scăzut evlavia, a crescut mila, s-a relativizat solidaritatea de castă şi se ivesc destule aspecte prea-omeneşti…Între ei, cazacii pot fi sentimentali, mai ales la chef! Altminteri, salcie la drum cazacul nu-i/Şi că-n al lunii sac de iarbă/Nu-şi va zvârli degeaba căpăţâna lui.

Trecem peste utilizarea în profuziune a cazacilor de către ţari ruşi…Octombrie Roşu a putut vedea chiar soviete de soldaţi şi cazaci, dar regimul bolşevic ştie că nu se poate bizui deplin pe acest segment dur, e suficient să citim cu ochii lui Lenin raportul lui Dzerzinsky cum că se expediază de la Groznâi spre Orel, spre a fi internaţi în lagăre de concentrare în noiembrie 1920,400 de cazaci (bărbaţi şi femeiîntre 14 şi 17 ani,fără documente!), vinovaţi a fi participat la acţiuni de protest. Sigu
r că principiul de clasă fracturează necruţător, de pildă cazacii înstăriţi încep să-i înjunghie pe cei săraci, simpatizanţi captivi ai puterii sovietice, obligându-i să-şi ia lumea în cap! Iar când începe în 1929-1930 deschiaburirea, OGPU îi saltă pe capii de familie din căzăcime, majoritatea foşti luptători în armata lui Denikin.Cu toţii sunt împuşcaţi.

Ucrainenii şi ruşii care au vieţuit prin preajma cazacilor au fost taxaţi de hoholi, aşadar străini, care observă fără ranchiună ireversibilă că acest semen cazac e un om îndrăzneţ, înarmat şi umblând călare.Firesc, în zona lor numai cazacii stăpânesc pământul şi aleg hatmanii. Dar într-o bună zi, vor cere şi hoholii aceleaşi drepturi, ca aceşti cazaci, veşnic pregătiţi de luptă şi furt(Esenin)…

În războiul civil, cazacii participă în ambele tabere, nici n-ai şti în care le stă mai bine. Se întâmplă să treacă aceşti cazaci de la unii la alţii, de exemplu de la Armata Roşie la inamic şi atunci roşii descoperă în faţa lor trădătorii, ca un zid funerar alcătuit din tunici negre şi feţe palide, aliniaţi în careu şi cu sabia scoasă, sub conducerea unui esaul cazac cu barbă impunătoare. Prea s-au obişnuit aceşti cazaci să poarte arme, iar ţara Donului să semene unui butoi cu praf de puşcă! Aşa că în conflictul zonal, adepţii bolşevismului vor purta la propriu urma pe corp a ghiarelor căzăceşti. Nu singurul stigmat al războiului civil…

FLORIN PARASCHIV, Viaţa Cotidiană în Imperiul Roşu, 1917-1945,

Editura Transilvania, 2015, Cap I, Fragment

 Autor: FLORIN PARASCHIV