Urmele din noi


Urmele din noi

Până la urmă

şi greşelile sunt opere…

Îmi plimb mâna pe cer,

ce uriaş îmi e dorul,

ca pe o dorinţă te-ating uşor.

E vis,

e vers,

e-abis,

e univers?

Dinspre întuneric,

curge cântecul nostru peregrin.

Cu ochii pe jumatate închişi,

prin labirintul munţilor,

nu poţi ajunge

la comori

fără a fi chemat.

Pe cărarea Caii Lactee,

în linişte, nu mai numărăm stelele,

le dăruim poeme vibrante,

le izvorâm prin cuvinte,

le adunăm,

le împărţim

fără o noimă anume.

În focul cosmic

existăm doar noi,

tu şi eu,

orice altceva

este doar

o şoaptă celestă.

Din pasaje subterane,

ultimul semn

plin de speranţă veşnică

şi trecerea de inimi

vor fi binecuvântarea finală…

 Autor: Irina Lucia Mihalca