Un copil nesperat


Se deciseseră să aibă un copil, poate prin adopţie… Medicii nu le certificaseră infertilitatea, investigaţiile şi examinările nu se clarificaseră, erau mai mult ipoteze… Ei, între timp, insistau… Totuşi, trecuseră câţiva ani… Fără un copil, căminul şi dragostea lor nu se împlineau.
Ea zăbovea tot mai des şi mai îndelung, în drum spre casă, în faţa orfelinatului. De după gard, micuţii: Mama!… Mama!…
El prin parc, la leagăne, suspinând…
Acasă, împreună fiind, se simţeau uneori poroşi, inutili, abătuţi… Şi, fiecare, când şi când, încerca să-i spulbere celuilalt căinţa, să i se substituie, să-i alunge tristeţea, să-i alimenteze speranţa… Se resemnau, acceptase fiecare în sine, pentru celălalt, ideea adopţiei. S-au consultat, şi-au destăinuit decizia, au coincis… Să mai aştepte, totuşi, medicina face progrese, uneori şi minuni, să mai încerce şi, între timp, să se informeze, să depună dosarul… Şi să-şi trăiască din plin celelalte satisfacţii şi bucurii de după serviciu: el pictura, ea pianul şi, ambii, în zilelel libere, să călătorească, să se supună altui ritm şi efort, să se izoleze altundeva decât în porii ambianţei conjugale, în nodurile reţelei de obişnuinţe reflexe, cotidiene.
Porneau cu automobilul…Proiectau din timp escapadele, planificau itinerariul şi obiectivele, dar uneori plecau neplanificat, doar spre a evita casa, oraşul… Fugeau… Ţinteau munţii, piscurile, peşterile, grotele, cascadele, pădurile, defileurile… Escaladau cu profesionalism, se aventurau să investigheze, să deconspire natura şi să-şi răsfeţe retina şi celelalte simţuri pierduţi în imensitate şi cât mai aproape de cer, refugiaţi în hipervolum şi frumuseţi sălbatice.
– Pe aici, uite, nu vezi urme de om. Nu-i aşa, iubitule, că e minunat să fii primul care calcă pe un tărâm virgin? Am citit că recent s-au descoperit urme de tălpi umane în albia unui râu, vechi de 75 de milioane de ani, contemporane dinozaurilor…
-Totuşi, imaginează-ţi, în sutele de mii de ani, este imposibil…
– O, desigur, vroiam să spun că, de fapt, aici, nimeni nu a intervenit mai recent, nu a ajuns în acest loc aproape inaccesibil… Noi doi am reuşit! Nu regreţi, nu-i aşa?
– Dincontră, sentimentul e teribil, mă temeam că nu vom izbuti, mai sunt şi riscurile… Suntem doi nebuni…
– Hai să înnoptăm aici!
– De acord, şi vom coborî în zori. Să instalăm cortul între cele două stânci…
– Gândeşte-te la cină, iubito, eu dau o raită prin preajmă, cred că nu departe există un izvor… Ascultă! Se aude ca un susur de apă, nu?…
– Chiar şi în aer se simte umiditate… Să nu te depărtezi prea mult… Mi se pare cam cald…
– Şi mie, parcă nefiresc la o asemenea altitudine.
Platoul îngust, suspendat pe coasta versantului, era nu mai mare decât un teren de fotbal şi îmbrăcat de o vegetaţie ciudat de bogată şi variată: specii care îl contrariau cu cât înainta… Temperatura aerului creştea evident. Acum se strecura prin desiş urmărind susurul care se amplifica. Auzea inconfundabil apa curgând şi simţea aburi, condens… „Un izvor termal” s-a gândit, „o zonă vulcanică neadormită”… Înainta mânat de descoperire. „Totuşi – şi-a amintit – harta nu specifică acest relief, zona e nudă, nici versantul nu apare”… Un pâlc în faţa lui, s-a aplecat să se strecoare… Năduşea, aburi ca de saună, plante mai ales tropicale… Era uimit. Soarele, la asfinţit, ca un glob vaporos, orbitor, uriaş…”Imposibil! Soarele este dincolo de munţi, dacă nu a dispărut după orizont”… Ploua ca într-o seră supraîncălzită şi suprasaturată, aerul înabuşitor… Bocancii i se afundau, sau aluneca şi abia mai înainta. L-a cuprins teama. deodată s-a rostogolit pe panta extrem de abruptă. Acum i se părea sau chiar cădea în gol… Un gol care nu se mai sfârşea…
Trecuseră mai bine de două ceasuri şi ea îl căuta alarmată, îi luase urma intrigată că cina se răcea. Amurgul făcuse loc unui întuneric de vid umplut cu funingine. Undeva, peste desişuri şi contururi nedefinite, zărea pete de lumină difuză, ca de soare la apus mascat de relief. S-a lăsat condusă de susurul lichid şi sursa de lumină…
– Copilul dumneavoastră este cam străveziu, e aproape verde!… Duceţi-l la pediatru, doamnă! E parazitat şi anemic, desigur…
– Vă înşelaţi, copilul nostru este perfect sănătos, e în afara oricărui pericol. Noaptea e alb şi creşte, iar ziua e verde… Aşa este el, are fel şi fel de de amintiri… A învăţat unele cuvinte… Nici medicii nu se mai miră… Mie, firesc, îmi spune „mama”, dar şi soţului meu îi spune tot „mama”… E un scump!…
– Lasă, iubito, hai mai bine în piaţă, să cumpărăm salată, mazăre, spanac, verdeţuri…

 Autor: Romeo Tarhon