Umbrele Caselor în Lumina Dimineţii


Umbrele Caselor în Lumina Dimineţii

Aplecat asupra mesei de lucru el scria privind razele răsăritului de soare care se răspândeau în întreaga cameră desenând figuri fantastice pe pereţii aflaţi încă în semiîntuneric. Distingea tonalităţile multicolore ale fasciculelor de lumină aruncate sub forma unor jerbe ce izvorau din acel singur punct incandescent, soarele. Degetele sale alergau pe tastele claviaturii de calculator, care devenise un fel de pian la care cânta piese din aleasa muzică a cuvintelor. Liniştea pătrundea cu valuri de aer curat pe fereastra larg deschisă, din când în când fiind întreruptă de trilurile vesele ale păsărilor ce se trezeau după lungile ore ale nopţii.

Dar el privise acea noapte fantastică şi urmărise toate detaliile trecerii ei maiestuoase peste bolta cerului pe măsură ce ea îşi etala rochia albastră cu falduri de nori presărate ici şi colo cu nestematele sclipind aprins ale diamantelor stelare. „Frumoasă mai este aleasa Doamnă a Nopţii!” îşi spuse rememorând clipele de tăcere ale ultimelor ore. Cumva, îi plăcea să o întâlnească şi altfel decât dormind sau stând întins în pat. Când toţi ceilalţi se retrăgeau din lumea văzută, el prefera să iasă pe terasă şi să se aşeze pe un scaun contemplând îndelung oceanul celest de deasupra şi întinderea de pământ de dedesubt.

Cu toate acestea, el iubea lumina solară în desfăşurarea plină de splendoare a zilei. Dar două erau evenimentele pe care le admira cu nespusă afecţiune: răsăritul şi asfinţitul. În ambele intuia puterea transformatoare a naturii prin întrepătrunderea stărilor fundamentale aflate în mod normal în opoziţie. „De multe ori m-am întrebat dacă pot fi împăcate părţile aflate în contrast direct, de exemplu, dacă ziua şi noaptea pot avea un numitor comun, însă niciodată nu am găsit vreun răspuns,” monologă mai departe într-un şirag de gânduri ce aparent prelungeau impactul luminii strălucitoare a zorilor de zi.

Maşinile se auzeau cum treceau pe străzile somnoroase ale oraşului. Zgomotul motoarelor electrice ale troleibuzelor ambalate la maxim se amesteca la întâmplare cu strigătul sirenelor de tren ce soseau sau plecau prin gara aflată la câteva sute de metri distanţă. Acest amestec bizar de sunete se suprapunea strident peste tabloul grandios al soarelui aflat acum undeva, deasupra liniei orizontului, zâmbind de la depărtare creaturilor acestui pământ.

Un puternic miros de fum de lemn ars pătrunse în cameră evocând amintiri din perioada când se plimba pe străzile pline de case ale oraşului natal. Blocurile erau o raritate la acea dată şi numai cei veniţi din alte părţi locuiau acolo. Din păcate, şi el stătea într-un astfel de bloc încropit la repezeală pentru muncitorii marii platforme industriale răsărite de niciunde, dar prefera să îşi aleagă totdeauna drumul prin mijlocul arabescului de clădiri vechi, unele având chiar aproape o sută de ani.

Uneori atingea zidurile acestor case, ce încă mai aminteau de epoci apuse, şi simţea că memoria lor nu dispăruse, ci se impregnase în tencuiala scorojită de vreme. Instantaneu, imaginaţia începea să îi zugrăvească tablouri fermecătoare pline de fastul primilor proprietari, care îşi gravaseră de multe ori iniţialele numelor pe frontispiciu alături de un număr gravat cu litere latine ce semnifica anul construcţiei. Se amuza citind acea încâlceală de consoane ce aveau o semnificaţie cifrică şi calcula în gând anul respectiv chicotind amuzat când după mult efort reuşea să ducă operaţia aritmetică până la capăt.

Rezultatul îl surprindea fiindcă uneori începea cu optsprezece, iar alteori cu nouăsprezece, prin urmare „Unele case au fost construite în secolul al XIX-lea, iar altele în cel următor, ” gândea el. „Unde sunt urmaşii proprietarilor?” se întreba mai departe şi privea cu ochi de copil zidurile crăpate din lipsă de îngrijire ce brăzdau faţa îmbătrânită a clădirilor orfane rămase la cheremul unor chiriaşi dezinteresaţi. „De ce sunt lăsate să sufere şi să moară aceste clădiri atât de frumos ornamentate?” continua să îşi vorbească ca şi cum ar fi putut să răspundă.

Dar nimeni nu spunea nimic. Adulţii din jur treceau indiferenţi pe lângă clădirile ce agonizau, iar copiii alergau voioşi indiferenţi la realitatea colţuroasă din jurul lor. Însă blocurile avansau vertiginos. Cartiere întregi dispăreau peste noapte sub lamele de oţel ale buldozerelor. Imediat peisajul urbanistic se schimba semănând tot mai mult cu o cazarmă militară în care unghiurile drepte caracterizau fiecare colţ de stradă, precum şi fiecare clădire.

Oameni la fel de colţuroşi, străini de loc, se aşezau cu obiceiurile lor aduse din zone îndepărtate ale ţării în aceste corturi de beton cu etaje suprapuse ce umileau priveliştea cu ecouri de carieră ce decopertează şi înghite treptat peisajul natural. Praful abundent devenea omniprezent ridicat de trecerea miilor de maşini pe asfaltul întins peste dale albe de beton denivelat lăsat nefinisat în punctele de îmbinare.

Şi astfel, se vedea călătorind într-un autobuz ce hurduca la trecerea pe drumurile proaspăt date în folosinţă pe măsură ce distingea cerul posomorât de deasupra sfârtecat de zecile de macarale înălţate pentru ridicarea de blocuri-turn ce închideau libertatea privirii. Vibraţia caroseriei se transmitea pasagerilor indiferent dacă stăteau în picioare sau pe scaun. Bărbia îi dârdâia şi dinţii i se loveau unii de alţii în timp ce se ţinea de o bară metalică slinoasă la atingere. „Unde sunt casele pe care le iubeam atât de mult şi în care mi-aş fi dorit să locuiesc?” se întreba rotindu-şi privirile peste pustiul de beton din jur, dar răspunsul nu venea în vreun fel.

O frână puternică pusă de şofer îl aruncă înainte şi o demarare în trombă îl împinse înapoi ciocnindu-se de alţi pasageri, care înjurând se ţineau de orice bară metalică la îndemână la fel ca marinarii aflaţi pe puntea neliniştită a unui vas cuprins de furtună. „De ce au ucis casele? De ce le-au urât atât de mult? Ce le-au făcut aceste clădiri frumoase? De unde a venit acest taifun distrugător şi din ce a pornit o atât de mare mânie faţă de trecut?” se întreba copilul devenit adult nu peste multă vreme.

Când trecea peste zeci de ani mai târziu prin acele locuri şi închidea ochii i se părea că acele cartiere dispărute prind din nou chip în jurul său. Le vedea în lumina strălucitoare a soarelui cum apăreau aşa cum fuseseră ele la început. Observa chipurile oamenilor care locuiseră în ele şi distingea o realitate plină de gust şi frumuseţe. În haine de secol al XIX-lea ei se plimbau pe lângă el, iar trăsurile treceau fără grabă pe străzi atent pietruite cu dale atent finisate. „Cât de mult mi-aş fi dorit să trăiesc în acele vremuri!” îşi spunea adeseori şi lacrimi îi răsăreau în colţurile ochilor.

Pleca mai departe prin pustiul de străzi şi blocuri privind faţadele scorojite de trecerea vremii. Neîngrijite de proprietari, acestea îşi etalau structura anatomică prin bare metalice ruginite ieşite din zidul grosolan realizat. Tencuiala cădea după numai douăzeci de ani dezvelind ţesătura rectangulară a fierului încarcerat în beton, cea mai ieftină soluţie de construcţie pentru clădiri ridicate la repezeală destinate
lucrătorilor combinatului din localitate, ce înghiţise sute de hectare de pădure la realizare şi distrusese alte câteva mii cu clădirile anexate într-un fel de labirint industrial.

Dar şi acolo zgura trecerii timpului însoţită de schimbarea de epocă de la secolul al XIX-lea la cel al XX-lea lăsase acea dâră cenuşie a degradării. Falimentat economic, golit de muncitori, vândut pe nimic şi ras de lame de buldozer în cea mai mare parte, acest combinat făcuse loc unor hale metalice, ridicate în pripă din materiale uşoare în care se instalaseră vremelnic diferite firme multinaţionale vânzând la preţuri mari tot felul de mărfuri importate ieftin din străinătate, şi care luaseră locul produselor autohtone.

Însă nici blocurile şi nici noile construcţii nu mai vorbeau cu el. Nu aveau trecut şi nici viitor, fiind doar plăsmuiri de moment ale unei imaginaţii colective ce se schimba asemenea dunelor purtate de vânt prin pustiu. Ele tăceau la atingere; erau lipsite de mirosul epocilor trecute purtând doar decorurile ieftine ale reclamelor necitite de nimeni, dar întâlnite pretutindeni asemenea prostituatelor trecute de o anumită vârstă ce stau pe marginea şoselei.

Dar el privea cerul cum se lumina de ziua care începuse în timp ce degetele îi alergau cu rapiditate şi precizie pe claviatura de cuvinte a calculatorului invocând muzica timpului care apune şi răsare necontenit. „Şi totuşi,” îşi spuse, „frumosul nu moare, ci doar se metamorfozează de la o epocă la alta; aparent dispare pentru a apărea neaşteptat asemenea râurilor ce curg subteran şi răsar fără să îţi dai seama la câteva zeci de kilometri distanţă de locul unde pământul aparent le înghiţise,” continuă ca un răspuns la nenumăratele întrebări pe care şi le pusese de-a lungul vieţii.

Închise ochii şi simţi gustul proaspăt al apei ce izvorăşte din adâncuri şi desluşi aroma pietrelor aşezate la temelia munţilor la un nivel subteran niciodată întinat de mâini omeneşti. Vedea mulţimea de case ce împânzeau dealurile înverzite şi aleile ce se pierdeau prin pădurile dimprejur. Iar el alerga plin de bucurie în răcoarea dimineţii pe măsură ce noaptea şi ziua se uneau în acel crepuscul al unui nou început, care iarăşi şi iarăşi apare de-a lungul istoriei omenirii, dar şi al trecerii fiecărui om. Iar degetele sale desenau pe suprafaţa ondulată a claviaturii de scris acea muzică aparte a cuvintelor ce izvorăsc din adâncuri ce nu au fost vreodată întinate de mâinile sau gândurile niciunuia dintre profanatorii de materie şi de suflet ce au existat vreodată pe pământ.

Octavian Lupu

Bucureşti

27 februarie 2015

 Autor: Octavian Lupu