TEMPLUL DIN NIPPUR


TEMPLUL DIN NIPPUR

Tăbliţa aceasta de lut

e aproape întreagă

despre îndrăgostitul din Nippur

când pe Regina stihurilor lui

a început s-o culeagă

cu scris de chimval şi suspinul

de cui,

cântându-i aşa,

către primul sărut:

”Lasă-mă numelui tău

templu să-i fiu,

mai slăvit decât cel din Nippur,

împărăteasă a cerului pur,

cum nici soarele nu îndrăzneşte,

în grai pământean ,

să te cheme, să-ţi spună –

Ninlil!

Cântărilor de ape

şi celor din strună

au nu spicul de grâu

l-ai ales să le fie sigil?

Ca argilele mele

te cântă pământul,

flacără verde cu torsul spre rod.

Ca Eufratul

te simt prin mine năvod,

tu,

care porţi pe umărul alb,

dezbrăcat din copci de rubin,

frumseţea Araratului

când soarele

curge-n ulciorul cu suflet de vin.

Ninlil,

stăpână a duhului

şi a văzduhului

ce-şi naşte eonul

din propriul lui hău,

pe unde genunile

de izvodul înalt se ating,

lasă-mă trupului tău

cerul

cu buzele mele să-l ning.

Tu, aerul meu ce-l respir

din mireasma fiecărui stih,

lasă-mă numelui tău

templu să-i fiu,

mai slăvit decât cel din Nippur,

căci numai o dată eternul

e-oprit în prag de trandafir,

când începuturile lui

dintr-un singur sărut

unul pe altul se fur.

Spune-mi şi tu,

nu e aşa, Ninlil?

Regina mea,

cum râde cerul prin ochii tăi de copil!

Să mergem prin codrii

ce-au născut palmieri şi smochini…

Am învăţat lumina s-o cânt,

pe trupul tău pelinu-i s-alint.

Ca soarele

prin cetini de vânt

am să ard în căţui

tot ce-s liman de pământ.

Mă auzi

cum pe sub dor te strig:

Ninlil, Ninlil…

Regină

cu râs şi cu ochi de copil!

Lumina

nu poate fi

mai mult decât lumina

şi braţele mele

oare n-or fi de-ajuns

a-mprumut de grădină?

Livadă dintre ape,

au nu eşti tu zidire de lumină?

Chip cântecului meu,

şi trestiilor mele

iarăşi cântec,

fără de seară, fără de târziu!

Lasă-mă trupului tău

templu să-i fiu

mai slăvit decat cel din Nippur

şi făr’ de-asemănare-n tot Sumerul.

Ninlil, Ninlil,

Regină

cu râs şi cu ochi de copil!

Braţelor mele,

care-au fost de pământ,

de păcat,

dă-le vinul tău din lumină,

Regină,

cum Eufratului eternul i-ai dat,

că numai braţele mele

meşteşugul luminii-au furat

însetând,

să te bea cu tot cerul.

De spui că veşnicia s-a născut

la Eufrat,

eu ştiu întreagă să ţi-o beau,

până la ultimul strop;

sărut după sărut,

tot trupul alb, tot cerul!

Că numai braţele mele

vor fi singurul templu al tău,

cum nu s-a văzut în cetatea Nippur,

atâta timp cât veacul

peste veac, o să-şi care Sumerul!”

 Autor: Dumitru Ichim