Te-am admirat de dimineaţă…


Te-am admirat de dimineaţă.
Oglinda, veche, nu s-a spart.
Ah, tu, făptură ce, semeaţă,
Trăgeai şi cioburi în păcat!

Mai ştii când, în acea pădure,
A înverzit un pom atins
De tine? Ramurile dure
S-au prins şi nu s-au mai desprins?

Atunci ţi-am dăruit o floare:
Avea petale albe, moi.
Îţi aminteşti, făptură, oare
Ce dulci şi tineri eram noi?

În codrul mândru şi frenetic
(Urâtă vreme mai era!)
Stătea să plouă, ipotetic,
Practic de mult ploua deja.

Noi nu simţeam cum stropul cade;
Doar pielea mâinii o simţeam,
Străini de vreme şi de toate,
Ce dulci şi tineri mai eram!

Apoi, când soarele învins-a
Şi-au mai rămas vreo doi trei nori,
Imaginatu-ne-am pretinsa
Perfectă lume de valori.

A ta era o monarhie
Cu rege şi regină drepţi,
A mea, acea democraţie
Cu politicieni corecţi.

Supuşii tăi se ploconeau
Naintea unei nalte uşi,
Ai mei votau şi iar votau
Şi nu erau deloc supuşi.

Te-am admirat de dimineaţă:
Acum şi părul ţi-a albit,
A înălbit şi-a mea mustaţă
Iar pielea… ni s-a încreţit.

Regatul tău s-a destrămat,
Democraţia i-o minciună.
Regele tău a abdicat,
Politicienii mei tot fură.

Acum simţim cum stropul cade,
Ne dor ţesuturile moi,
Străini de vreme şi de toate,
Bătrâni, dar încă amândoi!

 Autor: Nedelcu Pavel