Starea extatică a teofaniei interioare la Eminescu


-/

Starea extatică a teofaniei interioare la Eminescu

Miriam Casian

Starea extatică a teofaniei interioare la Eminescu.

Studiu teologico-spiritual generat de cugetarea eminesciană –

Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră.

Educat în mod superior din punct de vedere religios, într-o familie creştină cu tradiţii monastice, bun cunoscător al Bibliei, al dogmelor, dar tributar idealismului şi exponent al acestuia, Eminescu oferă noi căi de decriptare a mesajului christic în cugetările şi în unele dintre creaţiile sale lirice.

Dacă în scrierile sale cu filon religios şi în cugetările legate de sacru se va cerceta doar latura teologică, se poate ajunge la interpretări eronate, iar dacă se vor lua în considerare doar ideile pur filozofice, cercetarea va fi incompletă. La fel, dacă este căutată doar substanţa poetică, neglijând aspecte care sunt condiţii sine qua non pentru a intra în laboratorul creaţiei eminesciene, chiar cititorul educat poate avea o imagine trunchiată, ori chiar falsă, asupra ideilor pe care Eminescu a dorit să le transmită în text.

Vom explica imediat, intrând pe firul cugetarii care dă titlul acestui studiu, generat de contactul cu texte de critică literară, în care autorii se lovesc de aspectele mai sus menţionate, cercetând cu mijloacele cunoaşterii profane şi omiţând preceptele teologice.

Se impune a se.ţine cont de religiozitatea şi de cunoaşterea teologică a lui Eminescu, de pregătirea sa în domeniul filozofiei, de mediul în care i s-a format personalitatea, dar şi de timpul în care acesta a trăit şi a creat, aşa cum se procedează în cazul hagiografilor. Eminescu este atipic, iar profunzimea textelor sale nu poate fi sondată cu mijloace simple, urmând modele cunoscute.

Să nu uităm: el a avut trei mătuşi care au îmbrăţişat viata monahală, una dintre ele, Olimpiada Iuraşcu, a fost stareţă păna în 1902 , deci până la moarte, doi unchi, Calinic şi Iachint ( unul călugar simplu , altul ajuns arhimandrit la Iaşi) şi o verişoară, Xenia Velisar, cu acelaşi destin de excepţie, a avut ca naşă de botez pe Fevronia Iuraşcu , măicuţă la Agafton, în judeţul Botoşani, un strămoş al său, Iovul Iminovici, a fost preot greco catolic din Blaj( pe la 1700), iar bunicul din partea tatălui a fost dascăl ortodox

Amintim şi de religiozitatea mamei sale, Raluca Eminovici născută Iuraşcu, cea care nereuşind să ajungă măicuţă la Agafton, alături de surorile ei, a cumpărat, la Ipoteşti, o biserică de la stolnicul Iordache Murguleţ, familia având, astfel, un locaş propriu de rugăciune.

Membrii fervoroşi ai familiei sale au avut cunoştinte biblice, au experimentat caritatea şi meditaţia. Cunoaşterea lui Eminescu în domeniile teologiei dogmatice şi misticii, este uşor detectabilă de către teologi, prin lectura atentă a creaţiilor sale, care abundă în afirmaţii, note şi comentarii proprii ştiinţelor menţionate. Eminescu a înţeles, prin exemplul celor din familia sa, dar şi prin proprie trăire, valoarea jertfei, a ascultării şi a suferinţei.

Multe texte conţin informaţia că Eminescu a fost mereu preocupat de sacru, de căutarea lucrurilor nepieritoare, care ţin de virtuţi, de valorile spirituale şi de atributele lor imuabile.

Este atât de simplu să înţelegem înălţimea, frumusetea şi normalitatea dorinţei sale de a să deveni călugăr, deziderat pe care l-a afirmat, dar care a fost interpretat malefic de potrivnicii săi. De ce? Pentru că Eminescu era altfel, nu semăna cu indivizii mediocri care îl înconjurau şi care desenau în folosul propriu schema tuturor sforăriilor aducătoare de prosperitate.

Etalonul spiritualităţii sale era foarte înalt, ori, ca să fi fost acceptat, trebuia să urmeze şabloanele minciunilor travestite în valori şi să se conformeze unor reguli injuste. El a rămas inflexibil şi a uimit societatea timpului său prin riscul de aşi pierde atât libertatea cât şi darul cel mai de preţ oferit de Creator, viaţa.

La fel, astăzi, în conştiinţa românilor de bună credinţă, sau a străinilor care au acces la date reale privitoare la viaţa sa, nu modificate tendenţios, precum şi la articolele care i-au adus faima de jurnalist care nu putea fi cumpărat, Eminescu rămâne drept chintesenţă a valorilor acestui neam, mai ales pentru că a acceptat să nu apeleze la diplomaţie pentru a trăi cu orice preţ, fiind capabil de jertfa supremă pentru binele naţiunii sale.

Cu toate tertipurile şi meschinăriile celor care ascund adevărul morţii sale, pentru poporul român Eminescu are, dincolo de calitatea de poet de excepţie, trăsăturile unui: spirit pur, pozitiv, iluminat, iniţiat în misterele spirituale; el este fiu al luminii care nu apune, martir pentru dreptate şi adevăr.

Starea spirituală care l-a caracterizat în momentele de maximă creativitate, cu efluvii de luminiscenţe unice, se poate numi teofanie interioară. Fiinţele create de Causa Prima se detaşează unele de altele prin luminile care le inundă fiinţa într-un anumit punct al existenţei lor. La baza acestei percepţii se află simplitatea, virtuţile cultivate, într-un cuvânt alinierea într-un şir de iniţiaţi, care nu se detaşează de cumulul de creaturi prin atribute care ţin de somatic sau de acumulările materiale, ci prin fineţea, pozitivitatea şi unicitatea spiritului.

Citind în mod superficial frazaDumnezeu nu e in cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră, am putea înţelege că se subliniază credinţa în supremaţia omului, ideea filosofică cunoscută – sintagmamoartea lui Dumnezeu, demonstraţia credinţei în profan, o aliniere pe teritoriul vulgului, chiar o notă de hedonism şi de respingere a divinităţii în forma sa revelată fiinţelor create.

Tot astfel privind peste rânduri, Eminescu poate apărea în ipostaza de personaj temerar, desprins de tradiţie şi de educaţia primită în mediul familial, un spirit protestatar, contestând adevăruri recunoscute unanim, individ caracterizat de nonşalanţă, infirmând valori, în încercarea de a găsi, cu orice preţ, drumuri neumblate.

Pentru analiza textului eminescian, vom ţine seama de coordonatele enumerate în primele paragrafe, vom merge la izvoare, folosind cheia oferită de Teologia spirituală( Ascetica).

Dacă purcedem pe fir catehetic, creştin, unanim recunoscut, vom întâlni formula scolastică cunoscută:Dumnezeu este un duh desăvârşit, creatorul cerului şi al pământului. Este o definiţie prin care se încearcă înţelegerea necuprinsului şi oferirea unei soluţii pentru a putea să
ne familiarizăm cu noţiunile legate de sacru.

Oricât am înainta pe acest tărâm al tainelor, niciodată nu vom putea desluşi adevărul în întregime. Cu toate acestea, se ştie, Dumnezeu poate fi cunoscut, chiar El revelându-se fiinţelor create, de-a lungul istoriei,. în cuante de lumină spirituală, de Frumuseţe, Adevăr şi Bine.

Nu vom vorbi aici despre dovezile luate din creativitate, din teofanii, din pronia sa , din mişcare, etc.. Dumnezeu – infinit în atributele sale, ca entitate pozitivă prin excelenţă, este imposibil de a fi, în întregime, cuprins şi înţeles.

Limitele omului, oricât de sensibil şi erudit ar fi acesta, sau oricât de înaltă ar fi moralitatea sa, nu permit accesul în acest areal al spiritualităţii fiinţelor, pe care Eminescu şi le imaginează înveşmântate înhaine de lumină.

Dincolo de frumuseţea cugetării în care apar jaloanele existenţei, dihotomia aproape/departe, pământ/cer şi, la mijloc, inima ca punct fix al pârghiei care se oferă drept depozitară a afectelor, trebuie să observăm rigoarea în alegerea cuvintelor cugetării. Fraza conţine, în afară de substantivul propriuDumnezeu, trei substantive comune –cer,pământşiinima.

Afirmaţia sa începe cu esenţa a ceea care este/era cunoscut ca existent (Dumnezeu) şi conţine repetarea numelui divin, în prima şi în ultima propoziţie. Cugetătorul a mers la întâlnirea cu divinitatea cu acea firească deschidere a conştiinţei, locul în care a fost plantat germenul credinţei, la început, cândomul a devenit un suflet viu, după cum aflăm dinGeneză. El îl caută pe Dumnezeu mereu, până la sfârşitul existenţei sale, încercând, fară să conştientizeze, să resimtă starea benefică, perfect redată de Michelangelo în fresca din Capela Sixtină: însăşi VIAŢA, Dumnezeu, îl atinge pe omul abia plămădit din ţărână.

Din cuvintele definiţiei lipseşte substantivulCreatorul, dar acesta este conţinut chiar de cuvântulinima: Dumnezeu este căutat de cugetător în dovezile care vin din creaţia văzută- cerul şi pământul, din mişcare, care demonstrează că Ens a Se Per Se, Causa Prima, a dat impuls tuturor lucrurilor şi, iată, a apărut superlativul creativităţii, inima.

Într-o străfulgerare, prin fanta deschisă în trupul luminii, misterul se lasă contemplat. Este iluminarea permisă de Creator celor aleşi, graţie bunătăţii nemărginite a lui Dumnezeu, dar şi frumuseţii interioare a fiinţei în care chipul Lui se va reflecta, stare pe care o vom numi teofanie interioară, revelare a divinului în microcosmosul sufletului omenesc.

În toate mediile creştine, inima a fost considerată focarul vieţii afective, centrul compasiunii, depozitara disponibilităţii, vatra sufletului. Dacă creierul este organul de care depind toate actele noastre, totuşi, acest computer viu este programat ca sa răspundă unor necesităţi care ţin de mişcare, gândire, funcţii ale organelor, etc. Inima, însă, pare să fie dăruită cu valenţe care scapă programărilor exacte şi pare să ofere oamenilor acele note distinctive. Să credem că liberul arbitru, că acţiunile noastre cu tangenţe spirituale ar avea şi un nimb ,mai puţin rigid, care sclipeşte exalând armonia, în inimă?

Una dintre calităţile lui Dumnezeu esteubicuitatea(ubiqueîn limba latină înseamnăpeste tot), adică El se află pretutindeni: în cer şi pe pământ. Aici, potrivnicii creştinismului ar putea adăuga comentarii din cele mai năstruşnice. Noi înţelegem, însă, că Dumnezeu este Stăpânul tuturor celor văzute şi al celor nevăzute, pe care El însuşi le-a creat. Dacă lucrurile au degenerat, acestea se datorează forţei aceluimalus, maleficuscare îşi are originea înmalum primordialis, a cărui istorie o cunoaştem.

Trebuie să acceptăm că Ens A Se Per Se, ne respectă libertatea. Forţa liberului arbitru trebuie supusă conştient acestei entităţi benefice- Dumnezeu. Doar atunci are loc metamorfoza, infuzarea divinului în terestru, conţinerea, într-o anumită măsură, a macrocosmosului supranatural în microcosmosul fiinţei create.

Acest mister are nişte condiţii sine qua non de împlinit şi o scenă unică de desfăşurare, inima. Condiţiile sunt conţinute în esenţaDecalogului, şi anume iubirea pentru Dumnezeu şi pe aceea datorată aproapelui, unite în mod sublim de Christos într-o singură poruncă.

Toposul acestei miraculoase transcenderi a luminii necreate este cunoscut, nu atât prin scrierile misticilor, revelaţiile sfinţilor, observate şi descrise de scriitorii bisericeşti, nici numai din istorisirile biblice, ci, mai ales, prin experienţa personală a fiecărei fiinţe umane.

Să amintim că omul primeşte în momentul conceperii sale un suflet nemuritor. El va avea minte, voinţă şi un înger bun, care îl va însoţi pe tot parcursul vieţii sale. Aceste atribute îi vor conferi demnitatea de fiu adoptiv al lui Dumnezeu, creat după chipul şi asemănarea Lui.

Creierul este organul de care se va folosi pentru a împlini, pentru a acţiona conform planului primordial- de a ajunge la scopul ultim, pentru că, la început, omului i se sădeşte, în inimă, germenul atracţiei sale faţă de matricea din care i s-a desprins sufletul. Această sămânţă se află în inima fiecărui muritor, dar modul de a se apropia de Bine, Frumuseţe, Adevăr, este diferit. Impulsurile care vor veni din locul în care fiinţa supremă a pus o fărâmă din lumina necreată, vor fi foarte diferite şi vor depinde de efortul personal în a creşte nimbul acesta inefabil.

Acest locaş, care ar trebui să conţină tezaurul fiinţei create, esteinima. Latinesculanimareînseamnăînsufleţitşi trebuie observată legătura care apare între inimă şi suflet. Gândul ne duce imediat spre cuvintele din Geneză din care aflăm căDumnezeu i-a dat omului suflare de viaţă şi , astfel, omul a devenit un suflet viu.

Să înţelegem că omul a fost creat integru, bun, frumos, avândin potentiaaspiraţia spre perfecţiune, dar simpla lui plăsmuire nu a fost suficientă. Atingerea aceea, suflul divin, a fost momentul trezirii omului la viaţă. El a devenitviuatunci când a primit impulsul de la Causa Prima şi, în acea secundă,VIAŢAintrând în toate celulele,inimaa inceput să bată,. Tot astfel, când inima se opreşte, intervine moartea materiei care ne compune, dar tezaurul pe care ea îl conţine alunecă, printr-o tainică sublimare, spre noul tărâm, veşnic de această dată, în care se va desfăşura existenţa noastră.

Inima, conform definiţiei din dicţionar este consideratăsediu al sentimentelor umane, centru şi simbol al vieţii sufleteşti. Nu mai exemplificăm aici, dar atragem atenţia asupra comorii semantice a cuvântului şi prezenţa lui într-o multitudine de locuţiuni verbale, nu numai în limba română; toate acestea, alături de aspecte care ţin de context atât în comunicarea verbală, în textele scrise, ori în comunicarea nonverbală cu bogatele ei forme, atestă faptul că inima este considerată vatră a sufletului.

Mergând pe fir teologico-dogmatic, pornind de la semantismul, rar, este adevărat, al cuvântului românesc locaş, însemnând casă, încăpere, locuinţă, şi adăugând atributul legat de spiritualitate,sfânt, dumnezeiesc,găsim trimiterea spre construcţia în care se celebrează ritualul creştin, adică cuvintelebiserică, mănăstire, bazilică.

Un alt sens, util înţelegerii cugetării eminesciene este acelade spaţiu lăsat liber într-o piesă sau într-un sistem(…)în care urmează să intre un element al unei alte piese sau al unui alt sistem(…) pentru a forma un tot.Astfel judecând,înţelegem că Dumnezeu nu este(doar..) în cer, nu-i(doar) pe pământ; Dumnezeu este ( mai a
les, în mod special, prezent) în inima noastră.

Acestea sunt afirmate ca să înţelegem faptul că în inimă se oglindeşte chipul lui Dumnezeu., dacă acceptăm să-i oferim libertatea noastră şi să ne conformăm planului divinităţii în ceea ce priveşte scopul nostru ultim.

Limitele fiinţei create fac imposibilă totala cunoaştere a cerului sau a pământului, deoarece tainele lumii şi efemeritatea noastră cântăresc greu, dar a ne cunoaşte pe noi înşine este posibil şi de dorit.

Eminescu invită la contemplarea misterului Inimii Omului Dumnezeu şi a inimii Madonei Dumnezeie, apelativ eminescian închinat Maicii Domnului, şi subliniază în puţine cuvinte un cumul de lumini teologico- dogmatice, existenţa unui miracol perpetuu:Unde este comoara ta , acolo va fi şi inima ta, şi, prin analogie,unde este inima ta, acolo este comoara ta

Până să putem afla tainele cerului şi ale pământului se cere cercetat focul viu al iubirii din propria inimă.

Dacă nu-l vom afla aici pe Dumnezeu, nu vom avea cum să-l întâlnim nici în imensitatea cerului, nici în palpabilul pamântesc, deci nici în cele eterice, nici în cele materiale:inima noastrăeste prima treaptă care trebuie urcată pentru a accede spre înţelegerea suprafirescului.

Ea,inima noastră, va experimenta, extatic, solemn şi benefic, prin suferinţă, metamorfoza: inima dură, de piatră , va devenicastelul interioral afectelor şi al compasiunii- o inima de carne şi sânge care ne va putea face, într-o infimă, dar obligatorie măsură, copărtaşi ai jertfei christice.

Afirmaţia pe care o face Eminescu, dincolo de universalitatea sa, are şi forţa subiectivităţii, a experimentului realizat pe substanţa spirituală proprie: descoperirea prezenţei divinului în propria inimă, pe Creator care a făcut posibilă pentru o clipă, transcenderea necreatului în efemer.

Ar trebui ca periplul nostru să ne poarte spre tainele misticii, de la răsărit la apus, ca să înţelegem complexitatea trăirilor care sunt legate de ascetica inimii. Am afla că este vorba aici depre intervenţia Duhului Sfânt, graţie împlinirii unor condiţii.

Chiar marii mistici au simţit acut efectele întreruperii legăturii cu divinitatea, fenomen numitnoaptea credinţei, în care ascetul, iniţiatul, monahul, simt că Dumnezeu i-a abandonat. Revenirea are loc cu o supra aură de raze-daruri modelatoare, fire luminiscente ale înţelepciunii divine, mereu altele, unice, potrivite numai acelui suflet, numai acelei inimi.

Conchidem, aşadar: în starea extatică a teofaniei interioare şi aureolat de lumina fără sfârşit, Eminescu dă la o parte voalul străveziu care desparte cele două lumi, ne deschide filonul efluviilor eterice ale parţialei, dar adevăratei cunoaşteri infuze , ca să ne putem împărtăşi de adevărul cuvintelor, care ţin de Ascetică, de Morală şi de Teodicee:

Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră .

 Autor: Miriam Casian