STÂLPII SOCIETĂŢII INFRACŢIONALE


Corneliu LEU

STÂLPII SOCIETĂŢII INFRACŢIONALE

Trei adevăruri – candide în măsura în care pot fi la mizera sa condiţie morală – a debitat Băsescu în perioada de când se tot silea să elibereze Cotrocenii şi până acum când încă nu se-ndură să părăsească locuinţa prezindenţială. Ambele lucruri, dar mai ales acesta din urmă, făcându-l la modul cât se poate de nedemn: Ca şi cum ar încerca să amâne, în speranţa că se culcă în acelaşi pat, iar dimineaţa se va trezi ca şi cum n-au avut loc alegerile, aghiotanţii şi girofarurile aşteptându-l ca să-l ducă la serviciul din care încă nu-i vine să creadă că a fost concediat. Sfidează băiatul la modul penibil şi abuziv; condiţia lui de mincinos notoriu facilitându-i chiar şi autominţirea.

Un singur lucru, însă, nu-i facilitează această aroganţă cu care i-a molipsit aproape pe toţi ministeriabilii, din toate partidele: Neîndemnarea de a-şi ascunde neadevărurile. Faptul că ea, aroganţa de şmecherie descurcăreaţă dovedind cât de virulentă a fos tulpina de golănie a microbilor săi în contaminarea clasei politice, a ajuns a-i juca renghiul făcându-l să creadă că, orice spune pe gură, e un lucru „dăştept”. Şi, astfel, să se dezvăluie cu maximum de naivitate.

Păi ce altceva poate însemna faptul că, încă la Cotroceni, pe ultima sută de metri fiind, spunea: „…Sunt la sfârşit de mandat; nu mai am de ce să mint sau să mă prefac!„…Şi o spunea cu atâta nonşalanţă, încât vajnicii ziarişti acreditaţi să-i stea cu reportofonul la buze, nu numai că n-au comentat, dar poate că nici n-au sesizat, atât părea de normal-băsesciană aserţiuneacă nu mai are de ce minţi. Asta recunoştea cu neruşinare preşedintele încă în exerciţiu, considerând a fi un lucru atât de firesc, încât îi fascina şi pe vajnicii gazetari obişnuiţi să se dea mari în diverse provocări superficiale, dar ne simţind nevoia să comenteze o asemenea monstruozitate:…acum, la sfîrşit de mandat, trebuie să mă credeţi: nu mai am de ce minţi ori mă preface”…Ceea ce, în fondul lucrurilor, era o concluzie fermă asupra politicii practicată cu cinismul minciunii vreme de zece ani.

Şi iată că, acum, când chiar că „nu mai are de ce„, fostul preşedinte mai face două declaraţii despre modul cum, cu imoralitatea sa a stălcit modelul de relaţie interumană: Cu câteva zile în urmă, vrând să se laude că-i un domn care continuă cavalereşte relaţiile cu puşcăriabila Udrea, iarăşi scăpa o păsărică de sinceritate:M-am dus la ea, la arest, acolo unde era, la domiciliu…ca s-o conving că n-am abandonat-o”…Adică, de fapt, ticălosul o abandonase. Îmi permit să mă exprim ca-n telenovele, numai datorită faptului că acum îl vedem cum se dă mare gentleman. Dar când ea, încă neîncătuşată, s-a dus la el la poartă – după ce fusese şi la cuscrul după Eba, pesemne spre a se pune de acord cu cât au dat pentru campania electorală a acesteia – a făcut-o pe inocentul care se simte bine-n familie şi nu mai vrea să audă de guvernare, de justiţie şi de alte implicaţii care se declină la feminin. A trebuit ca feminina cu care s-a conjugat atât de sentimental-politiceşte să-i facă semn cu degetul la nas, ca la Sile Cămătaru, pentru ca el să ia poziţia de protocolară erecţie a cavalerului care duce flori, străduind s-oconvingă că n-a abandonat-o.

Acum, suntem martorii unui al treilea acces de involuntară sinceritate din partea fostului preşedinte: Ieşit la rampă în condiţia sa civilă, după zece ani de strădanie de a duce societatea noastră pe culmile civilizaţiei infracţionale, Traian Băsescu are un remediu clar pentru infracţionalitatea cu care partidele şi-au făcut rost de bani într-un mod atât de consecvent, folosind toate pârghiile guvernării, ale puterii de decizie şi ale relaţiilor de influenţă. Au făcut-o cu atâta persuasiune şi perseverenţă, încât au influenţat întreaga societate în încurajarea actului penal. Iar acum, cu senină convingere de guru al unei asemenea mentalităţi a fraudării, el vine să ofere remediul, reucnoscând cam aşa: …Da, e o practică curentă; s-au furat şi se fură oricum şi de oriunde bani pentru partide (acesta devenind nu numai un scop ci şi un exemplu de cum se poate fura, un adevărat model social pe care, apoi, cei puşi să-l practice pentru partid, îl utilizează şi în folosul propriu). Pe fostul nostru preşedinte l-a preocupat problema aceasta intens, aşa că, bine-nţeles, după vasta experienţă căpătată pe seama siluirii noastre, are şi soluţia: Să li se dea partidelor bani de la guvern… Câţi? Cât de mulţi, până îi facem pe ştrengari să nu mai fure!…

Aplicând acest remediu ex-prezidenţial la nivelul societăţii adânc contaminate de sentimentul furăciunii prin ideologia infracţională – singurul element doctrinar practicat şi propagat din plin de partide pentru „educarea politică” a societăţii româneşti – ar însemna că, acum, după exemplul acestor partide guvernante sau parlamentare am ajuns, dacă nu o naţiune de hoţi, oricum o naţiune cu o clasă conducătoare bazată pe hoţie şi crescută în hoţie. Asta am ajuns, de vreme ce fostul preşedinte ne îndeamnă să nu vrem să ne transformăm destinul hoţesc spre care am fost împinşi, să nu arătăm cu degetul spre corupţia politică, să nu mai apelăm la justiţie, la poliţie, etc, pentru eradicarea prin coerciţie a unui asemenea rău. Ci să combatem infracţionalitatea dând bani, cât mai mulţi bani, celor care sunt tentaţi să fure. Şi, astfel, ei nu vor mai fura.

Ştiţi cum vine asta? E ca şi cum, după ce s-ar dovedi că povestea cu zece la sută mită din tot ce trecea prin ministerul ei, s-ar proba juridic, Madam Udrea să nu primească sentinţa penală corespunzătoare, ci să fie lăsată a-şi conduce partidul spre victorii, completându-se de la buget cee ce ar mai avea nevoie pe lângă sumele incriminate cu măsură de sechestru preventiv.

Dumnezeule ce soluţie!… Atât de iraţională încât poate trece numai printr-o minte furibund chinuită de ceea ce ar putea dezvălui în continuare femeia care încă-l mai asigură cu gest cavaleresc, precum toată atitudinea ei sfidătoare că:ea nu va proceda precum subalternii ei; adică nu va plasa mai sus vina şi dezvăluirile”… Ce-nseamnă acest „mai sus„, când e vorba de Elena Udrea şi de banii pe care, poate, nu i-a băgat în buzunar ci i-a folosit pentru campaniile electorale, îşi dă seama oricine! Aşa că, bietului fost preşedinte îi trece prin minte să mituiască partidele cu o asemenea promisiune, doar-doar o scăpa mai uşor:Bă, voi mai aveţi nevoie de mine; eu creez curent de opinie publică în aşa fel încât, şpăgile voastre de azi, să se completeze şi cu o subvenţie de la Buget, pe măsură!… Nu trageţi în mine şi, dacă ajung prim-ministru, aşa cum vede în scufundările lui politice Onaca, prima Hotărâre de Guvern, asta va fi!

Dar, chiar şi fără acest interes personal al său, tot putem spune: Ce concluzie grandioasă trage intelectul lui Băsescu după zece ani de guvernare!… Păi, o societate se costruieşte prin exemple, prin modele. Aceste modele trebuie să fie vizibile, să se afle în atenţia tuturor. Cine e în atenţia tuturor astăzi? Udrea ca un Robin Hood avertizând ascensiunea lui Arturo Ui, Hrebe şi Mitrea silenţioşi, mulţumiţi să-şi poată alege puşcăria preferată, Sârbu ca secătură care dă vina pe subalterni, Vosganian ca laş penibil, tremurând jalnic pentru ce-l paşte şi folosind pantalonii parlamentarilor ca un copil plângăcios care se ascunde de bătăuşi agăţându-se de pulpana unui adult. Printre ei, cu frumosul său obraz inert în expresie, trece mai puţin pedepsit şi ma
i puţin observat Videanu, cu pasul bine exersat în a ocoli bordurile, cariera lui politică parcă mai având marmură de-o guvernare. Pe toţi aceştia, în sobor, la modul evanghelic, îi urmează în cătuşe cei 33 de baroni locali, preşedinţi de Consilii judeţene, jurându-se cu candoarea din versurile copilăriei noastre mioritice: „Căţeluş cu părul creţ…”!… Şi totul arată ca o frescă votivă pictată în cel mai pur stil bizantin, deasupra căreia ex-preşedintele binecuvântă: „Adevăr spun vouă: Primi-vor partidele bani de la guveeern„…

Cu alte cuvinte: Pornind de la prezumpţia de nevinovăţie care e sfântă pentru dorinţa de inamovibiliatate a lui Băsescu, partidul îl învaţă pe politician să fure, iar guvernul e cel care trebuie să-l dezveţe de asta. Dar nu prin mijloace coercitive, ci întinzînd celălalt obraz. Sau, mai bine zis, cealaltă mână cu care să-i dea un avans legal din banii pe care, când va ajunge la guvernare, va începe să-i fure. Fiindcă asta nu vrea să recunoască Băsescu: În societatea adusă de el la maximumul de corupţie, cheltuielile electorale sunt numai acontoul pentru grosul de bani care se fură la guvernare.

Progresistă viziune!…

Care se vrea tot mai bine consolidată de cei care au devenit în deceniul băsist stâlpii acestei societăţi de generalizată infracţionalitate.

(va urma)

 Autor: Corneliu LEU