Referitor la textul Dumnezeu este fragil ca o magnolie (f.a.)


-/

Referitor la textul Dumnezeu este fragil ca o magnolie (f.a.)

Ref.: Dumnezeu este fragil ca o magnolie

Cineva care scrie Iisus nu faceapogeul(?!) suferinţei, intră în explicaţii şi comparaţii aberante apelând la fizica cuantică iar noi trebuie să-l credem pe el, bate câmpii (fără graţie!). Îi spun autorului acestui text doar două lucruri de care el nu ţine seamă (sau nu poate, intelectualmente vorbesc):

1. Iisus a înviat cu trupul! Toma a pus mâna în coasta lui şi a văzut că este fiinţă cu trup;
2. Niciodată şi niciun om de ştiinţă nu va putea răspunde la întrebarea, aparent simplă:Ce este materia?Să presupunem că în urmă cu câteva minute s-a descoperit cea mai mică şi mai mică particulă de materie. Ce obţinen dacă o dăm pe din două? Ce obţinem dacă cele două jumătăţi sunt iarăşi date pe din două? Etc. Găurile negre au fost definite ca nişte entităţi a căror dimensiune tinde către zero şi a căror masă tinde către către infinit. Concluzie? Materia nu există! Timpul şi spaţiul nu există în afara conştiinţei umane, iar relativitatea lor a fost demonstrată deja. Iar câtă vreme noi nu putem răspunde/demonstra ce este entitatea pe care convenţional o numimmaterie,trebuie să credem că există o inteligenţă universală atotcreatoare, care nu pote fi decât Dumnezeu.
Asta, dacă nu cumva consideraţi textul de mai sus literatură (şi nici măcar asta nu este, văd că este un fragment, nici nu vreau să mă gâdesc la întreaga producţie!
Cu stimă,
Marian Pătraşcu
P. S.: Citiţi şi următorul eseu:

TRĂIM CONVENŢIONAL ŞI JUDECĂM COMPARATIV

Drama omului este aceea că el este condamnat să trăiască înainte de a judeca viaţa şi să meargă înainte de a-şi alege calea. Suntem cu toţii de acord, cred, că nu depinde de voinţa noastrădacă,unde(ţară-regiune-localitate, familie – bogată sau nu, educată sau nu etc),cum(la termen sau nu, sănătoşi sau congenital taraţi, de sex masculin sau feminin, frumoşi sau urâţi, inteligenţi sau cretini etc) şicândne naştem; practic, suntem aruncaţi în viaţă fără să fim întrebaţi (trec peste faptul că nu întotdeauna suntem sinceri atunci când susţinem că viaţa este cel mai de preţ dar al omului, când, pe parcursul ei, avem momente în care ajungem în mod inexorabil taman la concluzia inversă, deoarece nu cred să existe om pe faţa pământului care, măcar o dată în existenţa sa, nu a considerat viaţa ca fiind o mare porcărie – scuzaţi exprimarea!, iar din acest punct de vedere – s-o recunoaştem – noi oamenii suntem fiinţele cele mai făţarnice şi mai ipocrite, şi asta pe lângă faptul, trist şi dureros, desigur, că omul, în general, este fiinţa cea mai crudă şi mai nemiloasă care a trăit vreodată pe Pământ). Ei bine, abia după ce ni se „vâră pe gât” toate cele de mai sus, de care, repet – nu noi suntem răspunzători, viaţa noastră depinde exclusiv de voinţa noastră, de hotărârile pe care le luăm. Problema este însă cât de conştienţi suntem atunci când luăm o anumită hotărâre şi, mai ales, cât de conştienţi suntem de consecinţele reale, nu presupuse, ale acelei hotărâri, consecinţe care în mod inexorabil ne vor influenţa ulterior viaţa. Şi astfel, suntem nevoiţi să trăim convenţional şi să judecăm comparativ. Reamintesc:

– convenţonal, adj. = stabilit prin convenţie, acceptat prin tradiţie, dar şi artificial, nenatural, prefăcut, factice;

– comparativ, adj. = bazat pe comparaţie, pe stabilirea de raporturi între diferite fenomene.

Aşadar, convenţii sunt normele de convieţuire socială, legile statului, contractele între părţi ş. a. m. d., care sunt transpuse în documente juridice, dar şi unele cutume după care se desfăşoară viaţa unei persoane sau a unui grup de persoane care acceptă cutumele respective. Iată câteva exemple de astfel de cutume (norme de drept nescrise):

– limba sau, mai exact, limbajul;

– tradiţiile;

– moda;

– obiceiurile şi, de ce nu? – prejudecăţile care pot fi profesionale (atitudinea faţă

de muncă, modul în care majoritatea înţelege să activeze în plan profesional), politice, rasiale, sexuale, culinare, etc.

– percepţiile comparative (cald-rece, frumos-urât, bun-rău etc.) cu precizarea că acestea pot avea semnificaţii diferite pentru indivizi diferiţi).

Când spunem „carte” ştim că s-a convenit demult asupra obiectului care să se cheme astfel. Când spunem „pluguşorul” ştim că termenul acesta defineşte obiceiul copiilor de a colinda în noaptea de Anul Nou. De ce facem ceea ce facem de Crăciun şi Anul Nou? Desigur, pentru că „aşa am pomenit”, nu? Auzim des în ultimul timp afirmaţii (cretinoide) de tipul: „Cutare (de obicei, vreo fufă semianalfabetă) este în tendinţe”, cu sensul că „este în pas cu moda”. În general, noi românii am ridicat la rang de artă faptul de a ne (pre)face că muncim, iar cel care într-adevăr munceşte este socotit… prost! Ei bine, această judecată (oare?) cretină, idioată şi tâmpită (aşa, da!) a devenit o cutumă care deja a început să-şi arate roadele (nefaste!). Nu degeaba Petre Ţuţea a făcut următoarea remarcă (genială): „Aflatul în treabă este metodă de lucru la români!”. Libertatea câştigată după decembrie 1989 a fost sub multe aspecte şi una prost înţeleasă. Astăzi este normal să umbli în fundul gol pe stradă, să apari la televizor tot aşa, să cânţi pe scenă fără chiloţi şi, fireşte, foarte sumar acoperită („îmbrăcată” ar fi fost mult spus – vezi cazul ucrainiencei care a câştigat un Eurovision), să faci sex şi nu dragoste şi de preferat la grămadă şi… cum se nimereşte, să naşti la… 12 ani etc. Dar în materie de dragoste şi sex n-a fost întotdeauna aşa. Iată ce mărturisea prinţul Salina pe la 1860: „Cum aş putea să mă mulţumesc cu o femeie care în pat îşi face cruce înainte de fiecare îmbrăţişare şi care, apoi, în clipele de mare dăruire nu ştie să spună decât: –Iisuse Hristoase? Şapte copii am avut cu ea, şapte! Şi nu i-am văzut niciodată buricul! Drept e asta?”.

Aşadar, convenţiile, de orice natură ar fi, sunt, în primul rând, schimbătoare; apoi, ele pot fi bune sau rele, drepte sau
nedrepte (în general, pentru alţii decât cei care le-au stipulat), morale sau imorale etc. Toate au o „perioadă de valabilitate” după care sunt înlocuite cu altele, din nefericire, nu neapărat mai bune, mai drepte sau mai morale. Iată, dacă în vechiul testament exista principiul/convenţia „ochi pentru ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, ei bine, acel principiu era mai moral decât cel de azi, care poate fi formulat astfel: „amândoi ochii pentru unul şi toţi dinţii pentru unul”. Culmea este faptul că şi reciproca este valabilă: ucigaşi de copii pe şosele şi chiar pe treceri de pietoni care primesc… pedepse cu suspendare, hoţi ordinari care au adus România în faliment dar care primesc „NUP” etc. Tragic este că multe dintre convenţiile epocii actuale sunt de fapt adevărate vicii care stau la baza decăderii morale actuale. „Boala o avem în suflet, este o adevărată epidemie de meningită morală” – spunea Octavian Goga la 1916, care mai remarca: „Piramida noastră socială este morbidă: vârful – bolnav de sifilis, temelia – de pelagră!”.

Aţi observat, cred, că toate judecăţile noastre de valoare sunt relative? Nimic din viaţa omului nu este absolut deşi ar trebui să fie cel puţin Dumnezeu. Cel mai bun exemplu în acest sens sunt unităţile de măsură. Aceste standarde de măsurare a cantităţilor fizice sunt toate nişte… convenţii. Iată cum este definit kilogramul – unitatea de măsură pentru masă (confundată de cele mai multe ori cu greutatea): „este masa kilogramului-prototip internaţional adoptat ca unitate de măsură la Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi din anul 1889”. Kilogramul este singura unitate de măsură din Sistemul Internaţional definită încă pe baza unui obiect fizic. Într-adevăr, definiţia de mai sus este remarcabilă prin… ambiguitate! Ea duce cu gândul total neştiinţific că cineva a luat o piatră de pe caldarâm şi ar fi hotărât – pe ce bază? – că acela este standardul de evaluare a masei unui corp fizic. Lucrurile nu stau totuşi chiar aşa. Prototipul a fost confecţionat în anul 1880 dintr-un aliaj de 90% Pt (platină) şi 10% Ir (iridiu). O definiţie cât de cât ştiinţifică a kilogramului ar putea pleca de la faptul că masa unui mililitru, ml (sau centimetru cub, cm3), de apă pură, la 4u02daC şi presiunea de o atmosferă, este de o mie de ori mai mică decât 1 kg. Dar staţi, am dat peste alte trei unităţi de măsură – mililitrul, gradul Celsius şi atmosfera, care la rândul lor sunt tot convenţii (nu are rost să le dau definiţiile aici căci aş fi nevoit să merg cu ele din aproape în aproape lungind inutil prezentul material).

Voi da totuşi un ultim exemplu care mi se pare semnificativ pentru ceea ce vreau să transmit prin materialul de faţă: metrul. Acesta este definit ca fiind „lungimea egală cu 1 650 763,73 lungimi de undă în vid ale radiaţiei care corespunde tranziţiei între nivelele 2p10şi 2d5ale atomului de kripton 86 (Kr86)”. Halucinant, nu? Da, dar numai pentru nespecialişti! Cum s-a ajuns aici? Metrul, ca şi kilogramul a fost iniţial o convenţie bazată tot pe un obiect fizic, metrul-standard sau metrul-prototip, ales, se înţelege, tot la întâmplare. Nevoia de a-l defini mai ştiinţific a dus mai târziu la formularea de mai sus, aparent aiuritoare, cum adică – 1 650 763, 73? Ce fel de număr este acesta, nu se putea găsi unul cu o valoare rotundă? Uite că nu! (Şi nu insist de ce, din lipsă de spaţiu dar şi din dificultatea înţelegerii pentru profani). Interesant este faptul că dacă toate kilogramele-prototip şi metri-prototip ar dispărea din lume, acum nu ar fi nicio problemă! Ştiţi de ce? Nu vă spun, gândiţi-vă, e simplu! E ca în cazul focului: la început a trebuit să fie păzit pentru a nu se stinge, dar după ce omul a descoperit cum poate să-l provoace, nu a mai fost nevoie de asta.

Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să trăim convenţional şi să judecăm comparativ? Din cauza păcatului originar – neascultarea. Dumnezeu le-a cerut primilor oameni de pe Pământ aşezaţi întru nemurire în grădina Eden, un singur lucru care implica voinţa lor, judecata lor, conştiinţa lor: să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului căci în ziua în care vor mânca vor muri! Şi aşa s-a şi întâmplat – primii oameni au încălcat convenţia cu Creatorul iar moartea a intrat în om! Vă gândiţi vreodată că pentru a aprecia binele avem nevoie de rău? Că pentru a aprecia sănătatea avem nevoie să fim bolnavi? Poate uneori şi doar unii dintre noi – da, dar cei mai mulţi – nu! Noi oamenii avem aproape în permanenţă tendinţa de a ne comporta în viaţă ca şi cum am fi nemuritori. Mare eroare!

Şi apoi cum apreciem lucrurile? De exemplu ce este fericirea? Ei, da, fericirea are cu totul alt sens pentru fiecare dintre noi: pentru un beţiv fericirea constă în avea ce bea, pentru un afemeiat fericirea constă în a avea cât mai multe femei (pentru sex, nu pentru dragoste), pentru un avar fericirea constă în a avea cât mai mulţi bani, pentru un om mândru fericirea constă în recunoaşterea de către ceilalţi a meritelor sale, de cele mai multe ori închipuite etc. Dar… nu mândria l-a pierdut pe Lucifer şi neascultarea pe Adam?

Da, trăim convenţional şi judecăm comparativ… Din păcate!

Marian Pătraşcu

(Publicat în: „Constelaţii diamantine”, anul II, nr. 2(6), februarie 2011, pag. 55; „Forum 9”, nr. 5, 2011, pag. 46-47; „Pagini româneşti în Noua Zeelandă”, anul VIII, nr. 89, noiembrie 2012, p. 18;)

 Autor: PĂTRAŞCU MARIAN