POVESTITORUL – XVIII –


Când s-a prăpădit Tonel, Maricica a ştiut că ăsta e un bluestem, şi că se va alege praful de acum încolo. Ce-o fi căutat, dobitocul, în cartierul acela scump, beat mort la trei diminaţa? A vrut să treacă bulevardul la patru metri de trecerea de pietoni, şi a fost izbit de maşina unuia şef în poliţie. Nici măcar permisul nu i-l suspendaseră după anchetă, pentru că Tonel avea alcoolemia mare şi trecuse fără să se asigure prin loc nepermis. Nepermis la patru metri de trecerea de pietoni! Pe un bulevard pustiu. Dar dacă aşa îi fusese scris lui Tonel să moară, n-aveai cum să-l mai aduci înapoi, şi nici cum să îndrepţi lucrurile. Era mare golul pe care-l lăsase Tonel. Ceilalţi doi au început să-şi dea arama pe faţă, erau tot mai delăsători, erau tot cu gândul la sticla de trăscău şi la mâncărica ce trebuia să apară în fiecare seară. Dar altfel, lăsau de multe ori treburile baltă ca să se înhaite cu de-ai lor şi să le curgă mucii pe lângă magazinele care vindeau băuturi pentru acasă. Uitau să mai plece, tot în aşteptarea unuia care putea să scoată bani pentru o juma de tărie. Maricica trudea ca o turbată să umple golul lăsat de Tonel şi căuta să-i mai urnească şi pe amărâţii aia doi. Era mereu cu gândul la contul ei şi la faptul că în ultima vreme izbutise să adune din ce în ce mai puţini bani. Pe urmă, într-o noapte s-a spart buba, când s-a trezit cu Petrică peste ea. Îi vârâse mâna în chiloţi, şi la început buimacă de somn, neînţelegând ce vrea, i-a privit chipul rânjit, cu ochii strălucind în întuneric. Când a simţit că-i vâră degetul în crăpătură a înţeles pofetele bărbatului, şi l-a pocnit peste mutră de-a-ndăratelea. L-a pocnit tare. Petrică a căzut fulgerat şi a scos un ţipăt ascuţit. Asta a întărâtat-o pe femeie, care s-a sculat urlând cât o ţineau bojocii: „Ţi s-a făcut de babardeală, mă, amărâtule? Vrei să mi-o tragi? Cu ce să mi-o tragi, mă?,… că tu nici cu ce să te pişi n-ai, futu-ţi cristelniţa mă-ti.” Maricica a sărit peste el şi a-nceput să-l bată cu sete. L-a bătut îndelung, l-a bătut îndârjit pe bărbatul care îşi pierduse cu totul cumpătul. Plângea ca un copil, cu hohote şi cu suspine adânci, scotea ţipete lungi, ascuţite dar nu era în stare să spună un cuvânt. Cu cât îl bătea mai tare, cu atât simţea cum se excită, acum şi-ar fi tras-o cu unul care să aibă sculă, sculă nene, nu glumă, sculă vânjoasă. Se excita, şi-l bătea pe Petrică ca să-i treacă. În partea cealaltă, Buzatu şedea pe pat şi râdea isteric:”Futai cu chiote şi strigături, bă, Petrică. Cu chiote şi strigături. Bă, ai grijă că te apucă bâţu, te lasă Maricica fără sămânţă, mă.” Se bătea cu palmele pe genunchi şi rîdea ca un apucat când îl auzea pe nefericit cum se izbeşte de pereţii şandramalei. De la o vreme, Petrică a început să-şi ia sema şi să caute uşa, dar era atât de zăpăcit încât nimerea mereu pe de lături, iar Maricica îl urma şi-l pocnea cu furie A izbutit, într-un târziu, să nimerească ieşirea şi cei doi au mai ascultat o vreme cum i se pierd în noapte vaietele şi înjurăturile. N-a mai auzit nimic de Petrică din noaptea aia, iar Buzatu a lăsat-o în scurt tip şi el. Îşi găsise nişte tovarăşi într-un părculeţ de prin centrul oraşului, un părculeţ care se învecina cu o casă părăsită. Îşi încropiseră un adăpost, vai de lume, în grădina casei, protejaţi de gardul viu al parcului. Dormeau acolo cu rândul, în restul timpului sugeau ce se găsea şi sortau pomenile primite. Pentru Buzatu nu conta unde-şi pierdea vremea atâta timp cât nu lipsea rampampiul.
A început o perioadă de răstrişte, pentru că nu făcea faţă la mulţimea de gunoi care trebuia curăţat şi sortat. În trei săptămâni abia se mai ţinea pe picioare, iar oamenii erau tot mai nemulţumiţi. Noroc că era iarnă şi se mai putea îngădui, dar clienţii ameninţau că vor căuta pe altcineva care să le ţină curăţenia. Ajungea noaptea târziu la şandrama, nu mai avea putere să facă focul, doar ce se vâra sub mormanul de bulendre care îi mai ţineau de cald. Într-o noapte a adormit cu mucul lumânării aprinse, şi doar instinctul şi Dumnezeu a mai vrut ca ea să rămână în viaţă. Şandramaua s-a aprins pe neştiute, iar Maricica nu şi-a putut explica niciodată cum s-a trezit buimacă, dar cu ideea fixă că trebuie să alerge afară. Flăcările se înălţau deja prin acoperiş când ea s-a tras sub salcie, privind cum se mistuie adăpostul unde trăsese ani şi ani de zile. A doua zi a umblat buimacă prin piaţă, fără să ştie unde-o să tragă noaptea şi cum se va descurca acum când totul s-a dus de râpă. Vreo două săptămâni şi-a trecut nopţile dormind cu capul pe masă în cârciumi, dar dimineaţa era în piaţă şi apoi făcea turul pe la clienţi. Norocul i-a venit iar de la un precupeţ, care i-a propus s-o lase să doarmă sub taraba de tablă pe care-şi vindea produsele peste zi. I-a lăsat cele două şube mari de oaie, doar ca să-i păzească marfa lui şi la nişte tovarăşi. Era precupeţ vechi şi n-avea încredere în agenţii de pază, dar pe ea o cunoştea de amar de vreme, aflase povestea cu incendiul şi-o ştia femeie de nădejde. Aşa s-a făcut că practic s-a mutat cu totul în piaţă. Noaptea păzea mărfurile, ziua se ducea să-şi adune gunoiul, să-l sorteze şi să-l vândă. Nici pe departe nu mai mergeau lucrurile ca pe vremuri, dar se putea descurca şi tot mai punea ceva bănişori la bancă. Doar ea şi ofiţerul de cont ştiau că este o femeie foarte bogată. Dar pe ofiţerul de cont nu-l interesa, contul ei era un fişier în baza de date, un fişier pe care-l uita după fiecare operaţie. Dobânzile aduceau părăluţe însemnate, îi explicase femeia de la ghişeu cum devine treaba asta, dar ea nu se simţea de fel mulţumită dacă nu depunea bani. Că ăia de la bancă o plăteau pentru că-şi ţinea banii la ei, era treaba lor, dar ea trebuia să aibă în mâini hârtiile foşnitoare. Trebuia să socotească în minte cât înseamnă suma pe care o ţinea. Pe urmă era drumul la bancă, intratul pe uşă şi discuţia de la ghişeu cu femeia. Cu cât de puţin s-ar fi dus, trebuia să completeze hârtiile alea ale lor, iar funcţionara îi spunea câţi bani are în cont. Simţea că trăieşte cu adevărat când făcea drumul la bancă, când număra banii şi când i se spunea ce sumă are în cont. Momentul ăla când auzea cât are în cont, era pentru Maricica un soi de deliciu pe care-l simţea cu toată fiinţa ei.
La începutul primăverii, şeful pieţei a scos-o de tot din încurcătură. „Tu, Maricică – i-a spus într-o zi – de ce te zgârceşti şi nu dai nişte bănuţi copilandrilor ăstora care se învârt toată ziua în piaţă dup-un ciubuc, să-ţi ducă şi ţie marfa la centrele de colectare?” Nu-i trecuse prin cap!, trebuia să recunoscă chestia asta. A doua zi i-a strâns pe puşti, a stat de vorbă cu ei, s-a tocmit crâncen, şi afacerile au început să-i meargă chiar mai bine ca înainte, pentru că puştii îşi luau banii şi dispăreau. Erau ca o armată; apăreau la ora stabilită, făceau ce aveau de făcut, în rest n-aveau altă grijă decât de jucăriile lor electronice: de care erau foarte mândri. Toată ziua îşi schimbau telefoanele, DVD-urile, calculatoarele; numai despre asta vorbeau şi despre cum să intre în afaceri, despre ce se caută, cu ce poţi să dai lovitura rapid şi bănos. Mânuiau banii cu uşurinţă şi ştiau totul despre orice fel de marfă. Se gândeau doar la cum să pună ban pe ban şi să intre în afacerile adevărate, alea grase. Voiau case şi maşini scumpe, dar mai ales voiau să aibe bani ca să cheltuiască cu muierile. Alea care ştiau cum să facă banii din cur. Maricica le înţelegea foarte bine pentru că şi ea făcuse bani din cur, dar îi trecuse vremea. Acum era bucuroasă că se putuse rost
ui iar, că nu mai trebuia să aibă grija lucrătorilor, nu trebuia să stea cu gura pe ei şi să fie cu ochii în patru că s-au înecat în vreo sticlă mai pântecoasă de trăscău. Avea marfa?! Îi chema. Şi cu asta treaba era încheiată. Toată piaţa ştia despre nenorocirile ce i se întâmplaseră şi oamenii o priveau cu un fel de respect pentru că nu se plânsese la nimeni. Toţi ştiau că e o femeie săracă, că e lipită, că n-are nici de unele, dar e harnică şi pune osu’ la treabă. Câştigă şi ea o bucată de pâine cărând gunoi pentru alţii. Într-o zi, Nea Tase, pensionarul, un şef de asociaţie care făcea afaceri cu pieţarii, a chemat-o şi i-a arătat o cămăruţă de lângă toboganul gunoiului de la blocul unde stătea el. „Maricică, uite, ai putea să stai aici şi fără parale, dacă te angajezi să fie lună la toboganul ăsta, pe scară şi-n jurul blocului, şi să faci dezinfecţie mereu. Materiale îţi dau eu şi nici parale de chirie nu-ţi cer, doar să fie curat şi să nu mai pută.” Şi-a încropit un pat, Maricica, în care abia încăpea, că era o cămăruţă tare strâmtă şi altceva decât patul şi-un taburet, nu intra acolo. Da’ măcar nu avea să mai îndure frigul la iarnă şi, ceea ce era minunea lui Dumnezeu!, avea bec. Era pentru prima dată în viaţa ei când stătea într-un loc unde avea bec, pe care putea să-l stingă dacă voia, sau putea să-l lase, aşa, să ardă zi şi noapte. Dar nu se îndura, şi nu ardea becul nici o clipită mai mult decât avea trebuinţă, ca să n-o ia oamenii la ochi că-i risipitoare. Era primul adăpost de-adevăratelea în care trăia Maricica. De când se ştia tot prin canale şi prin şandramale şubrede îşi dusese viaţa. Ţinea la cămăruţa asta ca la ochii din cap, şi se străduia ca Nea Tase să fie mulţumit şi locatarii nici să n-o simtă. Îi era frică mereu că s-o găsi cinvea, vreun cârcotaş care să vrea s-o dea afara din adăpostul ei. Nu mai era tânără de multişor şi simţea durerile din oase la fiecare schimbare de vreme. Picioarele o dureau cel mai tare, iar seara stătea minute bune să şi le frece aprig cu mâna, până simţea că pielea se înroşeşete şi-o ustură. Trăia tot mai intens sentimentul că se ajunsese, că obţinuse cam tot ce-şi putea dori, acuma că avea cămăruţa asta. Ce-şi putea dori mai mult decât să aibă un locuşor numai pentru ea, în care să trăiască după cum o taie capul. Acuma, că era o femeie bătrână şi aranjată, Maricica a meşterit vreo două seri, a încropit o candelă micuţă, careia i-a pus în spate o iconiţă de carton. Şi iconiţa tot ea o meşterise, dintr-o poză decupată dintr-o revistă şi lipită grijuliu pe-o bucată de carton. O imagine cam neclară că nu se putea dumiri foarte bine ce sfânt este acolo. Dar, în fond, nici nu avea importanţă. Ce dacă nu se vedea clar, şi nu ştia ce sfânt e în poza aia. Era un sfânt. Ea avea grijă să fie mereu undelemn prospăt în candelă şi fitilul să fie mucărit cum trebuie, ca să ardă liniştit, cu flacără dreaptă. Niciodată n-a ştiut Maricica că poza aia era a lui Ilie Năstase care făcuse o reclama prin nu se ştie ce deşert.

 Autor: Ion Manzatu