POVESTITORUL – XIX –


Începea deja să se simtă toamna în aerul ce se lăsa dinspre păduri şi părintele Zamfirache se întreba de ce în fiecare an, când simte parfumul acesta îl trece un fior adânc de bucurie, de parcă schimbarea vremii i-ar aduce o surpriză, ceva neaşteptat şi foarte plăcut. Toată viaţa a fost dominat de acest simţământ, ba, mai mult, şi-l dorea, îl aştepta din zilele moleşitoare ale verii, ca pe un fel de izbăvire pe care o va aduce cu sine toamna. Era om bătrân de-acuma, preotul, şi totuşi fiorul nu se ostoia, îi strecura în gânduri adânca speranţă că ceva se va putea înfăptui şi-n zilele ce vor urma. Se mai amesteca un strop de teamă, să parfumeze trăirile preotului, o emoţie nedesluşită pentru ce va să-i vină din nepătrunsele căi ale Domnului. Trecuse vara cu toată lenea ei, cu gândurile de vacanţă, de zbenguială, cu nevoia de a amâna o hotărâre sau alta „pe la toamnă”. Parfumul dinspre păduri te îndemna să te gândeşti la făptuire, la planuri noi pe care ai să le dai gata până-n începutul verii următoare. Preotul stătea în cerdacul casei parohiale şi-şi trăgea sufletul pentru slujba de vecernie. Aşa făcea în fiecare după amiază de lungă vreme încoace. Se aşeza în cerdac, sorbind cafeau turcească, cu caimac gros şi dumicând din vârful buzelor, ţuguiat, dulceaţa de cireşe amare pe care preoteasa se deprinsese s-o facă tot mai aromată, odată cu vârsta. Din cerdacul casei, în stânga, se vedea biserica albă, strălucitoare, cu ornamentele din calcare, ce se găseau din belşug în tot ţinutul, şi câteva fresce în fronton. În rest doar coroanele copacilor până, hăt, departe în linia orizontului; nu se zărea nici o casă de om, de parcă totul ar fi atârnat în copaci. Aburul cafelei se ridica molatic din ceaşcă, aromele cireşelor amare îi stăruiau în cerul gurii, iar părintele se gândea că deprisese aproape în totul tabieturile bunicului său. Nu chiar întru totul, pentru că bunicul preotului punea lângă farfuria cu dulceaţă şi ceaşca aburindă, un pahar mare cu vin roşu. Un vin pe care-l făcea singur, în fiecare toamnă, desprinzând cu răbdare boabele de pe ciorchine şi punându-le apoi să lase singure mustul, fără să le treacă prin teasc. Era un vin pentru suflete alese, cunoascătoare şi era drămuit cu grijă să ajungă până la recolta următoare. Părintele Zmfirache se gândea acum că odată cu vârsta lua tot mai mult din gesturile bunicului, din obiceiurile lui. În tinereţe nu avusese timp de pierdut, n-a prea ştiut gustul mâncării sau al băuturii, mereu pustiit de griji sau de necazuri. Acum avea parohie bogată, care se încropise din danii cu odoare şi bani, ba chiar şi cu câteva hectare de pădure. De multe ori zâmbea şi se gândea că de multă vreme n-ar mai fi fost preot aici, dacă drumurile nu rămâneau în starea jalnică în care se găseau. Nu se înghesuia nici un preot să-şi rupă maşina pe drumurile astea, chiar dacă parohia era bogată şi câştigurile frumoase, pentru că alte parohii erau mai lesnicioase şi la un calcul simplu totul iaşea mai rentabil pentru slujitorul Domnului. Rosturile Mitropoliei le ştia prea bine, bătuse atâta amar de vreme culoarele acesteia, pipăind plicul gros din sutană şi repetând în gând cuvintele pe care avea să le spună. Făcuse faţă privirilor izmenite, care alunecau furişat departe de povaţa Celui de sus. Trecuse prin multe în tinereţile sale, dorindu-şi să vină vremea cînd va putea sta deoparte de toată zădărnicia gândurilor şi faptelor celor ce păstoreau breasla. Pe desupra nici obştea nu suferea gândul ca alt preot să vină în comună, iar asta era important şi mângâietor. Oricum, părintele Zmfirache îşi ridicase o căsuţă la ieşirea din sat, spre Poiana-cu-schit şi de va fi nevoit să iasă din casa parohială avea să rămână pe loc în căminul lui. Nu avea de gând să plece din locurile acestea, ştia că scoaterea lui din parohia din ce în ce mai solidă şi bine organizată era o chestiune de timp. Multe interese se pritoceau în lumea slujitorilor Domnului şi totul se facea cu chibzuinţă, să rămână nesmintit, invocându-se mereu interesele prea sfintei biserici. Nu punea la inimă părintele Zamfirache lucrurile astea, misia lui pe pământ se cam împlinise. Era bucuros că Domnul îi dăduse lui încercarea asta şi că avusese puterea şi ştiinţa de a împlini lucrarea. În mod normal ar fi trebuit să se revolte, să lupte ca să păstreze lucrurile aşa cum sunt, să caute mijloace, dar nu simţea de loc aşa. Venise tânăr, foarte tânăr pe meleagurile astea; tot din păduri venise, din cealaltă latură, şi inima pădurilor îl cotropise încetul cu încetul. Pur şi simplu îl otrăvise atât de adânc şi de iremediabil încât nu concepea altfel decât să-şi ducă zilele aici până la sfârşitul şfârşitului. Uneori zâmbea copilului ce se stinsese în el şi care visase că se va rupe de lumea asta a codrilor, va trăi la oraş şi se va bucura de toate înlesnirile. Dar, iată că, aici prinsese rădăcini solide, iar asta nu-i puţin lucru, ba, de multe ori gândea că e poate cel mai mare bun pe care i l-a dat Dumnezeu. Găsea că aşa stăteau lucrurile gândindu-se la sat şi la copiii lui. Se golise satul în ultima vreme, rămăseseră doar bătrânii şi nepoţii, ca nişte fiinţe inutile care altfel ar fi încurcat socotelile acolo departe, acolo unde plecaseră tinerii să muncească. Prin străinătăţi. Treceau anii, satul devenea de nerecunoscut, părea că averile dau pe dinafară, se ridicau case mult prea mari şi maşini scumpe se ascundeau prin garaje. De fapt, sub toate astea musteau doar ambiţii deşarte şi fără rost, ambiţii ale oamenilor care-şi pierduseră cumpătul cu totul, îşi pierduseră simţul măsurii, din care cauză făceau lucrări fără de folos în dauna şi necazul celor care mai aveau rădăcini să-i ţină într-o matcă. Oameni care, încetul cu încetul, pierdeau rânduiala firii; îşi pierdeau părinţii, copiii, locul sub soare, calea spre moşii lor îngropaţi în coasta de deal. Ce altceva le mai rămânea decât să-şi împăuneze venirile prin risipă de bani ca să ridice o casă ce stătea unsprezece luni pe an goală, păzită de bătrâni. Veneau preţ de câteva săptămâni, vorbind făloşi despre o lume pe care o proslăveau aici, dar care-i strivea acolo, mereu cu speranţa că vor regăsi cândva pământul natal, dar asta nu se mai putea întâmpla. Chiar ei făceau ca totul să nu mai fie altceva decât un nimic fără sens, smulgându-şi cu totul rădăcinile şi devenind nişte suflete ale nimănuni. Nu-i plăceau părintelui Zamfirache toate astea, el altfel de lume găsise aici în tinereţe. Viaţa pădurenilor avea un anume tipic ce venea din adâncul misterios al codrilor, din bogăţiile pe care pădurea le dosea de ochii celorlalţi muritori. Înţelesese temeinic cursul acestor orînduieli din disculţiile lungi cu Adina, când fata se documenta pentru refacerea schitului. Simţise el, nu-i vorbă, multe din ceea ce spunea ea, dar era om simplu şi-i venea greu să pună în cuvinte aşa de bine starea de fapt. Venise cu gândul să ridice locaş Domnului şi felul obştii îl întărise în hotărâre, îl ajutase. Aşa izbutise să refacă micul schit, care acum împodobea poiana largă, îi dăduse răbdare şi putere să-ndure. Când se născuse el, barbaţii nu dădeau explicaţii, nu întideau vorba ca muierile. Ei îşi aveau calea lor cu toate consecinţele ei, şi ce era de îndurat trebuia îndurat, ce era de suferit, trebuia suferit, dar şi de bucurie şi fală se vorbea cu alte cuvinte şi cu alte simţăminte. Iar aici a înţeles că oamenii pădurii s-au clădit secole întegi, împrumutând ceva din taina acesteia, până când a început nenorocirea cu dorinţa de a-şi vinde viaţa pe doi arginţi. Atunci oamenii şi-au pierdut cu totul rosturile lor, n-au mai ştiut sub nici o formă care lume trebuie trăită
i care legi împlinite. Acum arătau ca o ceată de câini vagabonzi alergând neostoit după oarece oportunitate, pe care dacă o găsesec se încaieră şi-o spulberă. Aşa arată viaţa care nu mai are sufletul strămoşilor în ea, ca să-o ţină strâns în chingi. Rămăsese singur, părintele Zamfirache, neclintit în hotărârea lui de a rezistă oricăror ispite. Fusese în vizită la copiii lui, aciuaţi pe aiurea, şi-i văzuse cum căutau să se arate bucuroşi de slujbe bine plătite şi de o viaţă trăită după tipicuri tăioase şi neînduplecate. Şi-a dat seama că totul era o maimuţăreală dureroasă care-i costa toată seva lor. Era de parcă cineva le scosese sângele din vine şi în locul lui pompase apă. Nu se împăcase cu viaţa asta părintele şi de fiecare dată cauta să ajungă la casa lui şi să se bucure de faptul că preoteasă deprinsese odată cu vârsta să facă bucatele şi să ţină gospodăria după reţete vechi. Era vestită în sat, coana preoteasă, pentru bucătăria, cămara şi pivniţa ei, şi era mereu atentă la tot ce se svonea, la tot ce mai putea fi de adăugat pentru bucuria traiului. Şi toate astea erau ca o cataplasmă, alina durerile, dar nu vindeca cu totul răul. De multe ori trecea prin momente de tristeţe adâncă, preotul, pentru că-şi dădea seama că ceea ce trăieşte el şi preoteasa este o zvâcnire ca un spasm al morţii. Locurile îşi pierdeau identitatea, oamenii cădeau pradă obiceiurilor de aiurea care nu le veneau bine, dar cu care se împăunau din îndemnul prostiei. Totul în jur căpăta altă înfăţişare, una care nu venea din sănătatea pământului, din înţelepciunea pe care o adunaseră de atâta amar de vreme moşii ce se prăpădiseră căutând să le lase ceva temeinic. Tot răul năvălise parcă, fără să poată fi împiedicat cumva, şi peste aceste meleaguri. Părintele Zmfirache se transformase, se transformase profund. „Spaima de amploarea răului” – gândea că-l făcuse să caute mereu legătura cu strămoşii, legătura cu amănuntele ce făceau ca viaţa lui să fie doar a lui şi să nu semene cu un tipar terfelit de atâta uzură. Devenise un fundamentalist, unul care încerca cu încăpăţânare să aducă ştiinţa locului, aceea veche, moştenită generaţii după generaţii, în existenţa lui, şi nu pe cea de aiurea. Refuza cu încăpăţânare orice ar fi fost de import, toate lucrurile din gospodăria, ca şi de la biserică erau făcute de mâna vreunui meşter local. Se necăjea adesea, pentru că fiecare lucruşor cerea răbdare şi chinuri cu metehnele meşteşugarului, ba beţiv, ba fără cuvânt, ba prea leneş, ba nu tocmai priceput. Atunci, se ducea părintele şi se sfătuia cu Adina până când dădea de soluţia ce-i trebuia. Venea apoi acasă bucuros, punea totul în pilde şi vorbea despre asta în predici, vorbea în orice ocazie, cu toate că îşi dădea seama că nimic nu poate fi răsădit în capul oamenilor, atât de adâncă este orbirea lor. Resimţea din plin durerea faptului că obştea nu mai era obşte, ci doar un soi de adunare a unor paiaţe pe care le mânuiau voinţe care dictau de departe să se împlinească aici lucruri după obiceiurile unor meleaguri străine. Se amestecaseră în sat felurite maimuţăreli văzute aiurea şi săvârşite aici fără noimă. Auzea mereu cum se vorbea despre „progres”, despre lumea cea nouă care se naşte, despre alinieri şi norme. Dar totul era exagerat, totul era fără limită şi fără echilibrul, pe care nu-l capeţi decât dacă ţii seamă de năravul care vine din vechime, narav care are rostul lui de neclintit. Asta nu-i plăcea deloc preotului şi se simţea copleşit de sentimentul unei mari primejdii care nu mai poate fi evitată. Se străduia mereu să găsească o soluţie, vorbea cu oamenii, în stânga şi-n dreapta, se minuna mereu de modul resemnat în care aceştia acceptau răul, ca pe ceva pe care o fatalitate l-a impus, şi toată lumea trebuie să treacă prin el. Nu-i plăceau de loc răspunsurile lor, nu-i plăcea să vadă că obştea se lasă mânată fără voinţă, fără judecată. Bătrânii scăpaseră cu totul lucrurile de sub control, repeziţi de copii lor care o lună de zile pe an veneau, tocmeau felurite treburi şi lăsau în grija lor să fie împlinite. Apoi cereau socoteală prin telefon, voiau să ştie că lucrurile se fac după placul lor, după noile lor gusturi, şi nu altfel. Totul se făcea prea repede, prea fără socoteală, dar, mai ales, se făcea fără rost şi fără foloase pentru viitor. Bătrânii se stingeau încet, nepoţii nu visau decât la meleagurile în care munceau părinţii lor, şi gândurile li se legau tot mai mult de plecarea spre altă zări. Cui mai foloseau, atunci, căsoaiele goale, gospodăriile ţinute cu chin, pământurile înţelenite şi nelucrate? Şi gândurile, şi speranţele, şi toate planurile se făceau pentru lumea de peste mări şi ţări. Nimic nu se mai lega de ţarina natală, doar obişnuinţa de a deţine, de a avea, de a fi stăpân. Dar ce fel de stăpân poţi fi peste lucruri ce nu-ţi mai leagă viitorul de scopuri, de obiective, de nădejdi? Da, hotărât lucru, obştea trecea prin mare primejdie şi nu se zăreau de fel speranţe de mai bine. Hotărâse ca-n fiecare zi de sfântă vineri să ţină slujbă de unul singur. Închis în biserică, părintele Zmfirache tocmea slujbă pentru vii şi dădea glas pomelnicului, rostind apăsat lungul şir de nume ale satului, fie ale celor plecaţi, fie ale rămaşilor. Era canonul pe care şi-l impusese pentru izbăvirea obştei sale, dar şi pentru mântuirea lui, nemernicul care se dovedise slab de fire şi acum plătea pentru asta. Mâhnirea lui era adâncă şi grea, pentru că nici măcar pe copii lui n-a fost în stare să-i oprească, să-i ţină legaţi de sat sau de ţară. S-au rupt brutal copiii, şi şi-au făcut rost în ţări străine. De fiecare dată cînd se ducea la ei în vizită simţea aerul de venetic cum pluteşte peste toate ale lor, cu toate strădaniile, cu toată silinţa ce-şi dădeau să devină oameni de-ai locului. Nimic nu putea spăla aerul veneticului, nicicând, niciunde, sub nici o formă, şi el cădea în grea suferinţă de fiecare dată când gândea că nu ştiuse să-şi împiedice copiii să aleagă calea asta care nu poate fi vindecată. Se cuvenea atunci să sufere canon greu, şi hotărâse să ţină slujba aceasta, pentru toate sufletele care se găsesec în atare încercare, până la sfârşitul zilelor sale. Era slujbă grea şi preotul o ţinea cu toată truda şi curăţenia încercând să pună în mâinile Domnului soarta lor spre izbăvire.
Părintele Zamfirache sorbi ultima gură de cafea, mestecă firele de zaţ şi-şi lăsă privirea să alunece peste coroanele copacilor. Venea toamna pe nesimţite, verdele prindea să se înmoaie, să pălească, puteai să ghiceşti deja nunaţele ce se vor întări peste cîteva săpătămâni, când vremea va fi mai umedă şi pădurea va înebuni parcă stârnind emoţii tari doar când priveai bogăţia de culori. Aburii lăptoşi se vor ridica printre ramurile copacilor, se vor juca cu frunzişul şi vor lega nori groşi. Atunci preotul simţea cel mai mult nevoia unui cămin, simţea nevoia să fie ocrotit de flăcările focului din vatră, de căldura dintre zidurile casei, de gândul că tot ce e în jur a fost ridicat pentru siguranţa lui. Se gândea, în zilele alea mai mult ca oricând, la toate lucrurile gospodăriei lui. La păsăretul curţii, la vaca bălţată, la cele câteva oi, la stupii de albine înşiraţi în spatele casei, la porcii graşi din cocină, la stiva înaltă de lemne de foc aduse pentru casă şi biserică, într-un cuvânt la toate ce-l înconjurau, şi dacă le ştia la locul lor, rostuite, ofta adânc, făcea o cruce largă şi şoptea: „Doamne ajută, şi dă-ne putere să-ndurăm şi ziua de mâine!”

 Autor: Ion Manzatu