GNOSEOLOGIA ÎN VIZIUNEA LUI ANTON DUMITRIU


GNOSEOLOGIA ÎN VIZIUNEA LUI ANTON DUMITRIU

Cartea regretatului profesor Anton Dumitriu – Culturi eleate şi culturi heracleitice (Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1987), care reia din perspectiva ultimelor teorii logico-matematice incitanta lucrare Orient şi Occident, ne permite să încercăm descifrarea unei originale perspective de teoria cunoaşterii, întrevăzută de altfel încă de la apariţia Eseurilor (care reunesc cercetările anterioare: Aletheia, Cartea întâlnirilor admirabile şi o serie de articole apărute în periodice, adunate sub titlul Ştiinţă şi cunoaştere) la Ed. Eminescu, Bucureşti, 1986.

Ideea fundamentală care străbate opera lui Anton Dumitriu, alcătuită din cărţile enumerate şi monumentala Istorie a logicii, este căutarea adevărului: definiţia şi sensurile sale în Grecia Antică (Aletheia); descoperirea sa ştiinţifică (Ştiinţă şi cunoaştere); hermeneutica textelor literare (Cartea întâlnirilor admirabile); justeţea principiilor culturale (Culturi eleate şi culturi heracleitice); limbajul formal al adevărului (Istoria logicii).

Adevărul este un atribut aplicat gândirii noastre, cunoaşterea este adevărată dacă ea corespunde obiectului cercetat. Existenţa supusă investigaţiei fiind extrem de complexă, apare structurată în mintea noastră pe mai multe paliere/nivele succesive, situate pe două coordonate: anorganică (cuantică, astrală, galactică, metagalactică etc.) şi organică (biologică, noetică etc.). Determinismul devine operant numai în cadrul elementelor aceluiaşi palier (obiecte sau fenomene care se pot influenţa nemijlocit), între paliere existând grade de libertate. Pentru a le putea defini, împărţim elementele palierelor în clase (mulţimi, genuri). Definiţiile corecte respectă regulile logicii clasice, ele trebuie să surprindă caracteristicile esenţiale ale acestuia în cadrul genului proxim, diferenţiindu-l de celelalte elemente; să nu fie tautologii; să nu conţină contradicţii; să permită substituţia definit – definient. Majoritatea paradoxelor logico-matematice, ne demonstrează Anton Dumitriu, se datorează definiţiilor incorecte. Geometriile neeuclidiene nu infirmă postulatul referitor la drepte paralele, întrucât pe suprafeţe curbe nu e vorba de drepte ci de geodezice.

Punctul de plecare al teoriei cunoaşterii, în viziunea autorului Istoriei logicii, constă în modelul dinamic al existenţei, care apare ca un şir de transformări echivalente, conform legii conservării materiei şi energiei. Nu putem cunoaşte materia în sine, infinitul ei potenţial, ci manifestările concrete, şirul acestor transformări echivalente. Conform principiului aristotelian – de undeva trebuie să începi -, fixăm o transformare prin axiome nedemonstrabile şi definiţii corecte ale noţiunilor primare. Axiomele trebuie să fie: proprii, necesare, complete/suficiente. Dezvoltarea teoriei ştiinţifice se face silogistic, pornind de la axiome şi noţiuni primitive. Teoremele, după demonstraţie, se pot reduce la simple definiţii.

Obiectele ştiinţei nu pot fi decât cele verificate experimental. Problema principală constă în definirea corectă a noţiunilor şi în adecvarea cât mai exactă, pe măsura evoluţiei cunoştinţelor, a axiomelor cu realitatea descrisă. Ştiinţa mai trebuie să ţină seama de influenţa experienţei şi a observatorului asupra obiectului cercetat. Principiul de incertitudine exprimă tocmai această influenţă a metodei experimentale asupra particulelor elementare. Datorită acestor aspecte cât şi a necesităţii eliminării cazurilor particulare (accidente), legile ştiinţei sunt statistice, ele scot în evidenţă universalul, intangibilul aristotelian.

Ipotezele fanteziste, extraordinare, spectaculoase, conduc la rezultate false: „Ar părea astfel că cele mai mari dificultăţi de care se izbeşte inteligenţa umană nu ar consta în probleme insolubile, ci în probleme inexistente”.

Asemenea probleme ridică sistemele formale moderne, care pornind de la axiome arbitrare, complete şi noncontradictorii, dar nu şi necesare, ajung la denaturări ale realităţii.

Căutarea sisifică a adevărului se confundă cu însăşi istoria şi evoluţia spirituală a omenirii. Kurt Gu00f6del a demonstrat că adevărul unei teorii este întotdeauna relativ, valabil numai în condiţiile axiomatice şi logice ale teoriei respective. Pretenţiile sistemelor filosofice individuale, sau ale culturilor orientale închise (chinezească şi indiană), că posedă adevărul absolut, sunt false. Progresul nu poate veni decât de la o teorie deschisă, în continuă evoluţie pe calea nesfârşită a înţelegerii tot mai compete a realităţii. Istoria omenirii a cunoscut o singură cultură deschisă, cea europeană (occidentală), de sorginte greco-romană, capabilă să împlinească aspiraţiile umane şi să unifice omenirea pe cale raţională, ştiinţifică. Prin cercetare, tehnologie şi creaţie, ea va schimba înfăţişarea lumii. Dacă va reuşi, în viitor, să-şi asimileze idealurile umaniste şi să le integreze la toate nivelele în struictura societăţii, va fi posibilă dezvoltarea paşnică, armonioasă a întregii omeniri.

Limitele actuale ale cunoaşterii se datorează faptului că nivelul actual de dezvoltare ştiinţifică nu permite explicarea mecanismului transformărilor existenţiale echivalente. Elucidarea unui singur caz ar explica întrigul şir/lanţ al transformărilor.

*

* *

Chiar dacă ştiinţa ocupă rolul principal în cunoaştere, demersul ei trebuie completat cu o atitudine umanistă privind utilizarea rezultatelor tehnice şi cu o atitudine estetică în faţa lumii.

Adevărul interpretărilor estetice înseamnă concordanţa acestora cu semnificaţiile transmise de artist prin obiectul de artă. Pentru decodificarea simbolurilor capodoperelor literaturii europene, trebuie să ne întoarcem la sensurile noţiunii de adevăr în Grecia Antică. În această concepţie, existenţa, pe treapta supremă, se confundă cu viaţa zeilor. Starea divină, inaccesibilă minţii omului căzut din starea de graţie, se-nchide în mituri. O componentă a mitului se petrece în viaţa sensibilă, a doua este imaginată în realitatea supremă. Hermeneutica aplicată de Anton Dumitriu descoperă miturile camuflate în simbolurile şi alegoriile literare. Analizele profesorului sunt exemplare pentru orice critic, ele implică dezbaterea tuturor punctelor de vedere enunţate de exegeţi, degajarea aspectelor esenţiale, clarificarea sensurilor, stabilirea interpretărilor/pasajelor adecvate/adevărate/juste, conforme cu intenţiile artistului, sau cât mai apropiate lor. Să exemplificăm succint.

Comportarea aparent ridicolă a lui Don Quijote apare în adevărata ei lumină din perspectiva mitului ciclurilor de aur, argint, bronz şi fier prin care trece omenirea după căderea din starea divină. Cavalerului care trăieşte cu închipuirea în epoca de aur, realitatea i se pare absurdă, pe când contemporanilor săi meschini, trăitori în epoca de fier, faptele sale altruiste li se par de un comic enorm.

Dincolo de peregrinările lui Ulysse apar evidente urzelile parcelor: Cloto, Lachesis şi Atropos. În lumea sensibilă, alte trei femei ţes viaţa eroului: Calypso, Circe şi Penelopa. Putem continua gândul lui Anton Dumitriu identificând-o pe Calypso – care îi oferă lui Ulysse nemurirea, chemându-l pe insula Ogygia, amplasată în axa lumii, deci în afara timpului -, cu Lachesis, croitoreasa lungimii firului vieţii; pe Circe – care-l trimite pe erou în Infern -, cu Atropos, cea care taie firul vieţii; iar Penelopa cea care destramă noaptea cămaşa soţului pentru a-l aştepta şi a anula urzelile diurne ale rivalelor, este desigur Cloto, ţesătoarea faptelor noastre
zilnice.

Cântecul lirei lui Orfeu sincronizează ritmul sufletului omenesc cu cel cosmic, lumea pământeană cu divinul. Orfeu reprezintă esenţele, universalul, pe când iubita sa Euridiche particularul, individualul incompatibil cu inteligibilul, aşa că dragostea lor este sortită eşecului.

Divina comedia descrie drumul iniţiatic al spiritului spre lumina adevărului absolut. Pe această cale, Infernul simbolizează revelaţia luminii în lumea individualului, Purgatoriul pregăteşte sufletul pentru înţelegerea esenţelor, iar Paradisul însemană contopirea cu divinul.

Rebeliunea lui Faust împotriva raţiunii, incapabile să cunoască adevărul, reprezintă obţiunea spiritului pentru acţiune în dauna meditaţiei. Sufletul său este salvat când fapta sa este pusă în slujba umanităţii. Destinul eroului ilustrează parabola biblicului Iov.

*

* *

Teoria cunoaşterii, întrezărită în lucrările profesorului Anton Dumitriu, va rămâne, din păcate, risipită în cărţile sale. Ea se constituie pe baza logicii clasice, a teoriei aristotelice asupra ştiinţei şi a viziunii personale asupra existenţei. Realitatea nu poate fi cunoscută în sine până la ultimele consecinţe (pe verticală), ci pe orizontală (istoric), fiind vorba de transformările echivalente ale substanţei şi energiei.

Căutarea adevărului este un proces continuu de apropiere, heracleitic – pe măsura evoluţiei cunoaşterii noastre – de transformările existenţei. Înţelegerea faptelor, identificarea lor cu adevărul nostru, mereu relativ, eliberează spiritul instaurând starea de katarsis aristotelian. Justificarea existenţei omeneşti constă în această activitate sisifică de înţelegere şi dezvăluire tot mai adecvată a adevărului.

Cu acestă metodologie de analiză literară sursologică am completat, deloc întâmplător, schiţa teoriei cunoaşterii desprinsă din lucrările regretatului profesor Anton Dumitriu. Demersul estetic a fost impus de necesitatea prezentării tipului uman superior, căruia îi acordă rolul dominant în viitor (mileniul III) (Homo universalis, Ed. Eminescu, 1990). Acesta este, în concepţia sa, tipul european occidental, moştenitorul direct al tradiţiei raţionale/dialectice greco-romane, tradiţie devenită astăzi spiritul ştiinţific indispensabil cunoaşterii. Specificul occidentalului constă în disponibilitatea perpetuă spre împrospătarea cunoştinţelor, în această stădanie continuă spre perfecţiunea niciodată atinsă, constând sensul existenţei şi măreţiei omului. Cultura occidentală europeană este singura cultură de tip deschis, raţional, heracleitic, imaginat de omenire până în prezent. Începutul acestui miracol îl găsim în străduinţa filosofilor Greciei Antice de a explica lumea raţional, dezvăluind ADEVĂRUL (Aletheia). Sensul de neuitare atribuit termenului, poate fi actualizat prin reconsiderarea importanţei tuturor elementelor pozitive din istoria unei teorii. Îndrăgostiţii de înţelepciune din Grecia Antică atribuiau intelectului două funcţii, una de sesizare intuitivă a esenţelor şi alta de prelucrare raţională a datelor obţinute nemijlocit (intuitiv). Logica clasică a asimilat aceste considerente în teoria axiomelor nedemonstrabile (stabilite intuitiv, dar în cât mai bună concordanţă cu realitatea) şi dezvoltarea silogistică a teoriei ştiinţifice (funcţia raţională a minţii).

Înţelegerea fenomenelor instituie starea de libertate şi beatitudine – katarsisul aristotelian. Şi numai gândirea neconstrânsă de nimic şi de nimeni poate descoperii Adevărul.

Spiritul ştiinţific şi pragmatic rezultat de aici va avea rolul hotărâtor în modelarea cunoaşterii omului viitorului. El este promovat de cultura şi civilizaţia Europei Occidentale.

Acest om univesal, raţional, cult şi moral, singurul capabil să asigure supravieţuirea speciei, în condiţiile în care, datorită dezvoltării tehnice, distrugerea planetei a devenit oricând posibilă.

Dacă profesorul Anton Dumitriu ne-ar fi lăsat o gnoseologie sistematică înainte de a trece în nefiinţă, lucrarea ar fi avut o importanţă deosebităă nu numai pentru cultura noastră, dar şi pentru cea europeană.

Lucian Gruia

 Autor: Lucian Gruia