FURNICA ŞI PESCĂRUŞUL


Furnica şi pescăruşul

Cu ceva timp în urmă (prin 2014) am câştigat un premiu II la un concurs internaţional de literatură organizat de revista „Starpress”, prin doamna Ligya Diaconescu, o vâlceancă stabilită în Canada. Premiul a constat în asigurarea cazării la mare pentru două persoane, timp de şase zile. Am avut de ales dintre mai multe perioade şi staţiuni. M-am hotărât pentru începutul lunii septembrie, la Jupiter. Cazarea a fost excelentă (la hotelul „Rio”), în schimb vremea a fost total nefavorabilă: mai tot timpul a fost înnorat, vântul bătea cu putere, stârnind valuri de 3-4 metri înălţime… De altfel, eu nici nu am intrat în apă, ci am stat ore întregi pe plajă sau pe malul înalt care o delimita. Într-o zi, pe când stăteam pe o bancă de pe mal, mi-au căzut ochii peste o furnică de talie mică, ce se chinuia să care o sămânţă decojită de floarea soarelui, se-nţelege – mult mai mare şi mai grea decât ea. Ceea ce m-a uimit era faptul că o trăgea mergând cu spatele şi, din când în când, după câte doi-trei centimetri străbătuţi chinuit prin iarbă, furnica lăsa povara din cleşti şi se ducea să cerceteze terenul pentru a vedea pe unde era mai bine s-o ia, după care se întorcea şi-şi relua travaliul. Cred că am urmărit-o mai mult de o jumătate de oră, minunându-mă de inteligenţa acelei furnicuţe, până ce a trebuit să plecăm (eram cu soţia) fiindcă ni se făcuse frig şi venea şi ploaia…

În altă zi, eram pe plajă, vântul se mai potolise, dar soarele mai mult stătea ascuns după nori şi numai din când în când binevoia să-şi arate faţa, şi atunci – doar fugitiv. Prin aer zbura o mulţime de pescăruşi înfometaţi, făcând o gălăgie infernală cu ţipetele lor… La un moment dat, un pescăruş matur a „ochit” pe plajă o bucată de pâine acoperită pe jumătate de nisip. A luat-o rapid în cioc şi s-a dus pe digul de beton, încercând s-o sfărâme pentru a putea înghiţi. Tot dădea cu putere de beton bucata aceea de pâine, nereuşind s-o mănânce. După un timp, pescăruşul a luat în cioc bucata de pâine tare ca piatra şi s-a dus cu ea în apa mării. Mare mi-a fost mirarea când l-am văzut că începe să dea pâinea prin apă pe o parte şi alta, până ce s-a înmuiat şi a putut să o mănânce!

Aceste două întâmplări, mi-au dovedit încă o dată că orice fiinţă vie este dotată cu o inteligenţă specifică, indispensabilă în lupta pentru supravieţuire. Această inteligenţă, este cea care îi permite să înveţe, mai întâi de la părinţi, în special de la mame, şi apoi din diversele etape ale vieţii sale. Mai mult, fiinţele, oricare ar fi ele, de la plante la animale, comunică între ele, transmit şi fac schimb de informaţii, fireşte – într-un „limbaj” specific fiecărei specii. Cred că mulţi semeni de-ai noştri fac o mare greşeală atunci când se consideră superiori animalelor. De multe ori, lucrurile stau tocmai invers. Eu am convingerea că, spre deosebire de oameni, care de multe ori nu fac altceva decât „să tragă mâţa de coadă” sau să lucreze „în doru’ lelii”, animalele acţionează întotdeauna cu un scop foarte precis, ele nu fac niciodată ceva inutil sau fără finalitate. Omul nu învaţă niciodată nimic din greşeli şi de aceea este condamnat să le tot repete. Niciodată un animal nu face o greşeală de două ori! Apoi, fiecare animal are abilităţi pe care omul sau un alt animal nu le au. Poate omul să „fabrice” miere sau propolis aşa cum face o albină? Da, poate, dar ceea ce „fabrică” el sunt falsuri! Pot oamenii să „construiască” un muşuroi identic cu cel făcut de furnici? Nu, desigur! Ca să nu mai vorbim de organizarea exemplară a vieţii albinelor dintr-un stup sau a furnicilor dintr-un muşuroi! Apoi, spre deosebire de om, un animal nu mănâncă şi nu bea niciodată mai mult decât îi trebuie. Omul, prin acţiunile sale nesăbuite agresează şi otrăveşte în permanenţă mediul. Extincţia (dispariţia) multor specii de animale şi plante, cu consecinţe nebănuite asupra echilibrului vieţii pe planeta noastră, dispariţia vieţii din tot mai multe medii acvatice şi chiar terestre (deşertificarea), încălzirea globală, manifestările climatice atipice şi alte fenomene negative, toate au o singură cauză: OMUL! Culmea este că acelaşi OM este convins că altcineva sau altceva este vinovat pentru toate relele care se abat asupra lui; vorba lui Grey Owl, un aventurier englez, vânător pasionat, pretins indian ojibways, soţ şi tată renegat, dar scriitor admirabil: „Învinuim de nenorocirile noastre soarele, luna şi stelele – o admirabilă diversiune al cărei autor este omul!” („Oameni şi animare”). Astăzi putem vedea cu uşurinţă câtă dreptate avea şi Jules Barbey d’Aurevilly când a spus: „Crimele civilizaţiei extreme sunt cu siguranţă mai atroce decât acelea ale extremei barbarii!”. Tristul adevăr este că omul este fiinţa cea mai crudă şi mai nemiloasă care a trăit vreodată pe Pământ! Dacă viaţa va dispărea de pe planeta noastră, vinovat pentru această perspectivă sumbră, din ce în ce mai uşor de sesizat, cauza va fi una singură: OMUL! Soluţia? Să ne schimbăm total modul de a gândi şi a acţiona punând pe primul plan iubirea – de semeni, de animale, de plante, de mediul înconjurător -, în fine să încetăm a fi egoişti, mândri şi dispreţuitori, răzbunători şi cruzi, să învăţăm a face binele sau măcar să nu facem rău dacă binele nu-l putem face.

 Autor: PĂTRAŞCU MARIAN