EPISTOLA CĂTRE DIRIGUITORI


Stimaţi Diriguitori,

În fapt, habar n-am de ce vă spun stimaţi, nu ştiu să existe vreun motiv pentru care să meritaţi epitetul acesta.
Dar pentru că este o scrisoare oarecum oficială, să păstrăm topica stabilită în relaţiile publice, şi ea ne spune că asta ar fi o formulă agreată.
Înainte de orice, se cuvine să vă atrag atenţia asupra câtorva cuvinte ale nemuritorului – reţineţi -, nemuritorului: Omar Khayyam: Îmi aparţin, pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!
Acest adevăr îl ignoraţi, din funcţiile şi poziţiile în care vă căţăraţi, doar pentru exerciţiul căţăratului şi pentru a dovedi că ştiţi să priviţi de la înălţime. Din păcate, voi cei ce aţi ţintit la înaltul poziţiei sociale, suferiţi de rău de înălţime, şi n-aveţi curaj să mai priviţi în urmă. Vederea largă a lumii vă face atât de rău, încât, doar pentru a nu suferi, purtaţi mereu ochelarii de cal.
Altfel nu se explică de ce trudiţi cu asiduitate să faceţi reguli ce nu au legătură cu nimic. Sunt nişte straşnice reguli născute pentru folosul regulii. Nici voi nu le înţelegeţi, dar învăţaţi pe de rost bruma de acţiuni necesare şi, ca să fiţi mai siguri, v-aţi cumpărat un carneţel în care notaţi scrupulos tot ce vă dă regula voie să faceţi.
Stimaţi Diriguitori,
Tot ce reuşiţi, zi de zi, ceas de ceas, este să scoateţi lumea din cursul ei firesc şi s-o prefaceţi într-o jucărie nefolositoare, care, cândva va ajunge să arate ca la începuturile ei îndepărtate. Aţi izbutit deja, cu dibăcie, s-o puneţi pe calea cea dreaptă spre Epoca Pietrei. Şi vă mândriţi, vă bateţi cu pumnul în piept şi cereţi drept de întâietate. Desigur, atunci când acele vremuri vor veni, veţi nega straşnic valoroasa contribuţie. Acelea sunt momentele socotelilor, neplăcute moment. Şi nici pe moarte n-ar trebui să vă bizuiţi, fiindcă moartea nu are valoare în astfel de cazuri.
Cel care a avut răbdarea să citească până aici – unii dintre voi sunteţi nevoiţi, pentru că e sarcină de serviciu! – sunt deja excedaţi de parcursul plin de generalităţi de până aici. Pentru voi generalitatea nu există, pentru voi lumea se face fără gândire, din acţiune doar. De mult nu mai aveţi răbdarea să gândiţi, să reflectaţi, să cugetaţi asupra unui lucru. Reflexul este acela care contează. E ca la fotbal, ca la miuţa din curtea şcolii. De aceea tot ce presupune funcţia gândirii trebuie anulat, trebuie desfiinţat, trebuie scos din calea, din parcursul a ceea ce putem considera evoluţie. Să nu mai vorbim de emoţie!, de procesul acela subtil care ne descoperă legătura cu divinitatea (fiecare citească divinitatea cum vrea). Totul trebuie anulat, trebuie eradicat, trebuie redus la mişcarea oarbă a gestului impus de protocol şi procedură.
Ar fi bine, ar fi al naibi de bine, să recitiţi paragraful de mai sus. Şi mai citiţi-l odată, şi încă o dată. Asta pentru că aş vrea să înţelegeţi exact că sunteţi la fel de eficienţi ca şi aparatul ideologiei fasciste, sau a celei staliniste. Construiţi cu abnegaţie, după acelaşi tipic, structuri de execuţie, de exterminare. Sigur, nu sunteţi la fel de brutali, nu folosiţi mijloacele primitive ale acelora; dar spălarea de creiere este un mijloc eficient de a ucide. Pentru că omenirea presupune oameni, suflete, spirite, adică entităţi în primul rând libere şi conduse în relaţia cu realitatea de liberul arbitru personal. Un liber arbitru format după puterile şi datul fiecăruia. Fiecare fiinţă are dimensiunile sale, şi-i este sortit să fie obligată a trăi în aceste dimensiuni. Aceasta este marea condiţie pe care o naşte Universul şi-o modificaţi voi. Un om care a trăit în deplinătatea dimensiunilor sale a avut conştiinţa să spună: Lumea pe care am creat-o este un proces al gândirii noastre. Nu poate fi schimbată fără a ne schimba gândirea. Se numea Albert Eistein, dar pe voi nu vă interesează asta. V-aş mai putea vorbi despre Principiul Identităţii al lui Marin Heidegger, dar voi nu aţi auzit de Martin Heidedgger, şi urmaşii familiilor voastre, direcţi, secundari, terţiari, quaternari etc. nici nu vor bănui că a existat, cândva în trecut, un om cu numele acesta, şi n-ar înţelege cu ce s-a ocupat. V-aş putea vorbi despre multe nume, care vouă nu vă spun nimic, care pentru voi nu reprezintă nimic. Prefer să n-o fac, fiindcă ar fi pierdere de vreme.
Ar trebui să vorbim despre distrugere, o distrugere mai eficientă ca bombardamentele atomice, pentru că nu risipeşte moloz, ci suflete. Schilodeşte atât de temeinic încât apare o dâră adâncă şi neagră acolo unde pe vremuri înfloreau speranţe ale unui spirit creator. Imaginea unui astfel de spirit, se şterge din fiinţa lumii, dispare.
Asist stupefiat la rodul tuturor activităţilor voastre, şi mă mir cum de nu vă bate Dumnezeu, cu măsura lui cea mai aspră. Dar îmi dau seama că greşesc, greşesc amarnic; doar vă este dat să trăiţi în lumea pe care o diriguiţi. Iar gardienii au întotdeauna puşcărie pe viaţă, o puşcărie pe care o trăiesc, aşa cum o fac.
Cel mai dureros este să asist la modul cum zilnic vorbiţi despre idealuri, despre principii, despre gîndire, despre sensibilitate şi despre bine, despre împliniri şi înfăptuiri magistrale. Este atât de evident discursul fără conţinut al analfabetului ştiutor de carte, încât te cutremură modul în care pronunţă cuvinte al căror sens îi este cu totul străin.

Stimaţi Diriguitori,
Ar fi o măsură dreaptă, să mergeţi acasă.
Să vă scundeţi în acareturile scumpe, pentru că şi lumea are dreptul la viaţă, are dreptul la un destin. Nu înţeleg de să fim ucişi, de ce să fim exterminaţi, doar pentru că nu am vrut să facem drumul alături de voi. Nu mă refer la căţăratul pe scara socială, ci la parcursul până în adâncul prostiei.

Stimaţi Diriguitori,
Cu convingerea adâncă a inutilităţii acestei epistole, cu speranţa firavă că am deranjat – măcar puţin – nu vreau să vă urez nimic.
Tot ceea ce îmi doresc este să vă pot şterge din memorie şi mai adânc decât am făcut-o până acum. Atât de adânc încât să nu mai am nici un fel de reacţii în ceea ce vă priveşte. Sunt destul de bătrân, şi ştiu temeinic atâtea, încât să-mi devin suficient mie; am legat prietenii de nezdruncinat cu nume ale lumii de care voi nu veţi auzi niciodată.
Iar, la sfârşitul acestei epistole, lăsaţi-mă să vă spun că soarta unuia care săvârşeşte crime împotriva umanităţii – aşa cum faceţi voi cu neruşinare – este aceeaşi, fie că e băgat la puşcărie, fie că nu.
Amuzant este că sunteţi atât de duşi pe ceea lume, încât vă întrebaţi încruntaţi, ce vreau eu cu scrisoarea asta?, ce revendic?, de ce am scris-o?.
Iată, a apărut o întrebare simplă în viaţa voastră; de aici ar trebui să plecaţi.
Personal iubesc necondiţionat lumea în care să am dreptul la o relaţie normală cu Platon, cu Aristotel, cu Zenon, cu Shakespeare, cu Racine, cu Goethe, cu Cehov, şi cu toată mulţimea de oameni care de-a lungul vieţii mi-au devenit apropiaţi, cu care se pare că am format o familie.
Îmi vreu înapoi prietenii tinereţii, cu care am plecat împreună la un drum ce se voia doar cinstit, şi pe care voi i-aţi împins să rătăcească aiurea. Vreau să înţelegeţi că nu toţi oamenii au aceleaşi puteri, că mulţi nu îndură, nu ştiu să îndure, şi se lasă împinşi în capcanele ordinare pe care le clociţi în minţile voastre de putregai. Puţin îmi pasă de prietenii voştrii de peste mări şi ţări, de aiurea, puţin îmi pasă cum vă faceţi servicii. Dar, pentru Dumnezeu, înţelegeţi că asta se poate face şi în particular, nu doar de pe scaunul de diriguitor. În particular! Aşa am putea să avem şi noi viaţa noastră, cea care ne-a fost lăsată, şi nu să fim mereu trecuţi pe
lista unui pluton de execuţie.

Cu sinceritatea cuvenită,
Ion Mânzatu

 Autor: Ion Manzatu