Dumnezeu e fragil ca o magnolie (fragment IV)


Dumnezeu nu avea nevoie de un FIU să-l sacrifice de dragul creaturii. Cine nu-şi mai poate suporta păcatele n-are decât să urce pe cruce de bunăvoie!

Ceva îi impunea necesitatea conservării, natura divină nu poate fi străină de acest principiu; sau ca în laboratorul materiei, unde două particule ciocnindu-se, se anihilează lăsând în urma lor lumină: emană doi fotoni din motive de ecuaţie şi de conservare impuse de energie; aceşti doi fotoni, la rândul lor, se dezintegrează, se rup din nou într-o pereche. Ca şi în cazul divinităţii!?

Conceptul ce ne aminteşte că Iisus a luat asupra sa păcatele oamenilor, e o figură de stil percepută greşit de liderii ignoranţi ai bisericii din acele timpuri. În Apocalipsa Coptă atribuită tot lui Petru se arată că: ,,aceea care susţin un asemenea lucru batjocoresc adevărul şi proclamă răul şi învăţăturile sale.,, Apoc.Pet. 74.

Se mai înţelege din documentul citat că oricine venerează un om mort alege moartea şi nu viaţa veşnică: ,,În realitate, adevăratul Cristos nu poate fi atins de durere, suferinţă sau moarte. El se află cu mult deasupra lor. Ce a fost crucificat nu era divinul Hristos ci numai învelişul lui fizic,,

În documentul amintit, Petru susţine că a fost de faţă la şcena răstignirii. Iată un citat din descrierea sa: ,,După ce a spus acele cuvinte, l-am văzut cum, aparent, îl luau. Şi am spus: Ce văd eu, Doamne? Chiar pe tine te iau?…Cine este cel de pe cruce, care se bucură şi râde? Şi este altcineva cel căruia i se bat cuie în picioare şi în mâini?,,…,,Mântuitorul mi-a spus: Acela pe care îl vezi pe cruce vesel şi râzând este Iisus cel viu. Dar acela în ale cărui picioare şi mâini se bat cuie este partea lui fizică, substitutul. Ei îşi bat joc de ceea ce este înfăţişarea lui. Dar uită-te la el şi la mine,, Apoc. Pet. 81

Înţelegem din citatul de mai sus că numai chipul omenesc al lui Iisus este ucis. Iisus cel viu transcede moartea. Spiritul divin nu poate suferi şi muri. Iisus nu face apogeul suferinţei, cum de 2000 de ani suntem îndoctrinaţi. Prometeu din mitologia greacă a furat focul de la zei. Tot o scânteie a oferit şi el omenirii: scânteia înţelepciunii divine.

De ce întemeietorii Bibliei ne-au vândut gogoşi!? Răspunsul îl găsim tot în Apocalipsa Coptă a lui Petru: ,,Alţii nu înţeleg misterele, se vor lăuda că taina adevărului este doar a lor…Şi vor fi alţii dintre aceea…care îşi spun episcopi şi diaconi, de parcă ar fi primit autoritate de la Dumnezeu…Aceşti oameni sunt vase uscate,, Apoc. Pet. 79

,,Această idee nu îi poate flata, nicidecum, pe liderii bisericilor creştine: ei nu sunt fântâni de cunoaştere şi înţelepciune, ci albii de râu uscate,, conchide undeva Bart D. EHRMAN.

Consider că nu Dumnezeu ca persoană treimică este un mister ci viaţa în general, fără de care, nici EL n-ar exista. Cine poate şti că Dumnezeu cunoaşte motivul pentru care îi este dat să existe? Se crede greşit că El ESTE VIAŢA! Prin EL preluăm viaţa, ceea ce e cu totul altceva. Niciodată nu va afla cum de i s-a întâmplat asemenea fericire.

Iată acum replica fizică, naturală a nucleului treimic. Oamenii care fac cunoaştere au luat act de existenţa, la începutul lumi, a patru interacţii – forţe, pentru că v-am spus, prin fizică se ajunge la Dumnezeu dar spiritul religios a fost cel care a reflectat în dogmă traseul evolutiv al creaţiei divine.

Cele patru forţe de care începusem să fac vorbire, erau unite asemenea miejilor de nucă în aceeaşi coajă. La un moment dat ele s-au desprins. Oare fenomenul se va repeta şi în cadrul nucleului treimic, oare nici acolo nimic nu rămâne veşnic în aceeaşi postură?

Mi se pare uluitoare intenţia fizicienilor de se nevoiesc la Generatorul de Accelerare a particulelor de la Geneva, unde protonii aduşi la viteza luminii se ciocnesc între ei; explodează schije peste tot şi patru senzori arătând ca foile de ceapă, fac un anumit tip de măsurători. Dacă ar avea un generator încât să facă posibilă creşterea energiei de la 10 la puterea 15, s-ar ajunge în situaţia când cele patru forţe erau împreună la începutul lumii. De aici, distanţa subcuantică nu poate fi prea mare pentru ca înţelepciunea umană să poată zări amprenta divină. Ştiu, mecanica cuantică deranjează, legile ei se deosebesc de cele ale lui Moise, concepute pe munte, însă ele sunt singurele căi ale Domnului încă nebătătorite, aflate dincolo de linia de frontieră ce desparte adevărul creaţiei de poveştile biblice.

O altă ilustrare a caracterului evolutiv al creaţiei divine o facem tot printr-o referire la Iisus. Reţinem din sfinţii părinţi, că Fiul a creat particula, firul de nisip, toate celelalte forme de viaţă. Ceea ce înseamnă că până la El materia nu apăruse, iar acel „m” din ecuaţia lui Einstein n-ar avea valabilitate decât din momentul când Fiul lui Dumnezeu dă masă tuturor particulelor ce vor alcătui universul nostru; numai din acel moment, ceea ce trăieşte el se numeşte existenţă divină.

Replica, sau dublura evolutivă a lui Iisus este BOZONUL X care, la un moment dat şi-a ales din infinităţile de posibilităţi din zestrea sa divină, să dea masă tuturor particulelor, înlesnind astfel apariţia cuarcilor, protonilor, neutronilor; cum au deschis ochii încep să construiască atomul şi… încet, încet se ajunge la tabelul lui Mendeleev.

Vedeţi, cam aşa arată tehnologia de fabricare divină.

Copii noştri sunt îmbuibaţi de mici cu basmul însufleţirii unei plăsmuiri din lut deşi, adevărul pare a fi altul. În nici o şcoală din Romînia elevii nu intră şi la ora de ştiinţă, pentru a afla, cel puţin, că pământul este rotund şi nu pătrat. În orice clasă din România e atârnată pe perete icoana, şi nu am nimic împotrivă, nicidecum componenţa unui atom; li se vorbeşte de fericita Sara care, prin ajutorul de la Domnul – vorba vine – rămâne însărcinată, nicidecum de sonda-spaţială Voiager, deja ieşită în afara sistemului solar. NASA a pus pe siteul ei o parte din muzica particulelor trimise prin radio de sonda spaţială amintită. Se înfioară omul matur ascultând-o, dar nişte copii!

În nici o şcoală nu există un telescop cât de modest, măcar un cerc de astrofizică. Religia ţine de ideologia ei cu ghearele şi cu dinţii, şi are acest drept, doar că din nefericire, nu mai sunt preoţii de altă dată, care să aibă frică de Dumnezeu, cât are electricianul de curentul electric.

Exceptie, sunt mănăstirile, acolo credinţa încă este flacără vie, menţinută cu preţul vieţii, de călugări. Doar în mănăstiri intri sub acoperământ divin.

Basmul însufleţirii unei plăsmuiri din lut distrage atenţia de la un adevăr biologic ce caracterizează structura celulei vii. Se ştie că embrionul viitorului om cât timp se află în pântecul matern trece prin anumite stadii, spectaculos fiind momentul cănd sunt vizibile bronhiile întâlnite doar la anumite animale subacvatice, ceea ce poate însemna că fiinţa umană şi nu numai, până a fi bipedă, a fost subacvatică, loc unde mişcarea a împietrit.

Rezultă concluzia că divinitatea e în permanentă relaţie cu natura ce nu poate fi separată de lucrarea harului. Cum se explică atunci reticenţa creaţioniştilor faţă de apariţia vieţii în oceanul planetar? o dată ce dovezile sunt palpabile. Şi geneza biblică ne face cunoscut acest adevăr. „Duhul lui Dumnezeu se plimba peste ape” Eu am presupus că ar putea fi vorba de un lichid amniotic unde încolţea viaţa. Ce se înţelege de aici? Că apa este pentru apariţia vieţii mult mai valoroasă decât lumina.

Apa este sângele vieţii.

Până şi Dumnezeu, în profunzimile sale, rămâne neschimbat. Dacă e adevărat că universul se rest
rânge discret în atomul care a fost fără a-şi înceta evoluţia şi lucrul în celula vieţii, îndrăznim să asemănăm acest act cu o scoică uriaşă ce se deschide o vreme pentru a se bucura de puţină lumină, apoi îşi închide la loc valvele şi începe să-şi devoreaze prada cu mare voluptate.

Restrângerea universului înseamnă o revenire acasă a materiei, şi a spiritului divin, aducând totodată cu el lucrul înţelepciunii sale: omul! Ce culmi ale Cunoaşterii mai trebuiesc cucerite cu gruel vieţii pe umăr pentru a se pune semnul egalităţii între Creator şi creatură? după cum visau scolasticii; dublând astfel puterea creatoare în lupta pentru perfecţiune, deşi, într-un fel ar fi un alt sezon al mitului zădărniciei. Dintre un anumit număr de concurenţi umani la Împărăţia divină, poate doar unul se va mântui; mai laic spus, se va îmbogăţi cu valenţe calitative noi. Dacă e să dăm crezare şi textelor din BHAGAYD-GITA, supremul spirit divin îl va socoti ca pe el însuşi. Tot pentru temerarul învingător vor fi fost poate scrise şi versetele Cărţii secrete a atlanţilor: „O norocosule, fericitule! Din omul care fuseşi ai ajuns zeu!”

Nu mai reţin cine afirma că: „neliniştiţi de real nu sunt în lumea modernă decât misticii şi metafizicienii,, Eu îl adaug acestor două categorii şi pe DUMNEZEU REAL care, în mod sigur, sau cine mai ştie, nu se teme de om ci de fanteziile raţiunii celui, ce parcă s-ar fi trezit din moarte clinică.

Vina Creatorului ar consta în riscul de a fi înghesuit în gena creaturii, complexitatea unui întreg. Poate şi universal e o firimitură ce suferă de aceeaşi meteahnă, asemenea firului de nisip ori a viermelui din miezul ideii.

Nedumerirea este, cum de a fost posibil să comită „greşeli” un Dumnezeu perfect!? Iar în cazul când universal are instinct, ca orice animal sălbatic, nu înseamnă că aşa zisa condiţie umană este o fantasmagorie? Dacă adevărul divin nu-i legat de lumea noastră, ci de dincolo de transcendent, înseamnă că suntem aici nişte copii, cărăra li s-a dat câte un căluţ de lemn şi încălecându-l colindă încrezători universul -evident în închipuire- până când devin maturi şi descoperă că de fapt au stat pe loc şi numai o serie de iluzii au fost mişcate în creierul lor.

Omul să nu se umfle în pene cu acest raţionament care, înspre Dumnezeu, acel „este” proclamat de Plotin, e inversat ca o imagine, încât îşi exclude caracterul individual, ordonat şi ajunge acolo ca o dezordine, sau revoltă, sau alt iraţional.

Pe pământ doar raţiunea se opune cu forţa ei valurilor ucigaşe ale Pacificului produse de cutremur, partea fizică e impasibilă, se complace situaţiei şi foarte interesant, nici prin destin nu-ţi este apărată integral viaţa. Cu puţină răutate putem avansa ideea că divinul „păcătuieşte” fără premeditare împotriva raţiunii umane şi nu împotriva trupului în care nu cântă atomul, cum ar fi firesc, ci gândul. Să înţelegem că puterea creatoare divină e distructivă? Fiindcă se tot confundă acţiunea devastatoare a naturii: cutremure, viituri, erupţii vulcanice inopinate, cu voinţa divină, ceea ce este o injustiţie făcută Creatorului

Se uită că naturii create i s-a dat liberul arbitru, charismă, să niveleze şi să vindece acolo unde e cazul. Cu alte cuvinte, are ascultarea de a apăra viaţa, deci poate săvârşi, din când în când, şi răutăţi cu tehnica avută la îndemână. Totuşi, jocul naturii, pe placul nostru sau nu, e serios şi necesar, urmărind un anume scop. Pentru că înţelepciunea divină fiind infinită face ca, în mod automat, puterea Lui să treacă prin natură ca razele soarelui printr-o prismă pentru a o difuza, orienta, spre alte forme, altfel ar avea efectul nimicitor al luminii necreate, care, prin tăria ei, nimiceşte.

Natura a fost creată cu scopul de a fi limită, de a stăvili, ca un baraj, puterea divinităţii. Sămânţa are încorpoată în ea o dualitate, pentru a da colţ sub brazdă, depune un efort fizic dar şi intelectual spiritualizat. Aş mai conchide că Dumnezeu şi-a împărţit puterea într-o infinitate de seminţe pentru a o controla.

În această formulă: „natura nu mai este liberă, ca o cauză a ei înseşi, şi necesară ca o consecinţă a ei înseşi” după cum opinează, Spinoza.

Repet, natura nu-i cauză generatoare de defecte în propria venă, ci exprimarea esenţei şi limitare, un reactor ce preface în energii de slabă intensitate puterea divină. De aici nu rezultă, doamne fereşte, caracterul veşnic al substanţei căreia i s-a consfinţit dreptul de a se întinde, având, mai ales rădăcinile, în acel „Este” al lui Plotin, singurul verb ce nu se sparge pentru a pica o parte în a fost sau va fi cândva.

Cum să spui că Dumneeu e veşnic, odată ce EL „este”? Ar fi chiar o aberaţie să pui problema veşniciei timpului present.

 Autor: Dumitru Istrate Ruşeţeanu