DREPTUL LA NEMURIRE VII


NU CĂUTA ESENŢA MEA ÎN VORBE

Primeşte-mi nerostirea

ca tot ce am mai bun

O clipă

risipirea se-adună

tu păstreaz-o

şi n-aştepta

cuvintelor

pe nume să le spun

E ‘nalt seninul meu

şi-adânc

ca cerul

Nu ştiu de unde-i

pacea care m-a cuprins

Pătrunde-n ea

te lasă prizonierul

iubirii

care sufletul mi-a-nvins!

21 ianuarie 1989

SUNT DOAR UN JOC

Sunt doar un joc

dintre lumină şi-ntuneric

şi totuşi

nu ceva himeric

Dacă mă-ntunec

tu mă poţi găsi

în jocu-acesta-n

fiecare zi

Trebuie doar

să ştii să priveşti

dincolo de mine

şi să-mi spui:

tu eşti cea care cântă

Hai,

trezeşte-te şi-nveşmântă-mă

cu ecoul braţelor tale!

22 ianuarie 1989

UN CÂNTEC AL PLANETEI

Mă-ntorc mereu

spre muzica cifrară

a sferelor din mine

Ce taine vreau s-ating?…

O fi nedumerirea

un cântec al planetei?…

Din dor de risipire

mă adun

şi mă încearcă gândul că

renasc

din muzica de aştri

ce se sting.

1 februarie 1990

ÎN ZBORUL LOR, COCORII

Tu, iubirea mea,

să nu încerci

în ţara ta

să mă aduci cu sila

Au încercat se-atâtea ori

pribegi

o ţară să-şi găsească

şi au găsit doar mila

O, nu

nu ezita să mă asculţi –

e un prea plin în mine

ce-ţi cere ascultarea

Poate că aşteptând

ai să-nţelegi

cuvântul meu

şi ai să-mi simţi chemarea

Ce vorbe tainice

tăcând îşi spun

în zborul lor

când se pornesc cocorii?

Aceeaşi ţară

poartă pe-a lor aripi

în stoluri lungi

când se întrec cu norii

Când viaţa se apropie de moarte

ei moartea şi-o presimt cu nepăsare?

Tu să păstrezi din zborul lor doar gândul

ca hrană pentru suflet şi visare.

1 februarie 1990

ABSENŢA TA ÎMI ŢINE-ACUM DE CALD

Şi-au mai rămas

doar spaţiile reci…

Absenţa ta

îmi ţine-acum de cald

Nimeni în mine

nu se mai roteşte

nimb auriu pe frunte

nu mai am

şi simt cum

totu-n mine e hazard

Păianjeni care ieri

priveau timid

mă înconjoară- acum

familial

cochiliile s-au golit

de melci –

văd bale sidefate

reci

şi sufletu-i

o boabă de cristal

pe care

după soare o rotesc.

Iunie 1988

MI-AM INVENTAT O ABSENŢĂ

Am auzit un val

ţipând de plăcere

izbindu-se de alt val

De-aceea

mi-am inventat o peşteră

În care tu nici n-ai existat

Singură mereu

am alergat pe plajă

singură m-am îngropat

în nisip

făcându-mi

din degetele desfăcute

clepsidră

a scurgerii mele în anotimp

De-aceea

mi-am inventat o absenţă

cochetând cu moartea

râzând

mereu râzând

nemaipledând

decât

pentru absenţa memoriei.

23 martie 1990

EU ÎNSĂMI ISPITIRE SĂ-MI FIU

Eu însămi ispitire să-mi fiu

aş vrea de-acum

Tulburătoare-am fost

şi n-am ştiut

vraja privirii s-o îndrept

spre fire

Te-am copleşit

cu zâmbetu-mi:

mai nu voiam

mai c-aş fi vrut

în lumea ta să mă tot pierd

Şi-acuma

rodul clipei noastre-i

timp imberb

târând

în prelungirea morţii ceasului

prin aer

coarnele de cerb

Să mă-nveşmânt

în hohotul de râs

în ceas de seară

aruncat în mare

de vreo sirenă din Corint

şi tot n-ai să mă vezi

ca altădată

Aşa că mă ascund

în ceas dedus


i niciodată n-ai să ştii

cât te iubesc şi cât te mint.

25 aprilie 1990

 Autor: Olga Alexandra Diaconu