Balada năvodului ajuns în sfeşnic


Năvodul,

bogatelor ape le-a fost voievodul,
cum încă spun unii,
vrăjite adâncuri prăda
rostogolind pe ţărm
argintăriile lunii.

Jumate din mare-l ştia.
Vânjos voluptăţii, regal,
de prinţese poftit prin cotloane!
Împărătesc în frânghii şi odgoane,
că spre păcat osânda-şi tremurau
toată noaptea
valurile
cerşindu-i măcar o umbră, floral!

Cu vremea
chiar crudul de rodie-i coajă!
Năvodul, curvarul în faptă şi mreajă,
din neam cu catargul,
stăpân nemilos cu tot largul,
bicisnic ajunse, grămadă de aţe,
prin lotcile sparte,
cu vântul prin zdrenţe din veacul de vrajă.

***
Zvârlit, asemeni lui,
pre toţi ai tăi cunoaşte-i
şi după floare şi după rod!

Prinţ altădată, bietul năvod
pierdut printre alge
şi mătasea broaştei
aproape putrezise.

Pe malul mării, ca-n vise,
luceafărul se joacă de-a cleştarul,
când peste prag de seară
în faţa lui, cu braţe-ncrucişate,
se-opreşte Prisăcarul:
„Năvodule,
spre fructul meu de ceară,
ridică-te şi dă-mi măcar o sfoară!
La disperarea mea,
mai ai vreun fir de aţă?
De când ţi-aştept nuntirea
făcliei

să-şi înflorescă mărul!
Nu cu beton
e drumu-nalt spre veşnic,
ce-o aţă,
subţire cât e părul;
de poţi ca să mi-o dai
te-oi înălţa în sfeşnic!

 Autor: Dumitru Ichim