Aferim, bre!


Ieşise o lună de un galben palid. Şi rotundă precum o juma de mămăligă, halită, cu smîntînică şi niscaiva brînză plus Delikat cu gust de legume, de nişte rupţi în freză într-o după-amiază de duminică senilă.
Priveam luna şi mă gîndeam:cum o fi acum, acolo, pe munţii ăia ai ei, fără atmosferă de te poate speria mai ceva ca un coşmar devenit realitate cerul ăla negru-catran… dar nu mi-a ieşit nimic. Din contră: am trecut pe lîngă un cîine (cotarlam maidanesus) a cărui blană duhnea a pufuleţi cu brînză, un neica nimeni cu meclă de buturugă mică nerăsturnînd decît banale răsturnări de situaţie s-a scărpinat într-un loc ruşinos iar străzile au părut, în general vorbind, umplute cu brize primăvăratice. Nici aici însă lucrurile nu au arătat a ce vroiau să arate; un ochi atent ar fi putut zări pătura de ocult. Plutind. Peste tot: de la găuroaiele din asfalt pînă la căblăraia de pe stîlpi. M-am străduit s-o văd şi io dar repede am priceput că în clipa aia soarta nu mă dorea printre cei experţi într-ale ocultului.
Simt nevoia de o mică paranteză explicativă: m-am contemplat (relativ de multe ori şi mai ales în împrejurări d-astea domestice, superplicitisitoare şi extraimbecil de simpliste) cu referire la atitudinea mea faţă de ocult şi tot ce am putut găsi (aşa, mai pregnant) a fost o acută senzaţie de a-i întreba despre asta pe băieţii din gaşca lu’ Bildămbergu’. Am auzit că ăştia au răspuns la toate. Dacă mi-a fost peste mînă a fost pentru că, tot din auzite, ştiu că ciumecii preferă, ca cadouri, ceasuri din aur şi şampanii scumpe. Iar eu urăsc ambele. Nu beau decît bere, ocazional „Jack Daniels” iar în privinţa timpului cred cu tărie că e relativ. În fine, n-am nici cea mai mică intenţie să schimb Lumea.
Pe urmă am aruncat un ochi în jos şi m-am zărit în adidaşi, pantaloni de trening şi un gecoi gri-şobolăniu deschis. Adidaşii îmi plac şi acum, i-am luat din nişte ajutoare date de pesede la sediul ăla al lor amărît din centru. Pantalonii – la fel: cam subţiri pentru frigurosul început de martie ce-şi făcea de cap prin preajma-mi dar, hai, treacă de la mine paharul, mai ales că mă deplasam doar pînă la buticul din colţ. N-ar fi avut, aşadar, timp să-mi îngheţe nimic. Cu gecoiul fu necazul în sensul că am gîndit aşa:
a) să nu ai cu ce te îmbrăca, adică să te mulţumeşti cu ce ai, eventual cu ţoale primite cadou, nu e nimic nobil. Sărăcia e un flagel, o boală nu o încîntare transcedentală.
b) nici să nu ai nu e tocmai bine. Mai ales cînd/dacă faci fiţe şi-i judeci pe alţii după ţoalele pe care le posedă în timp ce tălică umbli cu rufe de firmă dar n-ai nimic în creier.
c) iată, de exemplu, gecoiul după mine: mă face să arăt ca un pensionar d-ăsta obsedat de preţul pîinii, calitatea medicamentelor şi gustul la întreţinere pe timp de iarnă. Cu toate astea: cît de importantă este concordanţa dintre ceea ce gîndeşti cu felul în care arăţi? Eminescu îl descria pe omul de geniu, hiperbolizînd romantic desigur, ca pe un ins plin de contraste: „gîrbovit şi de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic”. Ce-o fi nobil în a tremura de frig în timp ce tainele cosmosului îţi sunt familiare ca propriul buzunar habar nu am.
d) oare de ce tindem să judecăm/înţelegem Lumea doar prin intermediul a ceea ce observăm la prima vedere?
După aia, întorcîndu-mă acasă împăcat cu mine însumi (din nou) mi-am zis că toată harababura asta cognitiv-afectivă (contemplată, prin scris, pînă acum) s-ar putea materializa într-un text numa’ bun de pus la blog. M-am mai întrebat de ce aş face una ca asta iar răspunsul ce mi l-am aflat urcînd scările blocului (în timp ce pe lîngă mine a trecut o sfrijită cu un căţel distrus emoţional) l-am făsit a fi extrem de înfricoşător de lucid: nu mai citesc (cărţi) pentru că scriu. Aferim, bre!

 Autor: Iancu Mihu