VOL. DREPTUL LA NEMURIRE VI


TĂCEREA ÎNSĂŞI E UN CÂNTEC

Vrea să mă părăsească un cântec

şi-l las

Nu mă întreba de ce

şi cine cântă în mine –

Există mereu un prea plin

un şuvoi ce are libertatea alegerii

Tăcerea însăşi e un cântec

ce-mi bucură fiinţa

cu propriul meu ecou.

1 mai 1985

SUNT PROPRIA-ŢI DISIMULARE

E un nonsens

să mă rotesc

în jurul axei numa’

când tu

cu aur poţi sufla

din trupul meu

doar vina?

O torţă mă voiai atunci

o torţă-am fost

şi totuşi

nu-i timpul singur vinovat

când apă intră-n lotuşi

Iei cupa şi o scuturi jos

cu-aceeaşi întrebare:

pe unde apa să fi ros

teribila-mbarcare?

Tu singur numai cunoşteai

casa fiinţei mele

şi când prea tare m-am aprins

de-atâta dăruire

o spaimă laşă te-a cuprins

lăsându-mă să ard în gol

M-ai vrut, pesemne, un simbol

al ardeii, nu-nflăcărare

Şi-acum tu vrei un vinovat

De propria-ţi disimulare.

14 august 1987

CA-NTR-O GURĂ DE TUN

Ca-ntr-o gură de tun am căzut

când minciuna

m-a surprins dezbrăcată pe chei

dar am vrut să mă port onorabil

ehei!

să arăt că nu-mi pasă

că-mi este totuna

ca şi cum

în braţe m-ar ţine

cum bărbaţii ar ţine femei

Tu – depărtat şi absent la ospăţul

pe care l-ai pregătit cu migală

nu mă laşi să mă-nfrupt

ca şi cum

cutremurarea pe care mi-ai vrut-o

e-o farsă balcanico-orientală

Am păianjeni pe ochi

şi am muşchi pe obraji

mirosind a-nceput şi-a sfârşit totodată

Mă tot caut

mă strig

şi-n sfârşit

mă strâng roată.

18 mai 1985

MĂ VREI O AMFORĂ

Mă vrei o amforă pe malul mării

în forme mişcătoare ca nisipul

căzând

adânc în mine eul meu

aşa cum în clepsidră

cade timpul?…

Cum aş putea să mă despart de mine

când tu iubindu-mă

îmi vrei doar trupul

şi-n ochii mei privind

nu poţi să vezi

ca un olog

târându-se urâtul?…

O cumpănă de-aş fi

aş crede că se poate

ca-n trupul meu cu mine

eu să coabitez

Dar sunt numai femeie –

m
-nec în mine însămi

şi dilatând secunda

durerea o păstrez.

5 august 1987

AŞ FI O ALTFEL DE TĂCERE

E o tăcere ca şi cum

ar fi murit cuvintele

Priveşte-mă şi ai să vezi

pe gura mea mormintele

Un greier dac-ar ţârâi

în noaptea asta fără lună –

când tu mai crezi că sunt o stea –

dac-ar lătra un câine-n glumă

aş fi o altfel de tăcere

şi gura mea ar înflori

Tăcerea magmei ce vibrează

în craterul unui vulcan

mi-ar lumina atunci făptura

Pe trupul meu s-ar desena

şi I şi U şi B şi I şi R şi E şi A

şi-ai şti

că-n noaptea fără lună

tăcerea mea este iubirea.

30 august 1987

SĂ TE ÎNTÂMPIN VREAU

Să te întâmpin vreau

cu bucuria

ce urcă-n mine din adâncuri mute

şi graiul care încă nu-l cunosc

urechea mea întâi să îl asculte

Să te întâmpin vreau

cu-acea credinţă

ce-n mine o credeam demult uitată

Regină vreau să fiu

din neputinţă

supusă să mă-nalţ

şi-ngenuncheată

Să-ţi dăruiesc miracolul oceanic

cu lumile ce-au adormit demult

Ca dintr-un somn

să mă trezesc din haos

tu şoapte să îngâni

şi eu s-ascult.

27 martie 1985

AM AUZIT OSIA PLANETEI CÂNTÂND

Am auzit osia planetei cântând

şi-un vânt stelar cum îmi vuia prin sânge

Nepământeană e iubirea mea

de-atâta dor mă prinde când m-atinge?….

Şi cum să-mi reazem fruntea de pământ

când ceru-ntreg îl simt cum mi se-apleacă?….

Şi cum să fiu spre cer numai avânt

când sunt pământ amestecat cu apă?…

13 februarie 1990

CUM DE CLIPA M-ADAPĂ?

Braţele mele te scapă

parcă pluteşti

Cum de clipa m-adapă

când tu nu eşti?…

Depărtarea se rupe de spaţiu

devine timp

şi eu

ca să nu rămân tu

cum să mă-nving?…

Învaţă-mă să fiu aşteptare

fără să doară –

aerul care mă rupe de tine

mă înfioară

Suflă blând peste tâmplele mele –

vreau să-nfloresc

Grăbeşte-mi arderea –

vreau să devin împăcare

şi ţie cu nerăbdarea pe ochi

să mă vestesc.

7 mai 1987

DESTIN ÎNTRERUPT

Poate doar marea

agitată de furtună

poate doar o talpă de om

încercând grosimea gheţii fluviului

la vărsare

să intre din greşeală

în sufletul meu

şi să strige:

hei, cine mai locuieşte pe-aici?

Oare-am să-mi mai amintesc

de cea care-am fost?…

Sau am să răspund

mirată şi înfricoşată

de vizită: nu ştiu?…

11 februarie 1990

INFORMAŢIE DESPRE DESTIN

Nu câte graniţe în mine

şi-au făcut loc

săpând pe viu

ci câte boruri de jivine

pândesc din umbră

vreau să ştiu

În mine cine

se roteşte

ca soarele înspre zenit

torcându-mi tainic

o poveste

ce-o ştiu doar cei

care-au murit?…

Îmbrăţişată cu pământul

cum este apa de izvor

în susurul prelung al apei

voi auzi în şoapte stranii

că niciodată n-am să mor?…

22 septembrie 1989

ÎMPĂCARE

Mă-ngân cu glasul florilor

şi-atât

şi şoapte-nfiorate

le simt

nu le aud

Deasupra – cerul

soarele –

iar jos

sunt eu

Culcată-n iarba moale

mi-e sufletul atât de împăcat

încât mă prinde bănuiala

că fără ştire

în mine doarme Dumnezeu

O, pace,

binecuvântată fii!

Deşi nimic din mine

nu mai recunosc

când

ca o boare răcoroasă

la mine vii

Mă-ngân cu freamătul copacilor

şi-atât

şi cine-n mine după mine strigă

nu mai aud.

Stau printre cărţi

cu mâna lângă tâmplă

Iubitule,

ce simt

mi se întâmplă?…

14 iunie 1989

 Autor: Olga Alexandra Diaconu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s