Vladimir Tismăneanu- O luciditate ranita: Hannah Arendt si problema Raului


Hannah Arendt a fost una din figurile de virf ale filosofiei politice si morale din veacul douazeci. Opera ei a influentat si influenteaza generatii de intelectuali care vor sa inteleaga cum au fost posibile catastrofele totalitare, rolul partidelor-miscare si al ideologiilor salvationiste in constructia unor sisteme genocidare precum nazismul si stalinismul. Mai mult, ideile Hannei Arendt marcheaza discutiile actuale legate de minciuna, violenta, revolte, revolutii, teroare, rezistenta, autenticitate, responsabilitate, culpabilitate, rusine, pasiuni politice si natura polisului democratic.

Intr-un remarcabil discurs rostit cu prilejul acordarii premiului Hannah Arendt din partea orasului Bremen, publicat in traducere romaneasca in numarul din martie 2008 al exceptionalei reviste lunare condusa de H.-R. Patapievici care a fost „Idei in dialog”, regretatul istoric Tony Judt analiza actualitatea viziunii Hannei Arendt despre originile si ipostazele Raului in universul politic modern. Textul lui Judt, plin de idei incitante si referinte ce merita discutate pe larg, insista asupra importantei unui concept elaborat de Arendt in faimoasa ei carte „Eichmann la Ierusalim” (trad. Rom. de Mariana Neţ, Humanitas, 2007) – banalitatea raului. Totalitarismul a mizat tocmai pe ceea ce ginditoarea germano-americana de origine evreiasca a diagnosticat drept absenta reflectiei, blocarea comportamentelor umane intr-un conformism lipsit de imaginatie morala. Conceptul de banalitate a raului, menit sa explice felul cum Eichmann a devenit un eficient birocrat/organizator al asasinatului in masa, este direct legat de efectele disparitiei criteriilor traditionale de diferentiere intre bine si rau. Ideologia a jucat in aceasta privinta un rol pe cit de puternic, pe atit de nefast. A fost un mijloc de auto-hipnotizare, de atrofiere pina la disparitie a constiintei morale. Fascismul, ca si comunismul, a reprezentat, cu cuvintele poetului polonez Aleksander Wat, extinctia omului interior, cauterizarea dimensiunii empatice, de launtrica si incasabila solidaritate in raport cu semenii nostri.

Nascuta in 1906 la Konigsberg, Hannah Arendt a ramas loiala de-a lungul intregii vieti viziunii morale a filosofului care a asigurat gloria eterna a acelui oras: Immanuel Kant. Studenta a lui Martin Heidegger si a lui Karl Jaspers (teme la care voi reveni), a reflectat in tinerete la chestiuni legate de conceptul de iubire la Sf Augustin. Ascensiunea nazismului a fortat-o sa emigreze. A ajuns in Statele Unite unde a publicat in 1951 capodopera de teorie politica intitulata „Originile totalitarismului”. Pentru Arendt, devenise urgenta necesitatea de a intelege cauzele si implicatiile inspaimintatoare ale totalitarismului, pe care l-a definit nu in termeni empirico-descriptivi limitati, ci ca tip ideal weberian. Intr-o carte aparuta in 2006, cu semnificativul titlu „De ce conteaza Hannah Arendt”, Elizabeth Young-Bruehl (autoarea biografiei din 1982 „Hannah Arendt: For Love of the World”), nota faptul ca modelul totalitar propus de aceasta era direct legat de experientele nazista si stalinista, deci nu sustinea imposibilitatea modificarilor interioare ale unor asemenea sisteme. La una din re-editarile acestei lucrari fundamentale, Arendt a scris chiar un epilog in care a examinat fenomenul „de-totalitarizarii”. Arendt nu a exclus sub nici o forma dimensiunea istoricitatii din modelul totalitar, dar a accentuat tocmai ambitia dictaturilor ideocratice de a crea in rindul supusilor sentimentul eternitatii si invincibilitatii acestor structuri. Revolutia Maghiara din 1956 a fost pentru Hannah Arendt expresia faptului ca exista suficiente forte imanente care pastreaza vie ideea libertatii si se pot opune eroic sistemului.

Inspirat de Kant, conceptul arendtian din acea lucrare ce explica ororile exterministe intruchipate de rusinea suprema a veacului trecut, lagarele de concentrare pe care le-a numit „fabricile mortii”, a fost cel de Rau radical. Un Rau in care ura ideologizata nu mai cunoaste limite, inamicul (definit in termeni de clasa sau rasa) isi pierde atributele umane, este injosit, redus la conditia de „vermina”. Ofiterii si gardienii SS, cadrele NKVD, securistii, au fost practicantii acestui Rau radical, l-au materializat cu demonica indirjire. Raul radical este infaptuit cu premeditare, nu se produce accidental ori spontan. Mai tirziu, in „Eichmann la Ierusalim”, regindind aceste chestiuni, Arendt revenea asupra subiectului: ascultind cu atentie spusele lui Eichmann, studiind comportamentul acestuia, analizind enorma documentatie a procesului, ginditoarea ajungea la nelinistitoarea concluzie privind banalitatea Raului. Conceptul de „thoughtlessness” (disparitia a ceea ce se cheama „common sense”, deci a abilitatii de a gindi) explica disponibilitatea entuziasta a acestor „rotite din mecanism” de a servi scopuri evident barbare. Himmler, Heydrich, Eichmann, Iagoda, Ejov, Beria, Draghici, Nikolski erau imuni la orice consideratii morale.

A explora semnificatiile Raului in gin
direa Hannei Arendt inseamna a medita asupra tribulatiilor politicii in tumultuosul, spasmodicul si insingeratul secol douazeci. Intelectualii nu se pot sustrage lumii in care le este dat sa traiasca. Volens nolens, trebuie sa ne pronuntam, sa luam pozitie, sa decidem unde ne situam in lupta cu fortele Raului. Cum scria un filosof, „indepartarea de concret umileste”. In propriile mele eseuri de pedagogie a libertatii (cum le numeste Ioan Stanomir), doresc sa ilustrez faptul ca Hannah Arendt nu se insela cind scria ca „atunci cind gindirea si actiunea se despart, spatiul libertatii este in primejdie”.

Opera Hannei Arendt a fost un continuu efort de a conecta chestiunile imediate cu marile dileme ale filosofiei politice. Intre acestea, probleme legate de relatia dintre scopuri si mijloace in actiunea politica, modul in care ideologiile pot deveni forme de inregimentare mentala, abdicarile unor intelectuali in raport cu cintecele de sirena ale utopiilor radicale, fie ele de extrema dreapta sau stinga. Gindirea Hannei Arendt conteaza pentru ca ea a stiut sa vibreze la tensiuni morale sfisietoare si nu s-a pretat la celebrarea unor platitudini stufoase. Gratie ei, intelegem astazi diferit chestiunea stalinismului ca univers al minciunii absolute, precum si pe aceea a nazismului ca delir rasist, ori, spre a relua titlul unei carti de Pieter Viereck, ca metapolitica nihilist-profetica. A fost vorba de ideocratii manicheiste pentru care inventarea inamicului era o necesitate vitala. Ambele ideologii nascocesc si hiperbolizeaza maniacal existenta unor pretinse conspiratii diabolice: iudeo-plutocratia, iudeo-bolsevismul, sionismul, crestinismul, cosmopolitismul lipsit de radacini. Ambele sint exclusiviste, narcisiste, demagogice si moralmente caduce. Ambele detesta trairea fireasca in lume, incurajeaza cultul actiunii si organizeaza ura ca forta sociala.

Hannah Arendt a scris pe larg despre aceste lucruri, deopotriva in cartile ei si in corespondenta. Reiau aici citeva din reflectiile ei din lucrarea „The Life of the Mind” (Viata spiritului), in special cele legate de cazul Eichmann. Ma grabesc sa adaug ca nu este nicicum intentia mea de a insista asupra unui totalitarism neglijind ororile comise de „fratele geaman” – o sintagma introdusa cindva de scriitorul polonez, el insusi scapat din lagarele staliniste, Gustaw Herling Grudzinski. De altfel, Vasili Grossman in „Panta rhei” (cartea tradusa la Humanitas), ca si in marele sau roman „Viata si destin”, nu se sfia sa puna semnul echivalentei intre cele doua sisteme si ideologiii criminale. Nu a fost evident o identitate (Arendt avertizeaza impotriva unor simplificari abuzive), ci o similitudine de scopuri si metode transformiste inspirate de cultul ideologiei, al Istoriei, al Partidului si al Liderului. Ambele sisteme au utilizat propaganda ca instrument de imbecilizare in masa, ambele s-au sprijinit pe omnipotenta politie secreta. Ambele au comis crime impotriva umanitatii invocind o „morala superioara”, diferita ce ceea ce numim simtul comun, acuzat a fi un simplu capriciu burghez, o prejudecata filistina. Ruptura cu mostenirile totalitare nu se poate realiza cita vreme aceste lucruri sint escamotate prin taceri jenate si legende ce masluiesc adevarul.

Eichmann a fost birocratul desavirsit, tot asfel cum seful politiei secrete staliniste, Ejov, era un cadrist perfect. In ambele cazuri ne intilnim cu fenomenul unei „superficialitati manifeste” ce nu poate fi explicata doar prin abjectie, sadism ori carierism. Nu era vorba in cazul acestor birocrati ai omorului in masa de stupiditate, scrie Arendt, ci de absenta gindirii. Evident, nu putem trai tot timpul intr-o stare de urgenta morala. Ceea ce s-a petrecut insa in cazul Eichmann, ca si al tortionarilor securisti, a fost extinctia dimensiunii morale: „Eichmann difera de noi ceilalti prin faptul ca nu cunostea asemenea exigente”. Ceea ce Soljenitin a numit ingredientul ideologic explica aceasta amoralitate.

Predau un curs despre comunism si fascism unde, intre altele, ma ocup de chestiunea relatiei dintre marxism si moralitate. Am recitit cu acest prilej pamfletul lui Troţki „Morala lor si a noastra” (1938). Rar mi-a fost dat sa intilnesc atita aroganta mascata in „punct de vedere de clasa”. Este vorba de partinitatea intrata in transa. Cel mai exasperant este dispretul total pentru „common sense”, deci pentru bunul simt ca atare, acuzat a fi o penibila prejudecata burgheza. Troţki recunoastea faptul ca fara intemeiere religioasa (pe care el o respingea, fireste), Binele si Raul sint categorii maleabile, iar pragmatismul revolutionar poate desfide legea si morala. La polul opus, pentru Hannah Arendt, „cheia unei societati este atitudinea ei fata de lege”.

Evident, problema Raului este indisociabila de aceea a Binelui. Totalitarismul ca dictatura a partidului unic inspirat de o ideologie ce se dorea absolut „binefacatoare”, nu a fost numai o ipostaza hipertrofiata a masificarii, ci opusul absolut al exercitiului libertatii. Subiectul obsedant pentru Hannah Arendt a fost intelegerea distrugerii gindirii si a autonomiei civice, asadar explicarea idiotizarii morale in formulele apocrif-grandioase ale nazismului si bolsevismului. Banalitatea Raului isi are radacinile in disparitia a doua notiuni esentiale pentru practica libertatii: puterea de judecata si asumarea responsabilitatii pentru faptele noastre. De aici si efortul ei de a pricepe cum s-a putut ca un Martin Heidegger, de care a fost legata in tinerete de o legatura afectiva de mare intensitate, sa ajunga sa celebrezeze, chiar si pentru o scurta perioada, „grandoarea istorica a national-socialismului”. Corespondenta Heidegger-Arendt, ca si cea purtata cu Karl Jaspers, arunca o fascinanta lumina asupra sfisierilor intelectuale si morale din acele timpuri sumbre.

Una din cartile Hannei Arendt poarta titlul „Men in Dark Times” si se ocupa de relatiile dintre intelectuali, revolutii si ispitele totalitare. O tema vitala este cea a raportului tensionat, adeseori tragic dintre scopuri si mijloace. Vremurile intunecate insemnau pentru Arendt acele clipe cind sansa libertatii parea definitiv anulata, precum in 1940, cind Walter Benjamin se sinucidea pentru ca pierduse orice speranta de a se sustrage iadului nazist. Arendt gasea in critica bolsevismului intreprinsa de Rosa Luxemburg, ca si in iluminarile lui Benjamin, argumente pentru o viziune a revolutiei care nu sucomba cultului Terorii si nu celebreaza „dictatura Virtutii”. Adevarul este insa ca nici Luxemburg, nici alti marxisti anti-leninisti nu au reusit sa defineasca spatiul libertatii, raminind prizonierii unui providentialism istorist. Hannah Arendt nu a flirtat niciodata cu marxismul si a dezvaluit modul in care Marx a sacralizat dialectica drept „legea fundamentala a oricarei schimbari istorice” (Hannah Arendt, „The Promise of Politics,” Shocken Books, 2005). Partizanii utopiilor colectiviste au folosit tezele voluntariste ale lui Marx pentru a justifica negarea conceptului traditional al libertatii. Lukacs si Gramsci in filosofie, Brecht in literatura, au fost cei care au proclamat „punctul de vedere al totalitatii” drept expresia suprema a emanciparii umane. La polul opus, Mussolini exalta conceptul si practica totalitarismului, iar ideologii nazisti celebrau disolutia individului in magma presupus regeneratoare a corpului politic revolutionar.
Totalitarismul nu ar fi putut functiona daca oficialii statului totalitar ar fi nutrit indoieli. Monstruozitatea a ceea ce era intr-adevar nou in sistemul totalitar, de dreapta ori de stinga, era tocmai aceasta rezistenta la gindire critica. Liderii profetic-carismatici – Stalin si Hitler – se definesc drept incarnarea transcendentei: „Eu nu sint Stalin….Stalin ESTE puterea sovietica!”, ii spunea dictatorul bolsevic fiului sau Vasili. La rindul sau, Hitler declara: „Imi urmez destinul cu siguranta unui somnambul”. Subalternii l
or, ideologii gen Jdanov ori Goebbels, cadristii gen Malenkov sau Bormann, ori artizaniii terorii gen Himmler, Eichmann, Beria, sau Abakumov, nu puteau sa aiba ezitari, erau inapti de cainta ori remuscare. Erau de fapt niste calai de o crunta banalitate care au comis crime inimaginabile fara sovaire pentru ca se situau in opozitie cu intreaga traditie morala si religioasa a umanitatii.

Ideologia devenise adevarata lor natura, se substituise valorilor pe care le interiorizasera cindva in familie sau prin educatie. „Sa nu ucizi” inceteaza a mai fi o porunca divina si le apare ca o prejudecata filistina. Ratiunea de stat celebrata drept argument suprem, devotamentul pentru partid, conformismul, sadismul si fanatismul au fost substratul acestor crime care sfideaza puterea noastra de intelegere. Este socant sa citesti memoriile unor asemenea participanti la perpetuarea Raului care par sa nu aiba nici un fel de regrete reale. Cartea de convorbiri cu Molotov de Felix Ciuev, de pilda, il arata pe nonagenarul criminal total lipsit de constiinta faptului ca a fost implicat in asasinarea a milioane de oameni. Dumitru Popescu publică sase volume de memorii in care are destule de spus despre pacatele capitalismului si globalizarii, dar nu intelege ca sistemul pe care l-a slujit a fost unul criminal. Ideologii se spala pe miini de responsabilitate, tortionarii pretind ca omorul in masa s-a petrecut de la sine. Tocmai impotriva acestui gen de normalizare a crimei s-a ridicat vocea lucida a Hannei Arendt. O luciditate ranita, spre a relua o frumoasa formula a Monicai Lovinescu.

Hannah Arendt a incetat din viata in decembrie 1975, lasind in urma o opera care este tot mai intens dezbatuta. A refuzat pedanteriile sterile care au facut si fac deliciul diverselor structuralisme si post-structuralisme mondene. A luat in serios problema Diavolului in Istorie, spre a relua o idee a lui Kolakowski. A trait intr-o epoca tragica despre care, asemeni unor Jaspers, Camus, Koestler sau Orwell, a depus marturie si pe care a conceptualizat-o ca nimeni altcineva. A devenit ceea ce se numeste o intelectuala publica, o prezenta ascultata, cu aprobare ori dimpotriva cu ostilitate, niciodata insa cu indiferenta, in Statele Unite, Germania Federala, Franta, Italia etc. Ideile ei au influentat gindirea disidenta din Europa Centrala: ma gindesc la Adam Michnik, Jacek Kuron, Vaclav Havel, Martin Palous. Notiunea arendtiana a politicului ca agora, deci ca spatiu al comunicarii neingradite dintre „Eu” si „Tu”, este clar inrudita cu viziunea lui Jan Patocka, fenomenologul eroic care a fost primul purtator de cuvint al Cartei 77 si a murit platind pentru curajul sau.

Ea a inteles, inaintea multora, faptul ca in secolul douazeci s-au petrecut atrocitati fara precedent pe care Tribunalul de la Nuremberg le-a definit drept crime impotriva umanitatii. Aceaste orori au fost comise de o noua specie de criminali care, in virtutea unor ideologii fals-mintuitoare, le-au negat semenilor lor dreptul de a avea drepturi si au condamnat milioane de oameni la conditia de „fiinte superflue”, ce pot fi prigonite, mutilate, umilite si chiar lichidate fizic. Exterminismul s-a nascut din hubris ideologic, din ambitii nemasurate si nesabuite, iata lectia cea mare pe care ne-o propune ginditoarea. Iadul este pavat cu bune intentii, prin urmare nu avem dreptul sa ignoram consecintele monstruoase ale unor utopii numai pentru ca, pasamite, ele au fost inspirate de „idealuri generoase”. Spiritul criminal-contabil al lui Eichmann si-a aflat contrapartea in discursul urii, de rasa ori de clasa, proferat de un Jdanov ori Goebbels. (cu discipolii lor locali din tarile nazificate ori sovietizate). Lagarele de concentrare au fost opusul normalitatii, un univers in care acceptarea absurdului se impusese ca norma existentiala. Primo Levi povestea ca atunci cind a ajuns la Auschwitz, a auzit pe unul dintre colegii sai de transport intrebind: „Warum?” (De ce?). Raspunsul dat de un detinut aflat in lagar de mai mult timp suna implacabil precum o sentinta de condamnare la moarte: „Hier es gibt kein warum” (aici nu exista de ce). Nu a existat vreun „de ce” la Magadan ori la Pitesti.
Una din temele esentiale ale gindirii politice a Hannnei Arendt este chestiunea culpabilitatii. In rascolitoarea corespondenta cu Jaspers ea revine constant la acest subiect. Cum se stie, Jaspers s-a opus barbariei naziste, a refuzat orice complicitate cu dictatura. Avind sotie evreica, urma sa fie deportat impreuna cu ea in primavara anului 1945 catre un lagar de concentrare. Dupa razboi, cum bine observa pe forum unul dintre comentatorii articolelor anterioare, Jaspers a propus o dezbatere nationala legata de trecutul traumatic si vinovatiile implicate in catastrofa nazista. As vrea sa includ in acest serial citeva din reflectiile esentiale ale Hannei Arendt din acea corespondenta revelatoare pentru una dintre cele mai nobile prietenii ale unui veac dominat de uri, resentimente si abdicari morale. Sper sa revin la relatia cu Heidegger, precum si la corespondenta cu Mary McCarthy (cea mai apropiata prietena, fosta sotie a criticului Edmund Wilson, romancieră influenta si prezenţa centrala in lumea intelectualilor din New York) si cu Heinrich Blucher („Monsieur”, al doilea sot al Hannei Arendt, socialist independent, anticomunist si antifascist, autodidact de mare anvergura ideatica). In toate aceste volume descoperim mereu tema Raului ca parte integranta, poate chiar definitorie a experientelor revolutionar-totalitare.

Cind a scris „Eichmann la Ierusalim”, Arendt a stiut ca va provoca reactii ultragiate. Si-a asumat rostirea a ceea ce ea a vazut drept adevarul despre ceea ce azi numim Shoah. A sfidat tonul patetic, prea putin reflexiv, al rechizitoriului si a scris despre lamentabilele forme de colaborare ale unor consilii evreiesti din tarile ocupate (in special din Ungaria). A fost acuzata, intre altii de istoricul Walter Laqueur, de lipsa de compasiune pentru victime. Norman Podhoretz a scris un eseu intitulat „The Perversity of Brilliance”. In realitate, ginditoarea, in consens cu Benjamin, a adoptat punctul de vedere al celor fara de speranta si a inteles ca doar acesta este datator de speranta. A respins pozitiile conformiste, a repudiat orice fel de idoli, si-a riscat reputatia de dragul adevarului. Unele date din carte sint contestabile, platind tribut cunoasterii istorice din momentul scrierii ei. Pozitia generala, perspectiva morala privind crimele impotriva umanitatii, ramin insa actuale, fiind lectii de umanism si de inteligenta pentru toti cei care refuza rinocerizarea.

 Autor: maria sava

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s