POVESTITORUL – XVI –


Avocatul îşi bătea uşurel nevasta pe braţ ţintind cu privirea undeva spre fereastră. Stăteau amândoi la masa din sufragerie, şi el venise cu o veste care o şocase: hotărâse că vor pleca din ţară definitiv. Făcuse deja toate aranjamentele, vânduse tot ce era de vîndut şi rânduise în aşa fel ca banii să ajungă în siguranţă. „O să fie bine – îi spunea, bătând-o uşor pe braţ – ai să vezi. O să fie bine. Lucrurile încep să se-mpută în ţara asta tare de tot. În curând nu va mai fi de respirat, iar noi nu mai suntem tineri să ne batem pentru cine ştie ce ideal. Şi din nefericire nici nu mai este vreun ideal pentru care să te baţi. Au izbutit să pulverizeze orice aspiraţie comună. Totul s-a învălmăşit, şi fiecare dă prin băţ în zilele astea, totul se amestecă şi se strică de la prea mare neorânduială. Aşa că, mămico, noi o să ne luăm zborul şi-o să ne ducem zilele ca nişte pensionari liniştiţi. Ca doi porumbei.” Stăteau la masă, fiecare privind în altă parte, şi doar palma bărbatului se mişca, atingând uşurel braţul femeii. Ea îşi ţinea mâinile cu degetele împletite şi se juca inconştient cu verigheta. O femeie subţire, uscăţivă, cu faţa prelungă, extrem de delicată. Avusese o faţă de păpuşă toată viaţa ei şi de asta lumea o credea mult mai tânără decât era în realitate. Altfel trecea mereu neobservată, datorită firii ei deosebit de liniştite. Bărbatul nu-şi adcea aminte s-o fi auzit vreodată ridicând glasul, sau dând semne că şi-a ieşit din fire. Asculta întotdeauna vorbele până la capăt şi trecea un timp până să întrebe ceva, dacă avea de întrebat, cu vocea stinsă, melodioasă, catifelată. Acum părea că priveşte cum flutură perdeaua de la curenţii de aer, dar, de fapt se gândea la bărbatul ei, la cum se cunoscuseră acum mulţi, foarte mulţi ani, când erau aproape nişte copii şi cum, în tot acest timp, doar el rânduise treburile importante. Totul se petrecuse doar după voinţa lui. Era ucenic la atelierele feroviare, pe vremea aceea, adus acolo de tatăl său care muncise toată viaţa doar în mijlocul vagoanelor ce trebuiau reparate. Dorise să-şi facă băiatul tâmplar, şi-l adusese în uzină imediat cum acesta terminase şapte clase. „Tâmplăria este o meserie boierească – spunea el mereu -, stai bine mersi la căldurică şi-ţi miroase a tămâie, mai ceva ca-n biserică.” Ei se cunoscuseră după vreo câteva luni şi se simţiseră atraşi puternic unul de altul, cel puţin ei îi clocotea sângele de fiecare dată când îl vedea, dar el n-a vrut în ruptul capului să meargă până la capăt înainte de căsătorie. Îşi amintea zilele când meregeau la cinematograf, unde se sărutau în ultimile rânduri, sub balcon, iar el avea mereu buzele sărate, nu ştiu de ce. Uneori o apuca de un sân, îl strângea şi-l frământa puţin, şi făcea să-i fie din ce în ce mai bine. Doar că se mulţumea cu atât, îi dădea drumul imediat, deşi ea ar fi vrut să continue cât ţinea filmul. De mai multe ori îi spusese când era singură acasă, şi lăsa să se înţeleagă limpede ce aştepta de la el. Dar el ţinuse ca totul să se întâmple în noaptea nunţii, cu ceremonialul binecuoscut. Nu-i păsa nici cât negru sub unghie de feciorie, de himen şi de sângerarea virginală; nimic din toatea astea nu aveau importanţă, ci ritualul. Toate acele gesturi şi acţiuni care împlinesc misterul ceremoniei în care două trupuri se întâlnesc pentru prima dată şi se transformă într-un destin comun făgăduind trăinicia legăturii viitoare. „Eu mă însor o singură dată, şi toată viaţa mea am să am grijă ca nevestei mele să nu-i lipsească nimic pentru a trăi liniştită” – aşa îi spusese. La câteva luni după ce-a cunoscut-o s-a înscris la seral, a terminat liceul după câţiva ani şi apoi a intrat la facultatea de drept, tot la seral. După ce a luat examenul de admitere a cerut-o de nevastă. Trecuseră cinci ani de când se cunoaşteau, timp în care fuseseră aproape nedespărţiţi şi făcuseră totul împreună, dar neabătut după gândurile lui. Femeia se gândea acum că bărbatul ei avusese două vieţi, una trăită cu ea, şi o alta despre care nu ştia nimic. Dar absolut nimic. Nu ştia nimic despre munca lui în uzină, nici despre cum terminase liceul şi nici facultatea. Nu ştia nimic despre munca lui de după aia, când îi spusese că-şi găsise un post mult mai bine plătit şi glumea despre biroul lui anost şi înghesuit, şi despre ibricul de cafea de culoare albastră. Avea perioade când abia se putea înţelege cu el, atât era de încordat şi de taciturn. Ştia atunci că trebuie să-i facă doar lucrurile ce-i intrau în obişnuinţă, se ferea să-l surprindă cu ceva, pentru că asta îl deranja foarte tare. Pe urmă veneau perioadele de răsfăţ, care încercau să recupereze. Atunci se simţeau liberi, puteau să-şi permită tot felul de gesturi aproape extravagante. Extravagante pentru stilul lor discret, pentru căsnicia lor foarte retrasă. N-avuseseră copii, şi până la apariţia lui Serghei, ei nu-i dăduse prin cap că el îşi dorise atât de aprig unul. Şi-a dat seama că-i lipsise mult un copil, că şi-l dorise, dar nu atât încât s-o facă pe ea să simtă asta. S-a mândrit atunci, ca o regină, dar era şi teribil de mâhnită, pentru că nu a fost în stare să înţeleagă dorinţa lui atât de bine ascunsă. De aceea, Serghei a fost binevenit, a umplut golul. Amândoi s-au simţit bucuroşi să-l îngrijească pe băiat. La început părea un capriciu al bărbatului, dar atitudinea tânărului i-a atras din ce în ce mai mult.
– Şi Serghei? A spus asta cu vocea ei domoală, foarte muzicală, dar parcă lipsită de culoare. Uneori se auzea cum vorbeşte şi-şi dădea seama că sunetul vocii, inflexiunile, vin de la faptul că nu este în stare să ia hotărâri definitive. Avea mereu nevoie de sprijinul cuiva pentru a se putea hotărî. Aşa a fost toată viaţa, ataşată de acest singur bărbat, mereu grijulie cu dorinţele acestuia. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă şi-ar fi luat un serviciu, să aibă colegi, oameni cu care să schimbe zilnic opinii? Cu care să se certe, sau să petreacă momente de destindere la o cafea, să aibă preocupări pentru carieră, iar bărbatul să fie fiinţa de care-ţi aminteşti brusc după o zi grea şi neplăcută. Încercase de câteva ori să-şi găsească o slujbă, dar totul fusese făcut fără vlagă, fără convingere, şi de fiecare dată eşuase, bineânţeles. Aşa că rămăsese nevasta bărbatului ei. Nu-i părea rău, pentru că el se gândea mereu la dorinţele ei, ajunsese s-o cunoască foarte bine şi să-i ghicească oarecum gândurile ascunse. De multe ori, de foarte multe ori fusese surprinsă de cât de intim ajungea să înţeleagă ce se petrece în mintea ei. Asta însemnau momente de bucurie, clipe care o făceau să fie mulţumită că soarta i-a dat un asemenea soţ. Şi totuşi, partea aceea mistereiosă a vieţii lui, partea pe care n-o cunoştea, o neliniştea foarte tare. A dus cu ea de-a lungul vieţii senzaţia unei mari primejdii care se poate declanşa oricând, aduncând ceva irecuperabil. Mai ales în momentele când îl vedea trăind atât de concentrat, semn că traversează momente foarte dificile. Ştia că se învârte în cercuri influente, unde sunt oameni puternici, mulţi dintre ei lipsiţi de scrupule, necruţători, dar n-a ştiut nciodată cu ce anume se ocupa el, care era rolul lui în lumea aceea misterioasă. Pe ceilalţi îi vedea la televizor, citea despre ei în ziare, ştia uneori că şi bărbatul ei era amestecat în evenimentele care se comentau, dar despre el nu se spunea niciodată nimic şi totul rămânea ascuns, învăluit. Acum, însă, iată că venise şi clipa aceea de care se temuse atât. Pentru ea era un lucru teribil să trebuiască să plece undeva în lume, într-un loc cu totul necunoscut, pe care nu l-a mai văzut până atunci şi unde probabil nu
va cunoaşte decât nişte vecinătăţi necesare traiului. Şi oamenii? Nici în oraşul acesta nu cunoştea oameni, nu se vedea regulat cu cineva, nu avea legături de prietnie, dar erau oamenii oraşului ei, chiar dacă rămâneau necunoscuţi. Pe când acolo?! Ce fel de oameni or fi trăind acolo? Ce obiceiuri or fi având?
– Şi unde o să plecăm?
– În Indonezia. Un fior a trecut-o, de gheaţă era fiorul, pentru că nu-şi putea imagina sub nici un chip viaţa ei în Indonezia. Dacă el ar fi spus Canada, sau Germania, sau America, ar fi fost acceptabil. Ar fi fost ceva despre care vorbise adesea, despre care afla aproape în fiecare zi câte ceva. Dar Indonezia era ca şi cum i-ar fi spus că se vor muta pe Marte, sau pe Saturn, undeva într-o lume ce nu putea fi sub nici un chip imaginată în forme familiare, de înţeles. Şi mai era ceva. Din adolescenţă avea perioadic un vis ce-i devenise tot mai iubit şi pe care, încetul cu încetul, îl putea vedea şi trează fiind. Mereu se visa plutind peste un ţinut împădurit. Nu era clar dacă plutea sau pur şi simplu stătea pe un vârf de stâncă dominând pădurile nesfârşite care dădeau în prag de toamnă. Frunzele prinseseră să ruginească, galbenul păta porţiuni mari din frunziş, iar ea stătea acolo, la înălţime şi privea spre cotul unui râu repede, învolburat pe care frunzişul copacilor îl ascunde. Îi plăcea să creadă că stă cu spatele la o cabană de lemn, care promite căldură de lemne, aromă de fum şi tihnă, mai ales tihnă. Visul acesta a făcut-o să înţeleagă faptul că oamenii pierduseră – din cauza mijloacelor moderne de petrecere a timpului liber – un lucru foarte importnat: statul. Oamenii nu mai erau în stare, ca odinioară, să stea pur şi simplu, în mijlocul gânduilor lor. Să stea, aşezaţi pe ceva şi să dea frâu liber gândurilor care să le umple un timp existenţa cu vise, cu planuri, cu propuneri şi promisiuni pe care un om ar trebui să şi le facă şi apoi să încerce să le respecte. Acum erau prea preocupaţi, şi prea atraşi, de televizune, de filmele video, de computere, de accesul către intimităţile altora. Se trezeau astfel lipsiţi de propria lor intimitate, îşi dădea seama că oamenii deveneau tot mai lipsiţi de propria lor intimitate. Ea era o femeie simplă, petrecea multe ore pe zi singură, înconjurată doar de lucruri şi gesturi extrem de familiare, dar se obişnuise să trăiască mult timp în propria ei intimitate. De multe ori din această intimitate nu veneau semne bune, veneau îngrijorări, temeri, zvon de primejdie, mai ales pentru bărbatul ei. Undeva, ascunsă bine în adâncul fiinţei ei dăinuia ideea despre adevărata muncă a bărbatului, şi asta nu putea s-o liniştească nicidecum. N-ar fi permis niciodată, chiar şi cu mărturii zdrobitoare, ca acestă idee să devină o convingere, s-o zdruncine din existenţa ei alături de omul acesta. Existenţa ei de-o viaţă. Dar plecarea în Indonezia ar fi îndepărtat-o şi mai mult de visul ei despre care nu vorbise cu nimeni, tocmai pentru ca el să rămână miezul propriei sale intimităţi. Se temea însă că-i va fi foarte greu să nu piardă imaginile visului său în acele meleaguri, cu toate sentimentele proteguitoare pe care le întreţinea acel vis. Dar dacă el a spus că vrea să plece din ţară, însemna că a ajuns la un moment de mare cumpănă, că nu mai are alte soluţii, nu mai poate stăpâni situaţia, sau, şi mai rău, că nu-l mai interesează, preferă o retragere radicală, definitivă. A înţeles asta şi a acceptat Indonezia fără să spună un cuvânt, doar imaginea lui Serghei râmânând aici a mâhnit-o.
– Duminică să faci un prânz prima-ntâi! L-am chemat pe Serghei să-i vorbesc. Trebuie să avem un pic grijă şi de viaţa băiatului. Avocatul chicoti în felul lui nelămurit, îşi apucă nevasta de bărbie şi o sărută pe tâmplă. Pe ea însă, vorbele astea n-au liniştit-o. Ştia bine că bărbatul ei va resimiţi foarte tare absenţa tânărului, mai ales acum când intrase la facultate, când se părea, după cum vorbeau oamenii, că are şanse să i se deschidă toate drumurile. Bărbatul ei ar fi avut popsibilitatea să se bucure alături de băiat pentru izbânzile acestuia. Şi ar fi avut tot dreptul pentru modul discret şi eficient în care veghease la destinul lui. Niciodată nu vorbea despre grija pe care i-o purtase lui Serghei, despre cum urmărise viaţa acestuia atent ca nu cumva s-o ia razana, să se lase tentat. De altfel, bărbatul ei nu vorbea niciodată despre treburile lui, despre aranjamentele pe care le făcea, despre combinaţiile care trebuiau să rămână discrete, teribil de discrete. Dar, femeia ştia că bărbatul ei trece prin momente foarte grele dacă s-a hotărât să plece din ţară. Ceva iremediabil se întâmplase, ceva care nu mai poate fi reparat sub nici o formă. Gândurile ei alunecau la primejdii de moarte şi neliniştea o chinuia, făcând-o să trăiască fiecare clipă cu spaima în suflet. Şi măcar dacă ar fi avut cu cine vorbi, cu cine să se sfătuiască, dar despre lucrurile acestea, ştia foarte bine, nu e voie să vorbeşti cu nimeni, iar bărbatul ei ar fi evitat şiret orice descuţie.

 Autor: Ion Manzatu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s