POVESTITORUL – XV –


Spre dimineaţă burase un pic, o ploaie scurtă, rapidă, câteva rafale scuturate dintr-un nor rătăcit. Fusese însă suficient să spele aerul, şi lumina să fie neobişnuit de strălucitoare. Boabele mici de apă ce nu apucaseră încă să se zvânte făceau ca toate lucrurile din jurul tău să sclipească, şi fiecare mişcare era urmată de o jerbă de scânteieri vesele. În curtea atelierului, Serghei mătura, cum făcea în fiecare dimineaţă, devreme. Dacă venea la ora asta, Adina îl găsea trecând măturoiul peste pietrişul curţii, adunând resturile zilei trecute. În urma lui rămâneau dârele nuielelor care aranjau pietrişul într-un desen ordonat. Se întâmplase de multe ori să-l vadă măturând curtea, dar în dimineaţa asta s-a simţit de parcă ar fi fost curentată. Când a intrat pe poartă, spatele băiatului, îmbrăcat în cămaşă albă, se mişca ritmic, mânuind măturoiul. I-a văzut fesele ferme, care se strângeau la fiecare mişcare şi a simţit că i se înfierbântă pântecul, la fel ca acum câteva luni, în seara aia de primăvară. Simţea carnea şi sângele băiatului, pline de energie, mustind de viaţa ce-şi căuta de rostul ei, de care el nu era conştient. Adina a rămas ca trăsnită, era cumplit de excitată, dar în acelaşi timp secătuită de ceea ce descoperise, de ceea ce i se arătase brusc. O revelaţie din acelea fără explicaţii, una ce-ţi defineşte strict un adevăr de netăgăduit: şi-a dat seama că nu se mai poate atinge de băiatul acesta. Nu pentru că era o diferenţă de vârstă, fiind ea mai mare cu şase ani decât el, nu era asta o piedică pentru ea. Nici pentru că era aproape neştiutor de carte, un biet ucenic dintr-o altă lume. Nu simţea că ar fi vreo diferenţă, nu simţise nicicând chestia asta. N-ar fi interesat-o orice s-ar fi spus în jurul ei, oricât s-ar fi clevetit. Dincolo de toate acestea el era bărbatul ei, ştia că el era alesul, jumătatea pereche. Acum ştia că asta o făcuse să abuzeze de el. Atunci nu ştiuse, doar simţurile o făcuseră să acţioneze, tot simţurile o făcuseră să se ferească de el, mai apoi, toate lunile care au trecut. Adina ştia că el era perechea ei, aceea perechea pe care însă nu va putea sub nici un chip s-o aibă, şi parcă asta o excita şi mai tare, aproape până la durere. Se dilatase îngrozitor şi strângea coapsele cu furie, doar, doar s-o alina. Nu mai era el motivul excitaţiei, pe el îl pierduse definitiv, era conştientă de asta. Excitaţia ei, tot mai perfidă şi nuanţată, era chiar din faptul că de acum înainte ştia că nu-l mai poate avea. Excitaţia aceasta era semnul că va fi singură toată viaţa şi că va trebui să privească bărbatul, de acum înainte, doar ca pe un instrument, ca pe-o unealtă pe care o dai jos din cui când ai nevoie de ea. Într-un ungher al sufletului simţea o firavă bucurie; ea fusese acea fericită femeie care-şi cunoscuse bărbatul pereche. Jumătatea pereche pe care a putut s-o vadă, s-o pipăie, mai mult să se împreuneze cu ea într-o clipă de frenezie. Şi pentru asta trebuia să plătească un preţ. Era mare preţul? Era mic? Nu-i este dat ei să judece asta. A ajuns până la uşa magaziei, dar n-a avut putere să intre. S-a întors cu faţa spre curte şi-l privea pe băiat cum mătură. Îi privea mai ales fesele, şi ştia că acolo ar fi fost tot lungul şir de clipe minunate pe care ar fi putut să le trăiască. Dumnezeieşti! Doar că bărbatul acesta din faţa ei era un om hărăzit, şi nu putea fi atins, nu puteai niciodată să-l ai. Destinul lui hotărâse ca viaţa sa să fie alunecoasă, asemenea unui peşte, să-ţi scape mereu printre degete, să se depărteze mereu orbeşte, urmând o cale pe care el însuşi n-o ştia pe deplin. Calea i se va arăta ca o nevoie ce trebuia împlinită, schimbătoare, capricioasă. Viaţa se va juca cu el cum va dori, şi el era slujitorul preasupus. Adina simţea bucuria intensă şi lăuntrică a faptului că fusese aleasa, că dintre muritoare ei îi fusese hărăzit să se bucure de o relaţie ca asta. Este adevărat, socialmente era o relaţie care nu ducea nicăieri, fiindcă ea n-ar avea puterea să ţină piept unei vieţi alături de un om hărăzit, şi l-ar fi stânjenit în multe momente, şi l-ar fi făcut să trăiască suferinţe necuvenite, suferinţe care l-ar fi încurcat în drumul său limpede. Sprijinită de tocul uşii a înţeles de ce era atât de excitată, totul venea din dorinţa de a avea un copil, un copil care al lui va fi în gând, şi destinat. Matricea îşi cerea dreptul, şi dorinţa se născuse brusc, apăruse ca din senin, gândea lucrul acesta teribil de lucid, cu toate că altfel mustea de dorinţe carnale, erotice. Numai aşa puteau ei să aibă un copil, şi viaţa acestuia va fi plata pentru laşitatea ei. Şi tot în clipele acelea a înţeles Adina că nici artistă nu e, că e o mare diferenţă între destinul ei profesional şi al tânărului acela ce mătură curtea. Îi plăcuse să creadă în destinul ei artistic, crezuse în glorie şi recunoaşterea celorlalţi, doar că toatea acestea nu însemna nimic în faţa harului. În tot timpul cât a muncit să-şi găsească destinul de artist, fiinţa ei a deprins meşteşugul, meseria, profesiunea, acum are şansa să fie un meşteşugar neîntrecut. Şi aşa va fi a hotărât ea în acea dimineaţă. Mai mult, era obligată să muncească înverşunat ca lucrul acesta să se împlinească, şi nici măcar nu i se părea greu să se achite de această datorie. Dacă ar fi fost artistă, ar fi putu trăi alături de Serghei, cu toate că traiul lor ar fost un coşmar din toate punctele de vedere; ar fi fost şi ea hărăzită, şi vieţile lor s-ar fi împletit strâns. Ei ar fi fost perechea de excepţie ce puteau da naştere unui univers de neimaginat, cu toate că, în egală măsură, ar fi distrus cam tot ce s-ar fi atins de ei. De aceea, o astfel de pereche nu există în rândul oamenilor, şi destinele lor trebuiau să treacă unul pe lângă altul, iar ea, pentru că devenise conştientă de asta, avea o datorie a ei, doar a ei. Ea trebuia să aibă grijă de copilul lor, să-i dea şanse, asta era responsabilitatea ei de fiinţă pereche.
Se sfârşea vara şi Adina intra în ultimul an la capătul căruia stătea o mare necunoscută: ce va urma? Ce dracu’ să facă cu diploma pe care o va primi şi pe care va scrie că a terminat o facultate? Şi ce dacă a terminat o facultate? Ce însemna asta în viaţa ei viitoare? O tulburau cu mult mai mult gândurile legate de Serghei, erau mai limpezi, îi arătau cu singuranţă atitudinea pe care urma s-o aibă, pe când viitorul ei profesional era ca o oglindă în care-şi vedea imaginea şi nimic dicolo de ea. Se privea şi-şi putea spune orice, dar ceea ce va urma era o deplină necunoscută. Muncea cu îndârjire să-şi termine lucrarea de diplomă. Se străduia cu furie, cu ciudă, pentru că materia învinsese. Totul o luase razna, ieşise din gândurile ei, din voinţa ei, şi cu greu mai putea controla pornirile capricioase ale pietrei care dorea doar să-şi trăiască propria existenţă. Cu cât se apropia de final, cu atât se simţea mai înfrântă, mai umilită, dar şi tainic fericită pentru că în faţa ei stătea o viaţă, un destin care se luptase dureros şi puternic pentru drumul său. Pietrarul venea din ce în ce mai des să privească munca fetei şi mustăcea în felul lui ciufut, dar i se vedea în ochi plăcerea de a şti că la el în atelier s-a lucrat asemenea operă. Aşa îi spunea: „operă”, iar Adinei îi venea să râdă, pentru că în gura lui avea deopotrivă şi un sens ironic, dar şi unul admirativ.
Era într-o vineri de dimineaţă, venise devreme şi-şi privea lucrarea încercând să se hotărască cu ce să înceapă, când în cadrul uşii s-a ivit neaşteptat silueta neagră a părintelui Zamfirache.
– Doamne ajută!
– Bună dimineaţa, părinte.
Preotul privea lucrarea fetei, dar nu se putea citi mare luc
ru pe faţa lui cu trăsături moi şi marcate de urmele unei anume asceze. Trecuse aproape jumătate de an şi acum putea privi naşterea, se ivise luminii forma zăcută în piatra asta atâta amar de timp. Nu-şi putea da el cu părerea, şi nici nu-l interesau cuvintele ce ar fi putut fi spuse, dar trebuia să recunoască: fata îşi urmase gândul cu migală şi stăruinţă. Asta-i bucura mintea şi sufletul, se întărea un pic speranţa că alegerea lui avea să fie bună. Stăteau amândoi, fără să-şi vorbească, şi priveau o muncă de jumătate de an, fiecare cu gândurile lui. În cele din urmă, preotul şi-a scuturat poalele antiriului de colbul adunat şi şi-a dres glasul.
– Domnişoară Adina, îţi mărturisesc că m-am tot gândit la dumneata în ultima vreme. Adina a ridicat din sprâncene şi a fost cât pe ce să trântească o grosolănie, dar ceva din privirea preotului a făcut-o să-şi înghită vorbele. Era dusă privirea lui, pierdută în nişte gânduri ce păreau să fie pline de un soi de interese care-i scăpau ei. Vezi, cel mai bine ar fi să ţinem sfat acasă la noi. Să vedem ce-ar fi de văzut şi să hotărâm cam ce-ar fi de făcut. Aşa că, dimpreună cu preoteasa, noi am decis să te invităm să ne calci pragul. Am zis că cel mai bine ar fi să vii mata, pe la un sfârşit de săptămână, ca să poţi sta două zile şi să vizităm nişte locuri. Dacă te hotărăşti să accepţi invitaţia, mâine vin dis de dimineaţă cu maşina să te iau, iar luni dimineaţă, tot eu am să te reped înapoi. Acuma, cum ţi-a fi voia.
Adina, l-a privit cu ochii lărgiţi, omul acesta vorbea o limbă cu care nu era obişnuită. Un soi de dulceaţă curgea din modul cum aranja vorbele. Se vede că stătuse multă vreme pe lângă oamenii bătrâni ai satului, le ascultase graiul, îl plăcuse şi se lăsase dus în vraja lui. Asta a făcut-o să se hotărască pe loc, pentru că voia să cunoască locurile unde oamenii mai vorbeau astfel, unde cuvintele musteau de legăturile dintre generaţii.
– Şi la ce oră vii mâine dimineaţă?
Atunci nu ştia cât de importante aveau să fie cele două zile care vor urma. Drumul cu maşina, emoţiile preotesei pentru primirea ce trebuia facută unui oaspete respectat, şi locurile înecate de codrii care pur şi simplu se prăvăleau peste sat, o împingeau către calm şi delăsare, ceea ce nu era de loc în firea ei. Parfumurile veneau direct din alăcătuirile pământului şi liniştea presărată surprinzător cu zgomote atât de neobişnuite pentru un orăşean: cântecul cucului, al cocoşilor, un muget de vacă, glasul unui copil înpuţinat de ecou printre copaci, îi arătau fetei că există cu adevărat o altă viaţă. Ceea ce trăia acum nu era nimic romantic, nimic visător, nimic ce ar fi trebuit dispreţuit ca fiind de neatins sau de neacceptat, era doar traiul obişnuit al unor oameni, care atunci când apar în oraş abia se descurcă, sunt sfioşi şi neîndemânatici pentru că trebuie să se supună altor reguli pe care nu le cunosc şi le înţeleg cu greu. Mereu îi venea în minte imaginea agenţilor de vânzări cu hainele lor veşnic aceleaşi, ca nişte uniforme ale breslei, plini de tot felul de jucărioare electronice; aferaţi, concentraţi pe discuţiile interminabile purtate oriunde: pe stradă, în maşină, în restaurant, în cafenele, în faţa chişcurilor de ziare. Negocieri, amânări, cereri, oferte, laptopuri, telefoane, genţi, pliante, grafice, agende, gesturi repezite, profesionle, glasuri ascuţite, automobile gonind, semafoare, agenţi de poliţie, mulţime, întru totul aparenţa unor existenţe în strânsă legătură cu viaţa, când, de fapt, totul alunecă pe o suprafaţă falsă, lustruită de obişnuinţe, de prejudecăţi, de avide credinţe şi nevoi. Toată ziua de sâmbătă, Adina s-a simţit neliniştită şi stânjenită în ritmul acela domol, înconjurată doar de lucruri statornice. La cină, preotul i-a povestit despre Poiana-cu-schit şi despre gândul lui de a reface bisericuţa aceea, de a o ridica din nou, dar aşa cum fusese la vremea ei. Voia să rămână ca o mărturie, făcea parte din zestrea locurilor şi îşi dorea înflăcărat s-o poată reface aşa cum fusese ea iniţial. Din nefericire nimeni nu ştia nimic despre schitul acela. Bătrânii locului nu ştiau nici ei mare lucru, nu era nici o legendă, nici vreun cântec în care să găseşti măcar vreo aluzie. Ruinele fuseseră descoperite cu câţiva ani înainte de primul război mondial şi nu se schimbaseră prea mult de atunci. Era un loc pustiu, peste mână, un loc în care sătenii îi mai duceau pe oaspeţi la un grătar, ca să le arate ceva neobişnuit, dar pe nimeni nu impresiona mormanul acela de pietre năclăite de bălării. Oamenii îşi prăjeau carnea şi-şi beau sticlele ca oriunde alt undeva, dar preotul dorea să ridice din nou schitul. Să fie cum a fost odinioară, numai că ar fi trebuit să afle ce rost a avut, pentru ce, şi mai ales pentru cine a fost el ridicat. Or, el nu avea mijloacele şi nici ştiinţa de a afla toate astea, n-avea nici puterea, ce să mai vorbim. Drumul spre poiană era pur şi simplu un şleau pe care abia, abia de încăpea o căruţă, în rest pădurea neobişnuit de deasă. Arareori vedeai ridicându-se vreo plantă firavă într-un petic de lumină ce scăpa printre coroanele copacilor ce se sprijineau unul în altul. Hăţişuri dese se îngrămădeau acolo unde bătrâneţea doborâse arbori, sau furtuna poate. Erau locuri care-ţi dădeau fiori: ascunse, misterioase, întunecate, un aer de primejdie părea să te pândească de oriunde. Şi-apoi, dintr-o dată, pe un sân de deal, ţâşnea orbitoare lumina, şi ierburi bogate, mulţime de flori, întreg covorul acesta unduia odată cu palele de vânt pe care-l simţeai în obraji. Curenţii de aer se învârteau strânşi de desişul pădurii şi cătau mereu către vârf, sau dimpotrivă şi opinteau în zidul de arbori. Doamne!, şi ce parfumuri. Arome delicate veneau de peste tot, amestecate, învălmăşite, ca nicicum să nu te poţi obişnui cu ele, să te surprindă mereu.
Din vizita aia, Adina s-a întors acasă cu trei bucăţi de piatră, cu nişte semne cioplite în ele. Le-a curăţat cu grijă, le-a fotografiat din mai multe unghiuri şi pozele le-a pus pe toţi pereţii. Erau mărite diferit şi grupate de asemeni, într-o încercare de a înţelege limba semnelor. În timp ce lucra la pietrele alea, şi-a dat seama de ce s-a grăbit să-şi facă lucrarea de diplomă. Abia acum apărea adevăratul sens al grabei ei, şi-n minte i s-a întărit bucuria că a urmat îndemnul firii. Documentarea pentru Poiana-cu-schit a fost un negru coşmar! Truda de a afla ceva despre schitul acela a făcut-o să treacă prin momente de cumplită disperare. Biblioteci, arhive, drumuri nenumărate la Bucureşti, dar şi în alte oraşe, cereri, umilinţe, acces obţinut cu şpăgi şi plocone la diversele fonduri secrete de documente, muzee, discuţii tehnice cu restauratori, dar peste atâtea toate, sentimentul zădărniciei şi al neputinţei o înfuria cel mai tare. Poiana-cu-schit era o pata albă în istoria Romaniei, nici un fel de informaţie, nici o aluzie nici în arhivele Mitropoliei, sau ale diferitelor mănăstiri, dar nici în cele mirene. Treceau lunile, a trecut un an, a trecut un an şi jumătate, şi toate celelalte evenimente s-au scurs lipsite de importanţă, într-un firesc al curgerii lor. Adina începuse să fie o tot mai bună cunoascătoare a evoluţiei stilurilor din arhitectura religioasă, a modului cum a evoluat tehnica ornamentului şi a frescelor. A publicat mai multe articole, părintele Zamfirache i-a făcut rost de câteva comenzi de restaurare, şi-a luat tot felul de atestate, dar Poiana-cu-schit se încăpăţâna să rămână un mister. Uneori, preotul încerca s-o abată, părea că el înţelesese că nu are rost. În perioada când Adina, însărcinată fiind, zăcea cu burta la gură prin tot felul de fonduri de documente, locuri pline de praf şi de aca
rieni, părintele provocase câteva discuţii foarte serioase, îngrijorat fiind de sănătatea ei şi a copilului. Doar că, fata surâdea pierdut, semn că ea ştie ceva, ce nimeni altcineva nu are dreptul să afle, şi a continuat la fel de înverşunat să scormonească după informaţii. Tânara mama nu şi-a schimbat felul de a fi, fetiţa născută parcă îi dăduse mai multe idei, mai multă putere. Iar răsplata a venit brusc în subteranele unei micuţe mănăstiri pierdută în munţii din Nordul Moldovei. Într-un fel de jurnal al unui stareţ de prin veacul al XIII-lea se făceau mai multe aluzii la nişte aşezări tainice din inima pădurilor. Adina a început să scormonească pentru a afla rostul acestora, iar ceea ce afla o umplea din ce în ce mai mult de uimire şi de neîncredere. Marii boieri ai Moldovei îşi depozitau parte importantă din averile lor în locuri tainice din inima codrilor, pentru a le feri de năvăliri, dar şi de silniciile domnitorilor. Oricât ar fi încercat să le ascundă la curţile boiereşti, secretul nu se putea ţine, aşa că mai întâi au îngropat în locuri tainice din inima pădurilor parte din aur, dar somnul lor nu era de loc liniştit. Averea se cerea păzită de cineva, de om de încredere care să se afle sub jurământ. Aşa s-a creat o aşezare cu câţiva oameni de credinţă, oameni cu bucuria sihăstriei. Ei puteau fi paznicii bunurilor hărăzite să-i ajute după vreo silnicie. Legea acestor aşezări spunea că, odată intrat nu-o mai poţi prăsi sub nici un motiv, iar locul unde se află o astfel de aşezare, trebuia să rămână taină. Pur şi simplu nu trebuia să se ştie nimic, aşezarea nu trebuia să existe pentru lume, de aceea oamenii aceia, odată intraţi în ea nu mai aveau voie s-o părăsească cât timp erau în viaţă. Când mureau erau căraţi zeci de kilometrii şi îngropaţi în cimitirele de la marginea târgurilor. De regulă, în aceste aşezări trăiau câţiva meşteri singuratici, conduşi de un staroste. Dacă întâmplător ai fi dat peste ea, părea un cotlon în care câţva sihaştrii se îndeletnicesc cu meşteritul armelor, a uneltelor, a carbunelui şi a altor mărunţişuri. Doar starostele, singurul, avea voie să iasă din sălaş, după tipicuri binie orânduite. Primea ordinele boierului, sau ducea ce i se cerea. Poruncile erau lăsate la vreun hangiu de pe drumul podit, acolo pe unde treceau olăcarii domniei, hangiu care era la rândul lui om de înceredere în stare să tragă cu urechea la vorbele călătorilor, dar nici el nu ştia rostul starostelui. În astfel de aşezări din inima pădurii se depozita o rezervă din grâul de sămânţă, se îngropau giveruri şi pungi cu bani, dar şi tot felul de bunuri care să ajute după vreun necaz mare. Locul era ales cu grijă, în adâncă sălbăticie, departe de cursuri de ape, de căi ce puteau fi umblate, şi totul era înconjurat de misterioase eresuri . Poiana-cu-schit fusese o asemenea aşezare, iar cei ce trăiseră aici îşi ridicaseră o bisericuţă unde să se închine Domnului. Probabil că vreun călugăr-schivnic se aciuase şi pentru el se ridicase lăcaş de rugăciune. Era foarte posibil ca fiecare aşezare ascunsă să fi avut un asemenea lăcaş, doar că cele ridicate din lemn se topiseră de-a lungul vremii. Aici, în schimb, era piatră destulă şi aşa s-a făcut să ajungă ruinele acestea până la noi. Adina descoperise o lume fascinantă şi cînd împreună cu sătenii curăţaseră ruinele adunase cu grijă pietrele pe care erau cioplite semne. Voia să înţeleagă rostul lor, ştia că totul are o poveste şi poartă cu sine de sute de ani un tâlc. Iar dacă ei vor să ridice locaşul aşa cum a fost, tocmai tâlcul acela trebuie limpezit. Luni de zile a petrecut între pietrele alea până când, încetul cu încetul, o lumină a făcut taina să devină tot mai transparentă. A înţeles că singurătatea hrănea o legătură specială cu Dumnezeu, şi că răbdarea făcea ca fiecare părticică din lucrarea lor să poarte multă dragoste şi multă suferinţă nespusă, nevorbită, adâncă: răbdarea! Oh, Rabdarea!!! Starea dumnezeiască a omului egal cu sine. O asemenea legătură nu este la îndemâna nimănui, oricând ar fi trăitor, oricum ar fi viaţa acestuia. Răbdarea este un mister pe care ai şansa să-l înveţi doar dacă dai de rostul umilinţei. Adina a pierdut multe nopţi zvârcolindu-se-n aşternuturi mereu cu gândul la motivaţiile acelor oameni. Să accepţi de bună voie o viaţă într-un cotlon de pădure, închis între pereţii verzi ai copacilor, fără ştire de ce se întâmplă în largul lumii, nu era lucru uşor. Trebuia să găseşti o legătură cu un miez cu mult mai puternic decât ce-l al obştii, o legătură pe care s-o întreţii mereu, prin fapta ta, dar şi prin cuget. Mereu se gândea la o astfel de viaţa care poate părea fără sens, mai ales pentru lumea de azi avidă după faimă şi risipă. Încetul cu încetul a început să înţeleagă, de ce oamenii aceia puteau să-şi respecte legământul şi să nu mai părăsească niciodată aşezarea către care se juraseră. Legături temeinice cu alte lumi îi atrăseseră cu minunile lor, iar aceea din care plecaseră îşi pierduse cu totul chemarea pentru ei. Femeia s-a dumirit că dacă vrea să ridice schit aşa precum a fost el, sau dacă vrea să pătrundă sensul oricărei lucrări ce vine din adâncul istoriei, trebuie în primul rând să vadă legăturile omului cu el înşui, aşa cum se clădeau ele în acele vremi ale lor. Iată de ce, mai întâi, şi mai întâi vremurile trebuiesc înţelese în rosturile lor, cele ce nu pot fi scrise în cronici sau hrisoave. I-a făcut bucurie deplină părintelui Zamfirache şi după trei ani, i-a dus documentaţii şi schiţe, s-a cirovăit încăpăţânat cu arhitectul, dar schitul s-a ridicat după voinţa ei, şi tot ce-a fost ornament din piatră, cu mâna ei a fost cioplit.

 Autor: Ion Manzatu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s