POVESTITORUL – XIV –


Maricica pusese piciorul în prag. Într-o seară de toamnă le spusese bărbaţilor că ea nu mai vrea să împartă bârlogul de iarnă cu cine ştie cine. Frigul se simţea deja, doar câteva zile mai puteau sta sub salcia tot mai lăsată peste ape, deşi trunchiul ei se înălţase, devenise mai gros şi începuseră să apară scorburi mici care anunţau bătrâneţea copacului. „Dacă încep ploile, le spusese, s-a terminat!” Mai apoi, vreo cinci zile, bărbaţii căraseră tot felul de panouri şi de cutii de tablă, pe care le tăiaseră şi le neteziseră. Sâmbăta şi duminica munciseră în piaţa de cherestea, pentru câteva bile de brad şi vreo câţiva dulapi strâmbi care să stea lângă scândurile felurite adunate de la gunoiere. Apoi ridicaseră o şandrama într-o singură apă, cu stâlpii înfipţi direct în pământ, o căptuşiseră cu polistiren expandat şi-o împărţiseră în două. Partea mai mare era pentru ei, bărbaţii, iar partea mai mică avea să fie culcuşul Maricicăi. Se schimbase femeia, mult se mai schimbase în ultima vreme. Devenise tot mai autoritară şi se vedea cât de acolo că mereu stă cu gândul la câte ceva. Cei trei erau tot mai dependenţi de hotărârile ei, pentru că aveau partea lor de băutură în fiecare zi, şi-aveau totdeauna un dumicat, sau ţigări. Toate astea îi legaseră fără putinţă de scăpare. Uneori se certau sălbatic, urlând cu spume la gură, cu ochii injectaţi din cauza alcoolului prost. Mereu părea, în clipele alea, că se vor încăiera până la moarte, dar totul rămânea doar în vorbe, şi-n repezeli încolo şi-ncoace, în palme plesnite una de alta, şi-n lovituri zgomotoase peste coapse. Peste un minut îşi turnau în paharele de plastic şi vorbeau scăzut. Atunci Maricica le repeta ce au de făcut şi rămâneau înţeleşi, iar a doua zi, cu ochii scoşi de la băutură, cu capul greu, plecau să împlinească vruta femeii. Acum către iarnă, când piaţa nu mai mergea aproape de loc, Maricica îi pusese s-adune peturi şi doze de bere, de suc, de orice o fi, da’ aluminiu să fie. Sau cartoane şi fier vechi, de pe unde se poate. În jurul salciei apăreau mereu grămezi şi dispăreau, după cum făcea socotelile femeia. Dintre toţi, Tonel era cel mai devotat, el se străduia cel mai mult, şi tot ce făcea era mărturisit ca la spovedanie. Făcea toate astea pentru că-i plăcea când tovarăşa lui îl lăuda sau îi vorbea molatic şi mlădios. Îl prindea atunci o senzaţie de bine care-i plăcea tare mult, îl făcea să creadă că e de folos, că cineva se încrede în el, amărâtul. De când se ştia încercase să fie de folos, mereu săritor şi dornic să arate ce poate. Dar fusese alungat de peste tot, prea era insistent, prea era băgăreţ şi voia el să le facă pe toate. Maricica îl lăsa în boii lui, sau îi vorbea alintător atunci când făcea treaba cum se cade. Lui Buzatu nici că-i păsa; el dacă avea rachiul şi ţigările lui, avea tot. Petre se mai burica, şi-o lua razna câteodată, plecase chiar de câteva ori, după ce făcuse scandal, dar de fiecare dată venise înapoi, de fiecare dată aţos pentru un timp. Pe urmă se potolea şi-şi vedea de treburile lui, dar dacă se întâmpla să câştige un ban mai mult, dispărea prin vreo cârcimă până rămânea lefter. Ăsta era Petre pe care nu puteai pune mare bază, dar care făcea şi treabă. Cu bărbaţii ăştia trei, Maricica făcea bani descărcând prin pieţe, muncind cu ziua, vânzând deşeuri, încărcând cherestea sau nisip, făcea bani şi-i punea în bancă. Iacă trecuseră anii şi femeile de la ghişeu se schimbaseră de câteva ori, dar ritualul era acelaşi: ea scria hârtia, femeia aia de la ghişeu număra banii, îi dădea chitanţa, pe urmă Maricica întreba câţi bani are în cont, primea răspuns şi mai întreba o dată pentru siguranţă. Nu scosese niciodată vreun ban din contul acela. Nici n-avea de gând să scoată vreodată. Banii ăia erau ceva ce nu există, dar un astfel de ceva ce îi dădea stabilitate. Anii treceau unul după altul, şi dacă ea nu depunea mai la două zile ceva bănişori, cât de puţini, o spaimă şi-o nelinişte cumplită se abătea asupra ei. Atunci dispărea de sub salcie şi umbla noaptea întreagă prin locurile ştiute din tinereţe, acolo unde veneau bulangii în căutare de cur-de-femeie. Pentru ăia nu conta decât să poată pune mâna pe ceva moale şi cu păr, de regulă îşi dădeau drumul una, două, doar ce-i apucai de daravelă. Umbla toată noaptea şi a doua zi se prezenta la bancă de la prima oră a dimineţii să depună munca ei de o noapte. E drept, lucrul ăsta se întâmpla rar, mai ales în ultima vreme, de când aranjase chestia cu deşeurile. Se putea face un ban din deşeurile astea, chiar dacă trebuia să umbli toată ziulica pe la uşile fiecăruia, s-aduni ca furnica bob cu bob. Ei erau însă patru şi fiecare trebuia să vină seara cu ceva adunătură pe care s-o arunce în grămezile din jurul sălciei. Pe măsură ce îmbătrânea, Maricica se gândea tot mai mult la contul ei şi la banii care se adunau acolo. Era o grămadă tot mai mare de bănet şi noaptea îi plăcea să se gândească ce-ar putea face cu ei. Oho!, ar fi putut de mult să-şi cumpere o casă cu o bucată de pământ; ar fi putut să-şi cumpere o maşină sau două şi să angajeze un şofer care s-o plimbe de colo, colo, să meargă şi să se arate prin canalele pe unde a umblat când era o copilă pe care voiau toţi s-o pună cu cracii în sus. Putea să fie şi ea patroană de prăvălie cu rafturi pline de tot felul de lucruri care trebuiesc altora, să vândă pe caiet şi să se certe la sfârşitul lunii cu cei care nu aduc banii. Sau ar fi putut să vândă în piaţă marfa adusă de pe la ţăranii din jurul oraşului şi cu banii făcuţi astfel să-şi cumpere tot felul de lucruri. Putea să-şi facă tarabă-n bazar. Femeia nu visa niciodată toate lucrurile acestea de parcă ar fi râvnit la ele. Nici la ceva care poate fi cumpărat mâine, sau săptămâna viitoare, sau la anul, poate. Pur şi simplu îi plăcea să se desfete cu imaginea unei case care se vede pe fundalul unor copaci, întotdeauna proaspăt văruită, cu lemnăria vopsită lucios şi cu nenumărate ghivece de flori care atârnă din streşini, de la balcoane, care învelesc stâlpii teraselor. Sau să vadă tarlale întinse, separate de haturi parcă trase cu sfoara. Pe tarlalele alea cresc holde, mulţime de plante înflorite înveselesc câmpul, cât vezi cu ochii se leagănă-n vânt recolta ei cea bogată. Nici nu se gândea cumva să-şi scoată banii şi să cumpere astfel de lucruri. Nu era nevoie, în bancă stăteau banii cu care ar fi putut să le aibă, şi asta era suficient pentru ea. Îi plăcea la nebunie să stea noaptea şi să-şi imagineze toate acestea, banii ei puteau face orice; pentru că ea avea bani. Din ce în ce mai mulţi bani, iar dacă are bani cu care poate cumpăra tot ce visează, plăcerea este cu atât mai mare. Visul ei nu era ceva care să se piardă a doua zi când te trezeşti, şi să-ţi amărască sufletul, să ţi-l zdrobească, ci dimpotrivă să ţi-l umple de bucuria că tu ai posibilitatea să cumperi oricând, orice-ţi place. Şi mereu, după aceea, începea să se gândească aprig cum ar mai putea face nişte bani, pe care să-i depună la bancă. Dacă-i venea vreo idee adormea bucuroasă ştiind că a doua zi îi va pune pe bărbaţi s-o ducă la îndeplinire, dar dacă nu izbutea se zvârcolea şi adormea tare greu. Viaţa ei era tot mai aţâţată de nevoia disperată de a câştiga vreo câţiva bănuţi în plus, pe care să alerge şi să-i depună la bancă. Uneori se gândea recunoscătoare la prietena ei cea plecată în lume. Dacă ea n-ar fi fost, astăzi îşi trăia viaţa ca amărâţii ăştia ce nu ştiu nimic despre siguranţa zilei de mâine. Maricica devenea tot mai umilă în faţa tuturor celor de la care ştia că ar fi putut avea un câştig, era ca o umbră, mereu în urma lo
r, mereu gata să fie de folos. În sufletul ei stăruia o spaimă tulbure că se va afla despre contul ei de la bancă, iar oamenii or să devină curioşi, or să pună întrebări de la care se vor ivi necazuri. Din cauza asta încerca mereu să dea senzaţia că e o femeie neajutorată, pe care mintea n-o slujeşte cine ştie ce. Dar era tot mai aprigă cu cei trei bărbaţi, pe care-i hăituia zi de zi, însă cu grija ca seara să-i îndestuleze din belşug cu mâncare şi băutură. Reţeaua din cartiere era tot mai întinsă, şi negustorii, ştiind că acum este cineva care are grijă de gunoiul lor, cineva care îi scuteşte de necazurile şi de mita cuvenită sanepidului, înţelegeau să plătească într-un fel pentru asta. Gospodinele de pe la blocuri împătureau hainele de aruncat cu grijă, le puneau alături de containere, iar deasupra, când era cazul, aşezau pantofii ce nu le mai erau de trebuinţă. Cam trei cartiere putea Maricica să acopere, trei cartiere în care lumea începea s-o cunoască şi să-i ştie folosul. Cel mai mult suferea pentru că nu aveau decât un singur căruţ, unul cu care se căraseră odinioară buteliile de aragaz şi pe care ei îl modificaseră, dar şi aşa nu era destul de încăpător. Şi-ar fi dorit încă vreo două, sau chiar trei. Marfă era destulă, chiar prea destulă, pentru că oriunde se ducea, Maricica făcea o muncă, ceva: mătura, spăla, curăţa, era iute şi îndemânatică, şi pentru asta avea căutare. Uneori turba de furie când ştia că bărbaţii ei sunt atât de delăsători, că nu le pasă de nimic şi fac totul în dorul lelii, cu gândul doar la băutură şi la haleală. Dacă ar fi fost după ei, ar fi stat cât e ziulica de lungă pe la umbra unor boscheţi vânând vreo unul care poate da o juma’ de rachiu vărsat. Îşi făceau treaba doar de gura ei, o făceau în grabă cu gândul la gâtul de băutură pierdut, dar şi la sticlele pe care le aducea Maricica în fiecare seară şi pe care le suflecau sub stelele ce spuzeau cerul. Chiar şi după ce terminaseră magazia în care urmau să-şi petreacă iarna, stăruiau încă în jurul focului de sub salcie chiar dacă frigul începuse să muşte nopţile. Frigul care venea din cerul cel mare, de necuprins, negru-albăstrui, cu nuanţe de gris metalic în locul unde noaptea era amăgită de luminile oraşului. Şi stelele, puzderia de stele, care aici în jurul salciei erau parcă mai numeroase, mai luminoase şi mai jucăuşe, clipind tot timpul, tot timpul; şugubăţ ai fi putut spune. Dar Maricica n-avea vreme să bage de seamă toate astea, avea ea destule griji pentru ziua de mâine.

 Autor: Ion Manzatu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s