POVESTITORUL – XIII –


Viscolul se auzea impresionant, parcă o armată de uriaşi, ordonată şi hotărâtă se apropia sau se depărta disciplinat. Pădurea vuia toată şi din când în când un scârţâit prelung vestea că vreun copac bătrân era în mare suferinţă. De două zile zăpada nu contenea să se învolbureze, făcând ca totul să pară un joc cu perdele sfâşiate, rupte în bucăţi şi aruncate de-a valma peste pământ sau peste copaci. Fusese prevăzător, încă de la primele semne că vremea se va schimba, începuse să-şi clădească adăpostul acesta sprijinit în peretele de stâncă. Stratul gros de cetină şi zăpada căzută din belşug îl apăra de vremea de afară. Era cald în adăpostul lui, era cald şi foarte plăcut. Lemnul tare lăsa un strat gros de tăciuni care împrăştiau o căldură aromată. Fumul era tras afară de vremea rece, de palele de vânt şi nu rămânea nici lacrimă. Doar când privea în sus vedea desenul învolburat, albăstrui sorbit spre tăietura ce-o lăsase special în vârful structurii de lemn. Stătea întins, în aceste două zile se mişcase puţin, doar atât cât era necesar. În rest se lăsa copleşit de o stare vecină cu hibernarea, nu era nici perfect treaz, dar nici nu cădea pradă unui somn adânc. O tihnă cuprinzătoare se aşezase în ungherul de pădure, se aşternuse peste omul acesta ca un strat gros de brumă dintr-o oarecare toamnă târzie şi rece. Iar lui îi plăcea să se cuibărească adânc, tot mai adânc în stările pe care tihna i le impunea. Ştia că tot ce i se întâmplă acum nu este altceva decât calea prin care va ajunge la înţelesuri de negândit altfel. Înţelesuri care vor fi greu de spus cuiva, pentru că miezul lor era imposibil de comunicat. Toate aceste înţelesuri nu priveau decât fiinţa sa în deplina unicitate pe care i-o dăduse naşterea, şi ele nu puteau fi cuprinse pe deplin de nimeni altcineva. Înţelesurile la care ajungea luminau drumul fiinţei sale în mecanica unui univers care continuă să nu rodească nici un fel de formă fără a fi spre folosul tuturor celorlalte. De mult realizase acest lucru, şi de mult căuta să se aşeze în rostul său, să-l înţeleagă şi să-l respecte. Viaţa sa fusese, din această cauză, o continuă învălmăşeală de contradicţii. Acum, stătea lungit şi simţea parfumul delicat, uşor iute al lemnului tare care ardea, parfum care-i povestea despre fiinţa copacului ce nu-şi terminase cu totul drumul său prin existenţă şi de aceea era în stare să lase semnul acesta în drumul pe care îl făcea către o altă stare, una a nefirii. Adică una pe care el, lemnul, n-o cunoaşte dar de care nu se teme, asemeni celorlalte vieţuitoare care au învăţat spaima, mai ales una de la alta. E o stare care s-a născut odată cu el, a venit dintr-un trecut inimaginabil şi-l va însoţi în tot viitorul care va fi al lui. Lemnul acesta nu ştia dacă e nemuritor, dar nici nu se temea de dispariţia din forma acesta de a fi şi atunci îşi putea permite şi acest fel de a fi a bucuriei, a emoţiei că porneşte pe o cale nouă: parfumul. Serghei simţea acum această bucurie a lemnului, nu putea spune că o înţelege pe deplin, dar ştia, şi acest lucru îl făcea să fie părtaş la bucurie şi la emoţie în egală măsură. Şi cum să vorbeşti altcuiva despre o astfel de formă de comunicare, cum să spui că tu poţi pătrunde în adevărurile unei bucăţi de lemn, să-ţi dai seama că lemnul începe să te ştie şi el, să se lase cuprins în adevărurile tale şi asta să-i aducă la rându-i bucurie? O bucată de lemn pe care ai adunat-o întâmplător din pădure, îngrijorat de schimbarea vremii şi de propria ta viaţă, de propriul tău confort. Dar trupul său întins pe maldărul de cetină şi iarbă uscată funcţiona acum în întregul său, era în stare să producă continuu, nestăvilit: cunoaştere. Doar că omul trebuia să-l lase, trebuia să-şi stăpânească neastâmpărul gândului, a iluziei că el este cel care gândeşte, că doar el este în stare să emită adevăruri. Doar el! Dar acestea existau cu totul independente de el, şi el nu le-ar şti niciodată dacă nu şi-ar lăsa trupul să împlinească ceea ce vine din necunoscutele, neînţelesele stări ale unui univers indiferent şi egal. Serghei învăţase de multă vreme că trebuie să ai puterea să laşi trupul să adune toate impulsurile acela care vin din neunde, din nicicând să-şi împlinească drumul lor: calea. Doar aşa ele vor ajunge într-o bună zi să fie gând, adică ceea cea nefirea vrea de la tine, întocmai rostul tău, şi atunci te vei putea bucura, dacă vei înţelege. Setea asta mare de a căuta să ajungă tot mai adânc la modul subtil în care inefabilul devine fapt real, prinde formă şi existenţă, setea asta neostoită îi făcuse viaţa cu totul de neînţeles pentru ceilalţi. Şi a zâmbit când în minte i-a venit imaginea dimineţii aceleia de miez de vară, o dimineaţă în care s-a declanşat cu adevărat cotitura radicală a destinului său mereu imprevizibil. Şi nimic spectaculos nu s-a întâmplat, şi nimic ieşti din comun. Îşi amintea doar atitudinea a doi bărbaţi care se cunoşteau de-o vreme şi cărora le plăcea să făptuiască. Terminase de stropit curtea şi trotuarul din faţă, ceilalţi nu veniseră încă, în afară de meşter.

– Salut, puştiule! – auzise un glas. Unde e hoţul ăla de pietrar?! A venit, sau îi cântă cucul armenesc pe burtă? Omul elegant şi subţire, muşchiulos, pe la patruzeci de ani, îl privea cu siguranţă de sine şi uşoară obrăznicie.

– A venit, domnule. A venit. Şi dădu să alerge la meşter, să-l cheme.

– Nu te osteni, voinice. Ştiu drumu’ Tu vezi de-ţi fă treaba, că hoţul ăsta de pietrar e cărpănos şi ciufut. Bărbatul a plecat sprinten spre atelierul cel mare. Dar lui Serghei începuse să nu-i placă. Nu-i plăcea chestia asta cu „hoţul de pietrar”. Să fi furat ce? Aşchii de piatră, sau poate că fura la cântar, sau nu punea toţi bobocii de la un buchet de liliac? Se simţise vizat direct; îl făcuse hoţ omul acela, şi asta nu-i plăcea. A continuat să-şi facă treaba lui ca în fiecare dimineaţă, dar nu-i ieşeau din minte spusele omului. Era tot mai amărât şi mai mâniat, şi de spusele bărbatului, dar şi de faptul că simţea cum îi creştea un nod în gât şi abia se putea stăpâni să nu plângă. Asta ar fi fost culmea, să dea apă la şoareci pentru nişte vorbe, şi totuşi vorbele alea îl scormoneau adânc de tot. Îi vedea prin fereastra atelierului pe cei doi bărbaţi stând de vorbă şi abia după multă, multă vreme, într-o seară de chef şi de mare bucurie aflase discuţia lor. Bărbatul venise pentru o comandă specială, făcută pentru o persoană importantă. „Bă, îi spusese meşterului, să nu te pună dracu’ să dai rasol c-am rupt-o-n fericire. Ăsta ne leagă pe toţi! Da’ puştiul ăsta cine-i, ce hram poartă?” Meşterul îi povestise şi-l lăudase pe Serghei. „Păcat că n-are carte, cu patru clase ce alt rost să-şi facă?” Bărbaţii vorbiseră apoi despre ale lor, despre cât de urgentă era comanda şi cum trebuia s-o facă cu grijă. Meşterul n-avea teamă pentru că se baza pe studenţii lui care erau în stare să facă minuni. „Da’ capu-l duce?”, întrebase bărbatul când se despărţeau. „Pe cine? A!, pe Serghei.” Şi meşterul îl lăudase din nou, vorbise despre interesul lui pentru tot şi despre cum stătea mereu pe după coada studenţilor, cum învăţa să deseneze pe furiş, mereu ascuns ca să se ferească de zeflemele. „E material bun, dar asta i-o fi crucea. Şi dacă asta ţi-e crucea…” Toate îi apăreau într-o ordine meşterului, o ordine care-i scrisă altundeva, dar era bucuros pentru că spera să aibă în el un ajutor de nădejde mai târziu. Ce altceva să facă un copil fără carte? Va rămâne pietrar şi va face cruci şi lespezi, asta ca să mănânce o bucată de pâine cinstită, să nu fie de râs
ul lumii. „Să-i spui să vină sâmbătă pe la mine, pe acasă. Sâmbătă la doisprezece. Şi mai lasă-te de furat, pietrarule, c-or să vină ăştia să te lege”, îi spusese în prag. Bărbaţii râseseră zgomotos, dar Serghei simţea cum se despică pământul cu el de ciudă şi de ruşine. Se mira cum de suportă meşterul asemenea vorbe, el care nu prea trece uşor cu vederea astfel de lucruri. După ce plecase bărbatul, meşterul îl chemase la el şi-i spusese că sâmbătă să fie la omul ăla acasă. „Nu mă duc, meştere”, răspunsese ţâfnos. „Nu mă duc eu la unul ca el.” „Ba, ai să faci ce spun eu, dacă nu vrei să te altoiesc ca la mama acasă. Că te serveşte, pietrarul, aşa să ştii!” „Nu mă duc, meştere, poţi să mă baţi cât vrei. Nu mă duc eu la unu’ care mă face hoţ. Şi pe mata te-a făcut hoţ.” Meşterul a râs îndelung şi pe urmă i-a spus cu o voce joasă şi domoală, mângâindu-i pentru singura dată din viaţa lui părul tuns scurt. „Să te duci, Serghei, tată. Să te duci, că aşa-i bine. Ascultă şi tu de meşter, fără să pui întrebări. Ascultă, şi-atât.” Aşa a ajuns Serghei să-l cunoască pe domnul Avocat. După un timp îl întrebase pe meşter: „Dar, omul acesta ce meserie are, cu ce se ocupă el?” „Da’ dracu’-l ştie! Toată lumea îi spune domnu’ Avocat, dar cu ce se ocupă el nimeni nu ştie cu adevărat. Numai că poate deschide toate uşile, îi cunoaşte pe toţi, se bagă peste tot şi învârte treburi la care nici nu poţi gândi. Nu-i bine să te ai rău cu el, cu nici un chip. Altminteri poate fi om de treabă, cine-l ştie.”

Serghei n-avea să mai uite vreodată nici casa în care Avocatul ocupa un etaj întreg, şi nici camera în care intrase în sâmbăta aia. O cameră mare cum nu mai văzuse până atunci, cu mobilă foarte grea şi întunecată. Dar nu asta îl impresionase cel mai mult ci faptul că cei patru pereţi erau acoperiţi cu cărţi. Rafturi din podele, până în tavan şi întinse pe toţi patru pereţii. Nici o altă mobilă, în afară de-o masă cu scaunele ei, nici g[vanele pentru cele două uşi nu stricau rânduiala cărţilor. Nu văzuse niciodată atâtea cărţi, aşezate frumos, orânduit, şi-n faţa lor tot felul de obiecte mărunte, amestecate. Nu foarte multe erau obiectele, doar atât cât să-ţi atragă pentru o clipă privirea ca apoi să sublinieze şi mai mult importanţa cărţilor. Serghei se emoţionase atât de tare, încât abia putea vorbi, simţea cum buzele înţepeniseră cu totul şi un tremur continuu nu-i dădea voie să le deschidă. Nevasta avocatului îl întreba una sau alta şi el răspundea scurt şi şoptit de teama buzelor. Stătuseră la masă toţi trei şi lui îi venea să intre în pământ de ruşine, nu ştia rostul multor lucruri de pe masă şi abia dacă s-a atins de mâncare, pentru că furculiţa nu-l asculta şi cuţitul parcă nu voia să taie. Cu chiu cu vai a ajuns la sfârşit, şi s-a bucurat enorm când a primit un pahar cu suc, pe care putea să-l bea fără să se dea de ruşine. „Ia zi, flăcăule, unde ai făcut şcoală? Câte clase ai făcut” „Patru, domnule” „Da’ de ce numai patru?” Atunci a început să povestească despre sărăcie şi despre părinţii săi. Despre faptul că mai avea trei fraţi şi o soră, iar tatăl lor lucrase un timp, dar fusese pensionat, c-o pensie tare mică, pentru că făcuse o formă agresiva de TBC. Acum era văcarul satului, şi mai muncea cu ziua pe la oameni. Atunci când tatăl său pleca prin sat, el trebuia să rămână cu vacile şi nu se mai putuse duce la şcoală . Asta până-ntr-o seară când îi spusese că-l va duce în oraş, ucenic la un pietrar, pentru că era de acum destul de mare să poată munci.

– Dar la şcoală ai mai vrea să te duci.? Serghei se gândea că n-au rost întrebările astea, care nu pot împlini nimic din ceea ce visa el când stătea noaptea cu mâinile sub cap şi putea fi orice, şi oriunde.

– Da, domnule Avocat, aş mai vrea, răspunse alb, fără vlagă.

– Hă, hă, te-a şcolit hoţul de pietrar, care va să zică. Mare pişicher e meşterul tău, aşa să ştii. O să înţelegi mai încolo, când ai să mai creşti. Apoi a început să-l întrebe tot felul de lucruri care lui i se păreau dezlânate, inutile, mai degrabă pornite dintr-un fel de capriciu al bărbatului. Răspundea cum putea, iar timpul petrecut acolo i se părea din ce în ce mai apăsător. Habar n-avea atunci că acea casă avea să-i devină un fel de cămin, că va petrece ore în şir aici, din ce în ce mai legat de biblioteca bogată şi de familia aceea despre care nu va afla niciodată prea multe lucruri. Ani lungi, petrecuţi unul după altul lângă Avocat şi soţia lui, ani care adânciră legăturile, le şlefuiră, le orânduiră după un model ce-i cuprindea pe nesimţite. Şi totuşi, între Serghei şi familie exista o barieră care nu a putut fi niciodată ridicată. Exista o limită pe care nici unul dintre ei n-a încălcat-o, aşa se face că şi după ani de zile tânărul n-a ştiut prea bine ce hram poartă Avocatul şi soţia lui. Putea spune că fusese într-un fel adoptat, fără însă să se pună vreodată problema ca el să se mute definitiv acolo, în casa lor, sau să renunţe la viaţa sa de la atelier. Sentimentele sale pentru Avocat se adânceau şi se simţea ciudat pentru că nu ştia să definească exact ce loc are bărbatul acesta în sufletul lui. De multe ori îl simţea de parcă i-ar fi fost părinte, iar el i-ar fi datorat respectul cuvenit şi dragostea. Alteori simţea distanţa care-i separă, simţea că sunt în două lumi incapabile să se atingă vreodată. „Hai să nu împingem lucrurile spre ceea ce nu pot să împlinească. N-are rost – îi spusese odată -, n-are rost să ne prefeacem că se întâmplă lucruri care nu se întâmplă şi că putem trăi vieţi pe care nu le vom trăi niciodată. Lumea, măi, banditule, este o mare încurcătură de maţe, şi dacă vrei să nu te apuce pântecăraia tocmai când nu trebuie, este nevoie de mult luciditate. Foarte multă luciditate! Dar luciditatea nu înseamnă atunci când izbuteşti să-ţi vezi vârful nasului. Aia se cheamă strabism. Întotdeauna trebuie să vezi lucrurile aşa cum sunt ele şi nu cum ai vrea tu să le vezi. Cele mai multe necazuri ni se trag de la faptul că oamenii se uită la lucruri doar pentru imaginea din mintea lor, sau – şi mai rău – din sufletul lor. Ei nu văd niciodată cu adevărat realitatea, ci ceva măsluit atât de bine încât ar putea băga mâna în foc pentru credinţa lor. Dar lucrurilor puţin le pasă de ceea ce vrea unul sau altul. Ele trec aşa cum le este lor dat să treacă. Asta trebuie neapărat să ţii minte.”

Acum stătea întins într-un soi de cuib din cetină şi iarbă uscată, şi privea dantelăriile transparente ale fumului albăstrui cum erau sorbite în viscolul de-afară. Stătea cuibărit sub stratul gros de zăpadă, fără să-l ştie nimeni, ferit de vijelia care domina ţinutul, asemenea tuturor celorlalte jivine care se trăseseră la loc uscat şi călduţ. Era întins pe spate, auzind cum se organizau sunetele, cum se armonizau după regula pe care vântul puternic o impunea; acele zăpezii lovind trunchiurile, lovindu-se între ele, lovind cetina şi crengile subţiri; vârfurile copacilor scuturându-se de parcă ar fi fost caii unei herghelii tinere şi viguroase. Puteai să simţi bucuria pădurii prin care vântul trecea mereu şi mereu, o îmbrăţişare voluptoasă, greu de înţeles, mai ales pentru oameni. Focul trosnea din când în când, scântei mici pluteau pentru o clipă deasupra flăcării şi aduceau conştiinţa căldurii care se răspândea în adăpost. Iar omul putea să vadă în mintea lui imaginile unor timpuri ce nu mai păreau trăite de el. Făceau parte dintr-o altă viaţa parcă. A lui, poate, sau poate a altuia şi el doar o împrumuta, o folosea acum, în clipele acestea de stăruitoare tihnă, pentru a ajunge la anume înţelesuri, sau
poate doar pentru a trece prin el şi atât. Tihna, doar tihna avea puterea să aducă cu ea acea nestăvilită duioşie care-l copleşea cu totul. Imagini fugare, de multe ori doar presimţiri de imagini, se suprapuneau în gândurile lui. Fragmente ale unor vechi întâmplări, fără nici o legătură între ele, dar toate mânate de aceeaşi motivaţie: iubirea pentru oameni. Abia acum îşi dădea seama cât de profund, de abisal iubeşte oamenii, şi că toată viaţa lui a scormonit prin fapte doar pentru că în straturile cele mai nedefinite ale fiinţei sale zăcea iubirea pentru oameni. Din cauza acestei iubiri atât de complicate, el nu se putea lega de o persoană anume, pentru că o astfel de relaţie trebuie neapărat să se ridice la suprafaţa realităţii, ori el era tras în străfundurile acesteia, acolo unde nimic n-are nume şi n-are formă. Există doar o plămadă din care se pot naşte forme, aşa cum pot foarte bine să nu se nască. Totul este într-o stare de profund echilibru, aşteptând momentul când undeva ceva lipseşte şi strigă despre asta, atunci un fragment se rupe şi capătă formă. Zâmbi gândului acestuia, pentru că iar zămislea lucruri ce nu puteau fi explicate semenilor. Lucruri care păreau a fi fără noimă pentru cei ce sunt cu totul captivi în lumea precisă a unor forme perisabile, dar la bucuria pe care-o simţea se mai adăuga o nunaţă: ştia că toate acestea vor deveni într-o zi forme pe care le va căpăta materia şi ea se va folosi de mâinile lui pentru asta. În zilele alea, piatra, sau lutul, sau lemnul ori metalul vor şti că mâinile lui poartă o forţă ce vine din întreg universul şi este mai presus de orice. Este însăşi esenţa stării mistice din care chiar universul se naşte continuu. Până atunci viscolul îl făcea să treacă prin experienţe care aveau nevoie de imaginile trecutului pentru a se lumina.

Avocatul avusese grijă de toate şi el fusese înscris la o şcoală din apropierea atelierului. Meşterul refuzase îndârjit orice altă formă de învăţământ decât cursurile la zi: „Băiatul trebuie să ştie ce e aceea şcoală”, spunea mereu. Şi el a trebuit să suporte tot timpul zeflemeaua copiilor şi a profesorilor, pentru că era cu patru ani mai mare decât colegii lui. Mereu cu patru ani mai mare, mereu întrebat, mereu luat în răspăr, şi el răspunzând mereu la întrebări cu un zâmbet ce i se părea peste măsură de tâmp. Poate că ar fi răspuns el şi altfel, aşa cum îşi dorea în adâncul sufletului, dar îşi băga unghiile-n carne şi răbda pentru că era vorba de meşter, de Avocat, şi mai ales era vorba despre desenele Adinei. Desenele fetei îl ademeneau ca o vrajă şi se străduia mereu să înţeleagă. Credea el atunci că doar o anumită ştiinţă care se învaţă, pe care o deprinzi ca pe alfabet, te poate ajuta să desenezi ca Adina, gros, vânos, cu o anume brutalitate. În desenele ei totul părea tăiat din străfundul materiei, chiar din sufletul ei, şi tot aşa făcea şi cu dalta. De multe ori, când se uita la ea cum lucrează, îi venea să strige c-o să strice totul, o să treacă dincolo de limită, dar dalta se oprea dintr-o dată exact acolo unde trebuia. Apoi veneau mângâierile, mângâieri ale unei femei pricepute şi îndrăzneţe, fără complexe, o femeie care ştie să-şi obţină plăcerea, şi-şi aducea mereu aminte de noaptea de primăvară în care fusese manevrat cu gesturi îndemânatice, pricepute, foarte exacte. Îşi aducea aminte de lovitura pe care o primise, o simţea mereu când îi venea în gând noaptea aceea. Penisul lui n-avea să uite probabil nici după ce nu va mai fi lovitura scurtă, tăioasă. Dar nici bucuria. O asemenea bucurie nu se trăieşte de prea multe ori în viaţă; e o bucurie însemnată. De asta îi era frică să se mai apropie de femeie; nu durerea, ci bucuria îl speria şi nu voia să-i explice, nu voia să vorbească despre asta. Prefera să se uite de la distanţă, să-i caute pe furiş prin desene. Să-ncerce el însuşi să dezlănţuie-n materie furia, ceea ce părea o furie, ceea ce părea o dezlănţuire. O formă a energiei care înghite universuri şi le naşte, cu uşurinţă, capricios, incontrolabil. De asta trebuia să meargă la şcoală, să se deprindă cu ordinea înţelesurilor. Aşa gândea atunci un puber care nu era el, care trăise în afara lui, dar în care el mai avea ceva rădăcini firave care îi aduceau cunoştinţe despre o anume ordine a firii. O!, de câte ori nu murise el de atunci? De câte ori nu se împrăştiase prin ordinea de neînţeles a materiei, luptându-se continuu să se smulgă din fiinţa trecută şi să păşească cu totul în cea nouă, cea care venea cu înţelesurile ei cele noi. Existenţa este un şir lung de morţi şi de desprinderi. De asta putem trece peste toate, pentru că-n fiecare clipă murim, şi din noi se desprinde o altă fiinţă, care nu ştie de unde ştie, dar face mereu realitatea să fie altfel. Mereu tras înapoi, mereu smucit înainte! De asta i se păreau de nepreţuit orele acestea de sub viscol, când putea să se lase pe seama tihnei. Pur şi simplu să-şi dea răgazul de a se întâlni cu el, acela din fiecare din vieţile în care murise. Acum constata că fuseseră tare multe. Murise de atâtea ori încât moartea devenise o stare normală. Noua moarte îi va aduce surpriza de se vedea, în sfârşit în viaţa aceasta pe care o trăia acum, şi-l va împinge din nou către cunoaştere. Va fi asemeni lemnului care se transformă în cenuşă şi-i lasă lui, omului, parfumul. Nu în amintirea sa, ci ca o cheie cu care va putea descuia uşa aceea altminteri interzisă, în spatele căreia doar puţini oameni ştiu ce se află. Foarte puţini.

 Autor: Ion Manzatu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s