POVESTITORUL – XII –


Angela se cuibări pe genunchii bărbatului ei, îl strânse cu braţele de gât şi plânse îndelung, apăsându-şi fruntea de gâtul acestuia. Sprijinit de perete, omul o ţinea cu ambele braţe şi aştepta răbdător să se potolească criza. Într-un târziu, femeia s-a oprit, un timp a tăcut suspinând uneori adânc, apoi a început să vorbească.

Profesorul devenise necruţător, părea că ceva se declanşase în el şi-i dicta fiecare mişcare, fiecare gând. Când îl privea vedea cum în fiinţa lui se instalase un geniu ca în basmele din o mie şi una de nopţi, geniul acesta era responsabil şi ea ar fi dat orice ca Profesorul să se trezească, să iasă de sub dominaţia spiritului şi să se transforme într-un om. O bucurie cinică se putea ghici în fiecare dintre vorbele sale. Ştia că el reprezintă puterea în Universitate, ştia că ceilalţi doi decani şi rectorul n-ar fi avut nicicând curajul să încerce vreo mişcare, fiecare voia să-şi termine mandatul. Scopul lor cel mai iubit era liniştea mandatului, şi-atunci fiecare era gata să facă orice compromis. Nici unul nu mai avea de gând să candideze din nou şi de aceea îşi pregăteau terenul pentru alte funcţii, neapărat în afara instituţiei acesteia. Aici vor rămâne profesori, cu beneficiile pe care şi li pregătiseră atent. N-avea nici un rost să încerce vreo luptă, nu le trebuia sub nici o formă o încleştare din care nimeni nu ştia cum ar fi izbutit să iasă în final. Profesorul era un adversar de temut, mereu surprinzător şi era suficientă o mică greşeală ca tot viitorul să devină sumbru. Doar câteva zile, atât: câteva zile au trecut de la întâmplarea cu închisul în birou şi parcă a avut loc o explozie îngrozitoare. Fiecare profesor evita contactul cu ceilalţi, se comunica doar oficial. Altminteri se strângeau febril informaţii, se căutau posibile alianţe conjuncturale care să slujească unui moment, doar unui moment. Pe culoare, în birouri, în spaţiile de fumat se vorbea cu voce foarte scăzută, se vorbea puţin, doar strictul necesar. Fiecare încerca să înţeleagă următoarea mişcare a Profesorului, să-i pătrundă sensul, să prevadă ce rol va avea cutare, sau cutare în noua schemă. Doar studenţii din anii terminali, cei cărora nu le mai păsa şi care erau suficient de scârbiţi de toată impotenţa asta vlăguită, doar ei îşi permiteau să fie din ce în ce mai duri în comentarii. Cu toate că unii dintre ei erau suspectaţi că sunt uneltele cu care Profesorul încearcă să culeagă informaţii, nişte provocatori ordinari, curentul acesta nu mai putea fi stăvilit. Nici unul dintre profesori nu încerca să lupte cu valul de scenarii demolatoare, cu teoriile catastrofice, cu lehamitea şi pesimismul, cu oracolele prăbuşirii. De fiecare dată când erau prinşi în mijlocul acestor spirite zvăpăiate, şi din ce în ce mai autoritare, profesorii se străduiau să-şi impună o conduită care să-i favorizeze în analizele temutului decan. Nimic din ce se întâmpla în Universitate nu mai conta, pentru că fiecare îşi căuta propria salvare şi, dacă se poate, o cale spre o poziţie avantajoasă la final. Viitorul întregii instituţii era bine ştiut: Profesorul va ajunge rector, îşi va alege dintre ei o echipă care să-i îndeplinească fidel toate dorinţele şi care să fie în stare să-şi asume greşelile pe care nu ei le-ar fi făcut. Mai aveau timp să se hotărască, să aleagă pe ce cale vor merge. Alături de Profesor s-ar fi bucurat de privilegii şi de beneficii, dar era sigur că şi umilinţele nu erau puţine, şi nici ceasurile de răstrişte nu ar fi lipsit. Nimeni nu voia să gândească la faptul că mai apoi, când, dintr-un motiv sau altul, Profesorul ar fi plecat, ei ar fi fost împinşi definitiv într-un cotlon ca într-o grădină zoologică ce adună animalele pensionate de pe la feluritele circuri. De cealaltă parte, o viaţă plată îi aştepta; cu multe atribuţiuni birocratice, cu încercări disperate de a-şi crea iluzia vreunei izbânzi oarecare. Nici unul dintre ei nu făceau parte din categoria personalităţilor care să aibă o viaţă independentă, să aibă o statură care să impună. Veniseră în Universitate de foarte tineri sau pentru că doar astfel îşi puteau câştiga existenţa. Nici unul dintre ei nu avea un scop precis aici, în Universitate, o metodă, un sistem care să poarte amprenta lor. De cele mai multe ori căscau gura pe la diferitele întâlniri cu colegi din instituţii renumite, cu personalităţi ce-i copleşeau cu sinceritatea şi simplitatea gândurilor. Apoi încercau să copie, fără prea multă convingere o tehnică sau alta, vorbeau despre ea de parcă ar fi înţeles-o, de parcă o aveau la degetul cel mic. Cu toate că nu recunoşteau public, cu toate că luptau să lase impresia că sunt nişte personalităţi, ei erau slujbaşii unui sistem dominat de spiritele capabile să înţeleagă şi să se adapteze organic, iar Profesorul era un geniu al acestui mecanism. Şi toată viaţa lor se desfăşura doar atât cât le permiteau directivele, sau circularele interne pe care se străduiau să le citească cât mai atent, să poată mai apoi fi în stare să păstreze o disciplină, o ordine administrativă fără de care totul s-ar fi prăbuşit, pentru că dedesubt nu exista nici o structură care să poată susţine o viziune.

Angela îi spunea soţului său că nu-i mai păsa sub nici o formă de această adunătură care izbutise s-o păcălească la începuturi, ci doar de mulţimea de copii care erau ademeniţi an de an. Aşa cum şi ea fusese amăgită acum mulţi, mulţi ani, şi fără voia ei, fără să ştie, viaţa i se frânsese la un moment dat. Mai grav era că nu a înţeles niciodată cum ar fi trebuit să fie cu adevărat viaţa sa, şi s-a lăsat prinsă într-o capcană din care şi-a dat seama mult prea târziu că nu mai are scăpare. Ar fi dat orice să-i vadă pe copiii care veneau, cum înţeleg alfabetul unei meserii, cum desenează stângaci la început bastonaşe, şi virgule, şi ovale, ca-n şcoala primară, apoi cum sunt în stare să facă cuvinte şi fraze. Dar, pe măsură ce trecea timpul, devenea tot mai evident că ei nu contau. Universitatea aceea nu era făcută pentru tinerii care veneau mânaţi de un vis, ci pentru a împlini o sumă de directive şi a prilejui unor oameni să adune doar administrativ o sumă de beneficii. Începuse să-l urască pe Profesor pentru ştiinţa sa de a manipula totul spre propria sa mulţumire, care era, de fapt, doar o iluzie, pentru că omul acesta era învelişul unui gol atât de imens încât nimic nu putea găsi împlinire. Ar fi dat orice, ar fi fost în stare să muncească neîntrerupt doar pentru a şti că toţi copii aceia nu mai sunt împinşi pur şi simplu în moarte. Toată mulţimea de hârtii ce-i treceau zilnic prin mâini nu făceau altceva decât să clădească un hău imens şi negru menit să-i înghită. Şi nimeni, măcar un singur suflet dintre aceia lângă care muncea zilnic nu ştia să oprească toate acestea. Ba mai mult, profesorii erau din ce în ce mai îndârjiţi când afirmau că tinerele generaţii sunt lipsite de orice capacitate de se educa, şi ca atare nu merită mai mult decât o lipsă de atenţie şi un dispreţ deplin. Or, ea ştia că nu e adevărat, pentru că în tinereţea ei ar fi vrut să ştie, să afle, să poată avea încredere în cineva căruia îi pasă. Simţea cum aceleaşi frământări tulbură şi sufletele copiilor ăstora, care ar fi vrut să înţeleagă că cineva chiar îi ispiteşte, îi ademeneşte spre o lume pe care ei o vor ţine cândva în propriile mâini. Copiii aceştia aveau o nevoie imensă de iubire şi de respect, de cineva căruia să-i pese de meserie în sine, să se confunde cu ea, aceasta fiind singura motivaţie a existenţei sale în acea instituţie.

Îi spuse bărbatului că simţea cum ajunge la capătul puterilor. Minciuna aceea deplină în c
are trăia ajunsese ca o boală de piele care ţi-a răbufnit pe faţă, pe mâini, în locurile intime, adică acolo unde n-ai fi vrut să ajungă, n-ai fi vrut să se vadă. Unde este important să nu se vadă. Bărbatul o dădu jos de pe genunchi şi se duse să-i pregătească o cadă cu apă fierbinte şi cu multe săruri parfumate şi relaxante. ” Femeie – îi spuse – tu eşti bolnavă grav, şi nu sunt doctori să te vindece. Nu s-a născut încă o astfel de medicină. Ce e mai grav este că eşti condamnată să taci, pentru că altfel ajungi de râsul lumii. Gândurile tale sunt vinovate doar pentru că-ţi vin în minte, şi-n alte timpuri ai fi fost lapidată sau arsă pe rug. Acum există, slavă domnului!, alte mijloace pentru a fi pedepsită. Dar oricum, scăpare n-ai. Nu ştiu ce dracu ar mai fi de făcut. Mergi, că ţi-e gata cada.” O privea cum se dezbracă şi-şi spuse că are o femeie ce arată al dracului de bine la vârsta ei. Probabil de asta putea fi încă atât de viril. Muşchii erau netezi şi fesele ridicate şi ferme, iar sânii căzuseră foarte puţin, dar parcă se făcuseră şi mai obraznici aşa cum aruncau sfârcurile spre înainte. Două cearcăne adânci îi ascundeau vârsta şi-o făceau misterioasă şi atrăgătoare, iar el ar fi fost bucuros să aibă şi ea simptomele unei femei care-şi consumă ultimele zile de sexualitate. Mult mai bucuros.

 Autor: Ion Manzatu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s