POVESTITORUL – XI –


Timp de patru zile geamurile apartamentului rămăseseră închise, aşa că un uşor miros de stătut domina încăperile. Profesorul şi-a lăsat geanta lângă fotoliul elegant al biroului de lucru şi a pornit computerul. A dat timp maşinii să-şi facă protocolul de start şi el a pus pe o farfurie două sandvişuri cu brânză şi câteva fructe. Mesteca absent şi ajuta îmbucătura cu un vin roşu, vechi şi parfumat. Un vin pe care-l aducea în fiecare lună de la un bătrân ţăran încăpăţânat, care refuzase orice tehnologie pe care nu i-o lăsase moştenire bunică-său, bărbat care-l crescuse după tipicuri foarte severe. Când computerul a fost gata de lucru, a scos din geantă un CD şi a dat volumul ceva mai tare. Au început să se deruleze imaginile unui reportaj pe care-l vedea mereu de patru zile, un reportaj descărcat de la o emisiune de ştiri şi care pur şi simplu îl zguduise. Reporterul vorbea despre un vernisaj, pregătit în mare secret, de o tânără plasticiană ce se stabilise în Islanda, la Hu00fasavik. Era prima sa expoziţie în ţara natală, dar tânăra era deosebit de activă şi de căutată de marile galerii. Nu împlinise treizeci de ani şi accepta celebritatea cu un aer de resemnare şi înţelepciune. Vorbea mereu despre linişte, despre nevoia ei de a comunica continuu cu propria sa fiinţă, pe care voia s-o înţeleagă dincolo de ambiţii, de aroganţă, de suficienţă. Ştia că dincolo de toate acestea se găsesc din belşug lucruri pe care doar marii învăţaţi le ating, şi pe care le învăluie cu o şi mai mare taină. Mai ştia, că nu va putea ajunge niciodată până acolo, până la nivelul marilor învăţaţi, dar, spre deosebire de ei, voia să lase mărturii pentru fiecare clipă petrecută dincolo de limita fiinţei. Avusese o căsnicie scurtă şi furtunoasă, din care singura bucurie era fiica ei, ce petrecea multă vreme, aici în ţară, cu bunica, o autoritate în restaurarea monumentelor istorice. În momentul acela se sprijinea de braţul acelei bunici şi din când în când o privea zâmbind cu o anume complicitate. Şi, bla-bla-bla, şi bla-bla-bla…, femeia vorbea despre toate acestea cu o simplitate care-l irita cumplit. Reporteriţa era o gâscă, îndopată cu cele mai răsuflate clişee, şi proastă rău pe deasupra. Orice răspuns o încurca teribil pentru că artista folosea noţiuni care n-aveau nici un înţeles pentru ea. Întrebările urmau răspunsurilor ca nuca-n perete. Dar tânăra pictoriţă aducea cu răbdare corecturi şi punea discuţia pe făgaşul dorit de ea, căutând continuu simplitatea, căutând să comunice neobişnuit de profunde gânduri. În lucrările ei se vedeau toate slăbiciunile, toate frământările astea, şi nimeni nu se putea mira de ce avea succes, pentru că din totul se degaja un aer de ceremonial, parcă totul era un mister în desfăşurare. Fie că erau figurative sau nonfigurative, lucrările sale deschideau o cale spre tainica simplitate şi te umpleau de surpriză şi bucurie. Privindu-le, vedeai cum o parabolă se arată şi prima dată exclamai de surprindere că atât de simplu îşi dezvăluie miezul, dar imediat totul se întuneca şi începeai să înţelegi că erai foarte departe de sensul cel tainic, iar nevoia limpezirii se ghemuie, îşi face loc şi-n fiinţa ta, şi-ncepe să roadă, să stârnească o tulburare, o adâncă tulburare. În mod normal, Profesorul n-ar fi dat pic de atenţie prostiilor ăstora. S-ar fi uitat cu un ochi superficial, alunecând peste ştirea cu pricina, păstrând informaţia doar pentru a fi folosită de va fi nevoie. Dar tânăra femeie era fiica lui pe care o vedea pentru prima dată. Îşi vedea fiica pentru prima dată. La televizor. Fiica lui care ajunsese un artist internaţional, cu o cotă foarte mare, şi care câştiga probabil pe o lucrare, cu mult mai mult decât câştiga el într-un an din salariu lui la o amărâtă de universitate provincială. El, tatăl acestei artiste, era un biet profesoraş la o universitate necunoscută, care se împăunează cu generaţii întregi de absolvenţi de mâna a treia. Majoritatea dintre ei nici măcar nu profesau când terminau, deveneau tot felul de funcţionari prin agenţii dubioase, scălâmbe, îşi petreceau viaţa în faţa unor computere desenând comenzi ordinare, fălindu-se că stăpânesc protocoalele vreunei tehnologii proaspăt apărute. Iar fiica lui era un artist, un artist profund, dedicat, hărăzit. Ea trăia departe de toate acestea, împreună cu maică-sa, care la rândul său era un nume. Era o autoritate. Ştirea asta l-a lovit îngrozitor pe profesor, l-a pus în faţă cu toată viaţa lui de până atunci. Până la ştirea aceasta era mândru de modul cum izbutise în viaţă, de drumul său pe care de tânăr îl anticipase. Mai era încă student când începuse deja să-şi facă planuri atente, ştia că trebuie să urmeze un drum precis, să-şi fixeze ţinte concrete pentru fiecare etapă. Ştia foarte bine că metodele cunoscute sunt sfinte, nu trebuia de fel să inoveze ceva, ci doar să le îmbunătăţească şi să le adapteze condiţiilor noi pe care viaţa le produce. Se admira când vorbea despre schimbări şi despre progres, despre munca în echipă, despre destinul comunităţii, îi plăceau cuvintele lui alese cu grijă, frazele dintr-o retorică entuziastă. Toate acestea se năşteau pentru că ştia că nu trebuie să schimbe nimic, că nu trebuie să facă altceva decât să-i dea la o parte pe competitori. Trebuia să abată mereu atenţia de la ceea ce el râvnea, trebuia să stârnească pasiuni, să dezvăluie că există idealuri pe care trebuie să vrei să le atingi, astfel putea să-şi deschidă calea, astfel îşi netezea drumul. În cei douăzeci şi ceva de ani de la terminarea facultăţii nu isprăvise nici o lucrare. Atelierul său era impunător: o atmosferă spectaculoasă creată cu multă migală, fiecare element contribuia la un decor fastuos, care trebuia să vorbească despre un artist frământat şi atent, mereu studios, preocupat de detalii. Doar lucrările sale, toate câte erau în atelier, erau acoperite cu pânză albă şi exista o interdicţie totală ca cineva să încerce a le dezveli. Din când în când, studenţii aveau voie să vină să-i viziteze atelierul, o vizită scurtă doar, mereu găsindu-l preparându-şi uneltele. Le vorbea atunci despre taina creaţiei, despre izolare, despre singurătatea artistului şi despre faptul că trebuie să ţină în mare secret lucrarea până în clipa când o consideră gata. Abia atunci ea poate să fie arătată, atunci artistul are dreptul la bucurie, dar şi la recunoştinţa celorlalţi. Uneori se mira cum nu-şi pun întrebări cei din jur. Nu avusese nici o expoziţie, nu participase la vreo una de grup şi nu trimisese lucrări niciunde. El era Profesorul, şi atât. Acum stătea şi privea imaginea celor două femei, sprijinite una de alta într-o subtilă complicitate. O complicitate care se simţea vibrând şi care vorbea despre legături diafane ce le legau dincolo de vorbe. Erau simţăminte trăite comun şi era suficient o privire, un licăr ca ele să ştie. Se uita la ele şi înţelegea dispreţul faţă de reporteriţa imbecilă, dragostea profundă ce le lega, acordul pentru gândurile aşezate atent în cuvinte pentru a fi înţelese de cei care trebuie, dar şi micul spectacol cuvenit într-o astfel de împrejurare. Înţelegea toate astea şi era profund rănit, nu-şi putuse imagina vreodată că poate exista genul acesta de durere şi că ea răscoleşte atât de necruţător. Dacă în tinereţe nu ar fi fost atât de slab, acum putea fi alături de cele două, s-ar fi putut bucura şi el. Alături de fiica sa ar fi avut posibilitatea să facă şi el o carieră internaţională, ar fi avut pentru ce termina lucrările, ar fi conceput cu siguranţă altele. La început ar fi stat în umbra ei, ar fi îndemnat-o, ar fi îndrumat-o cu grijă şi autoritate, ca apoi să-şi poată croi propriul drum. Ştia bine
care ar fi fost paşii, ce strategie ar fi urmat; nu s-ar fi mulţumit de fel doar cu izbânzile lui, ci ar fi ştiut cum să-şi însuşească şi mare parte din succesul fiicei. Cu totul altfel ar fi arătat viaţa lui, dacă momentul acela de spaimă şi slăbiciune nu l-ar fi făcut să accepte cu atâta uşurinţă condiţiile impuse. Simţea cum îl sfârtecă părerile de rău, acut, crâncen, era o pierdere aproape ireparabilă, era o situaţie pe care, acum, nu o mai putea controla. Doamne, şi câte beneficii se scurgeau, beneficii trecute, dar şi beneficii viitoare, care dintr-o dată căpătau alte dimensiuni. Sufletul său simţea din plin rănile pe care i le făceau imaginile şi cuvintele acestui reportaj. Patru zile, în biroul său de la decanat, nu făcuse altceva decât să privească iar, şi iar, imaginile acestea şi să încerce să-şi astâmpere cât de cât durerea care-l măcina. Dar totul era în zadar, pentru că îi apăreau şi mai limpede diferenţele dintre situaţia celor două femei şi situaţia sa. Un biet profesoraş la o universitate necunoscută, un amărât de politician cu o funcţie importantă într-un partid ce se scălda în apele tulburi ale veşnicelor compromisuri. De cum intrase în acest partid înţelesese că intenţia celor care-l creaseră nu era decât să obţină o masă de presiune pentru avantajele proprii, şi asta-i convenise teribil. Multă vreme aşteptase cuminte să se aleagă apele, n-avea nici un chef să se trezească plătind ponoase pentru alţii. Pe măsură ce poziţia partidului său se stabiliza, şi devenise evident pentru oricine că ei pot negocia orice, dacă apar beneficiile, a început să facă să funcţioneze metodele sale, iar în scurt timp a ajuns în poziţii din ce în ce mai importante. Aceasta pe care o ocupa acum era tot ce putea obţine de la acest partid, mai sus de atât ar fi intrat în teritoriul tabu al celor care creaseră partidul ceea ce era de negândit. Nimic din toate astea nu se putea compara cu ce aveau cele două femei, iar femeile acestea erau ale lui, erau proprietatea lui. Pe mamă o călărise trei luni! Trei luni ea fusese pur şi simplu sclava sa. Îi veneau în minte imagini din ce în ce mai vulgare din nopţile în care femeia se lăsa tăvălită sub toate formele, privită în cele mai intime unghere. Cel mai mult îi plăcea să-i desfacă brutal sexul extrem de umed, să-ncerce să-şi vâre mâna în el cu totul, iar ea se zvârcolea gemând prelung de plăcere, şi-l îndemna, şi-l chema. Îşi aducea aminte toate lucrurile acestea, dar nu simţea nici un fel de alinare, ba dimpotrivă îi se părea, acum, şi mai evident că fusese folosit, că fusese dominat, iar asta era ca şi cum l-ar fi înjunghiat mereu cu lamă înroşită. Îşi mai aducea aminte foarte bine, mesele aranjate ca la marile restaurante, băuturile alese cu grijă, băile pregătite cu pricepere şi inventivitate. Îşi aducea aminte toată abnegaţia prevenitoare a femeii către bărbatul adorat. Ea fusese femeia lui. Îl căuta mereu şi-l băga în pat, unde dovedea o imaginaţie fenomenală, pur şi simplu fiecare picătură din sămânţa lui părea nepreţuită pentru ea, părea să şi-o dorească nesăţios. Aşa fusese mama fiicei sale. Iar fiica sa era sânge din sângele său, cu atât mai mult era proprietatea sa. Lui îi datora viaţa, îi datora faptul că numai aşa a avut şansa de a ajunge unde este acum. Şi tocmai el lipsea din imagine! Profesorul nu se putea împăca nicidecum cu o astfel de situaţie, dar ceva ascuns adânc în fiinţa sa suna ca un clopot de alarmă. Ceva ce nu voia să recunoască, ceva ce îşi interzisese ca vreodată să fie măcar transformat în gând. Situaţia acesta îl făcea să nu se poată desprinde de reportajul acesta. Îl vedea iar şi iar, oprea imaginile şi analiza profund, doar, doar va găsi o soluţie, va găsi o modalitate de a putea să ajungă şi el în astfel de imagini, alături de cele două femei, pe care ar şti cum să le facă în scurt timp să-i recunoască dominaţia masculină. Doar că, un fior de spaimă se stârnea mereu când chipul mamei se vedea în prim plan, ştia că femeia aia putea ridica o zonă categorică de restricţii, un zid pe care nu ştia dacă ar fi fost în stare să-l dărâme. Avea, ce-i drept, o imaginaţie diabolică femeia aia.

 Autor: Ion Manzatu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s