MADONNA LAURA ŞI PETRARCA


-/

LAURA şi PETRARCA

Moto:

„Dragostea m-a plouat cu lacrimi pe faţă

Şi m-a bătut cu vânt de suspine…”

Nu ştim cu adevărat cine a fost Francesco Petrarca. Ştim atât că în anul 1341 este încununat pe Capitoliu drept cel mai mare poet al Italiei. Personalitatea lui pluteşte între realitate şi neant. S-a zis că este un vanitos, un neliniştit, un oscilant între plăcerile vieţii şi chemările cerului, veşnic un turist meditativ. În viaţă a trecut prin multe: a avut râie, suferea de rău de mare, a căzut de pe cal, se uita în oglindă nemulţumit că îmbătrâneşte şi-şi scotea perii albi, că avea un câine negru cu care se plimba singuratic pe străzi, că mânca o dată pe zi, preferând vegetalele, că aspira la asceză, lăsându-se învins de păcat, că era un isteric şi avea halucinaţii, că făcea grădinărie şi pescuia, că în tinereţe era foarte îngrijit cu îmbrăcămintea, că avea încălţăminte ascuţită la modă, că se frigea cu fierul roşu pe cap, ondulându-şi părul, că citea şi scria noaptea la lumina candelei, ori în zorii zilei privind răsăritul soarelui, că, fără a fi căsătorit vreodată, a avut doi copii nelegitimi, nu se ştie cu cine, că cheltuia mulţi bani, ţinând cai, slugi şi copişti cu nemiluita la curtea lui.

Dar el a rămas în posteritate, zbătându-se între două lumi, între lumea antică şi lumea medievală, între umbră şi lumină. El este un horaţian modern, un dandi, un canzonier, care a cântat în rime marea lui iubire, pe Madonna Laura. Alături de Dante care a divinizat pe Beatrice, Petrarca este poetul a cărui reputaţie universală se datoreşte faptului că ne-a lăsat nişte versuri nemuritoare închinate femeii. Rimele lui mulţumesc toate vârstele. Laura reprezintă femeia de 14 ani, ori de 40 de ani, nu importă. Îndrăgostitul din el nu se fixează într-o vârstă. El este îndrăgostit întreaga viaţă.

Opera lui de îndrăgostit se împarte în două:„In vita di Madonna Laura” şi ” In morte di Madonna Laura”, ipostazieri ale iubirii pentru Laura de Noves, o trăire erotică intensă, dar şi o sfâşiere elegiacă până la lacrimi. El a adorat iubita ca fiinţă reală, întrevăzută în multiple înfăţişări de concreteţe picturală, dar şi ca fiinţă angelică, după moartea ei, ca simbol al feminităţii eterne.

În opera lui focul în vâlvătăi este Laura. „Acel foc a murit şi-l acoperă o bucată mică de marmură.”-avea să exclame el la moartea iubitei. Pentru candoarea Laurei moarte ne evocă ninsoarea, căzând molcomă:„Nu palidă, ci mai albă ca zăpada/ Care pe un timp fără vânt fulguie pe deal/ Ea părea că se odihneşte ca o fiinţă obosită.”Apoi vine ploaia, fie ploaia de noapte, după care stelele par mai luminoase:” De câte ori după ploaia de noapte/ Vedeam prin aerul senin mişcându-se stelele/ Şi sclipind pe rouă şi pe ger/ Aveam înainte-mi ochii ei frumoşi.”Privirea şi salutul Laurei îi deşteaptă în minte imaginea fulgerului urmat de tunet:” Aşa cum o dată cu tunetul fulgeră/ Eu fui ajuns în acelaşi timp de privirea/ Frumoşilor ochi sclipitori şi de dulcele salut.”. Părul ei„alcătuieşte o diademă naturală care aprinde/ Aerul din împrejur.”Trăind într-o ţară cu atâţea artişti plastici, Petrarca cultivă tonurile violente şi enumeră rochiile verzi, purpurii, cenuşii şi negre ale Laurei, orientate toate spre aurul părului:

” Veşminte verzi, purpurii, cenuşii şi negre

N-a îmbrăcat niciodată

Nici nu şi-a răsucit părul de aur în cozi blonde

Femeie mai frumoasă decât aceasta.”

Pe Laura o gândeşte ca o roză într-un buchet de flori mai mititele:

” O revăd stând umilă

Între femei frumoase, ca un trandafir

Printre flori mărunte.”

Buzele Laurei apar ca nişte roze pe nea: „…roze de sânge pe zăpadă.”El duce metafora mai departe expunând aurul şi topazele pe zăpadă, în lumina soarelui:„Coamele blonde şi ochii/ Înving aurul şi topazele puse pe zăpadă”. Prima dată când a văzut-o, Laura era îmbrăcată într-o rochie verde şi ţinea în braţe violete:„Am încă în ochi violetele şi verdele/ Cu care la începutul războilului meu/ Era înarmat Amor.”

Făptura Laurei face din Petrarca un om al Renaşterii. Laura este o femeie vie sub zodia Venerei, puţin poleită şi aureolată în manieră medievală. Anatomia ei este normală, fără diformităţile primitivilor. Canonul uman al lui este statuia antică. Închipuindu-se împietrit de apropierea Laurei, el se vede statuie” o di diamante, o dun bel marmobianco”şi pe Laura însăşi o vede, nudă, la marginea râului sprijinindu-se statuar de un trunchi:„Creangă gingaşă din care/( Cu suspin mi-aduc aminte)/ A binevoit a-şi face coloană din trupul ei.”Femeia e surprinsă într-un moment familiar, abia ieşită din apa în care se scăldase, rezemându-se de un pom a cărui floare se scutura deasupra, în vreme ce jos pe iarbă stă întinsă rochia-i:„Din ramuri se scutura/ (Dulce mi-e amintirea)/ O ploaie de flori în poale-i/ Şi ea şedea/ Smerită într-atâta glorie/ Acoperită de minunatul nimb.” Altădată Laura e goală în mijlocul râului şi-şi spală un voal:

” N-a plăcut mai mult Diana

Când, într-o întâmplare asemănătoare, iubitul ei o văzu goală

În mijlocul apelor reci

Decăt mie păstoriţa alpină şi crudă

Spălându-şi voalul uşor

Cu care îşi apără părul blond de vânt”

Toată atenţia lui merge spre capul Laurei şi în special spre părul blond, tratat cu minuţii de bijutier:„Părul ei de aur era risipit în vântul/ Care-l răsucea într-o mie de bucle.”

Nu sunt neglijaţi nici ochii, obrajii, buzele. Despre ochi spunecă „Ochiaşa frumoşi n-au mai fost văzuţi„, mâinile sunt” albe, subţiri„,„Mănuşa albă, fină,/ Care acoperea fildeşul neted şi rozele proaspete.”El este fidel umbrei Laurei şi după moarte:„Un spirit ceresc, un viu soare/ A fost ceea ce văzui şi dacă acum nu mai este astfel/ Rana nu se vindecă prin descordarea arcului.”

După moartea Laurei poeziile lui devin mai vibrante, alăturându-se şi ideea zădărniciei omului pe pământ. De astă dată poetul forţează memoria, salvând din noianul anilor figura purificată a moartei: „Vai chipul frumos, vai privirea suavă/ Vai mândria, graţioasa ei statură,/ Vai graiul ei!”El regretă vorbele smulse de vânt ale femeii iubite:„De nădejdi m-ai umplut şi
de dorinţe/ Când m-am depărtat de via şi marea bucurie/Dar vântul îi lua vorbele.”
După moarte, Laura e văzută peste tot:„De se tânguiesc păsările sau de foşnesc suav frunzele verzi/ Cu adierea vântului de vară/ De se aude înfundat susurul apelor limpezi/ Al unui izvor rece şi înflorit pe maluri/ Pe ea…/ O văd şi-o aud.”El îşi dă seama că Laura a ieşit din cursul firesc al naturii şi că de acum merge spre declin. Oglinda îi spune: „Nu tem aiascunde; eşti bătrân.” Rimele funebre îl surprind şi-l ruşinează:„Am căutat plânsul, nu onoruri din plâns!.//…Acum sunt obosit, .imi mustru viaţa/ De-atâtea greşeli…”

Petrarca acum e un căutător de singurătăţi. ” Ce trebuie să fac? Ce sfat îmi dai tu, Amor?”- se întreabă el. „Dacă nu este dragoste, atunci ce este ceea ce simt? Iar dacă e dragoste, ce este pentru Dumnezeu dragostea?”- se întreabă el şi ne întrebăm şi noi.

Ion Ionescu-Bucovu

 Autor: Ionescu Ion

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s