DESPRE PROFESIONALISM ŞI CHEMARE ÎN LIRISMUL PROZEI


DESPRE PROFESIONALISM ŞI CHEMARE ÎN LIRISMUL PROZEI

Proza lirică este, in fondul ei, rară, tocmai pentru că asistăm zi de zi la o aparentă proliferare a lirismului în proză, asemenea încercări fiind de cele mai multe ori liricoide, îndulcind epicul parcă dinadins; pentru a-l dilua sau a-l face să evolueze într-o gamă minoră. Iar asta, pentru că poetizarea frazării, a exprimării epice, nu e tot una cu adevărata creaţie lirică în proză. Fapt pentru care putem spune că, tot aşa cum o abordare sau o exprimare prozaică face liricul să decadă din intensităţile sale, lirismul în actul epic conduce la siropos, la melodramatic şi, în ultimă instanţă, la lipsă de expresivitate. Adevărata personalitate lirică se xprimă în proză cu totul altfel decât prin poetizarea frazei (ca să nu zic frazeologie poetică). Ea vine cu elementele de structură şi de fond liric în relatarea povestirii, înlocuind nararea, care este un act epic, făcându-l pe cititor să cuprindă alături de el imaginile, întâmplările sau ambianţele evocate prin cu totul alte mijloace, care nu ţin de relatare ci de trăire; nu ţin de acţiune ci de impulsuri, nu ţin de observaţia psihologică, ci de meditaţia lirică. Şi, chiar dacă povesteşte, nu duce înaite atât o acţiune, cât sententimentele pe care le poate cuprinde aceasta.

Ceea ce, de multe ori nu reuşeşte şi, astfel, rămânem ca exemplificare tot cu duhul voluptuos de amintire al lui Creangă care, pe măsură ce ne povesteşte mai multe şi mai diverse întâmplări, care ar fi trebuit să fie ale epicului, aşa cum îl şi cataloghează destui belferi, cu atât mai mult ne dăruieşte trăirea lirică prin care (îşi) evocă copilăria.

Pentru ca să-mi permit acum această riscantă alăturare: a unui recent volum ce strigă olteneşte peste câmpuri şi maidane: „Care eşti, bă, de la Bălăciţa?!” cu sacralitateaAmintirilor din copilărie,am să recunosc faptul că am mai citit, în pagini şi cărţi ale aceluiaşi autor, încercări asemănătoare, dar nu la fel de reuşite şi nu m-am grăbit să-l laud, cum o fac acum. Ceea ce, sub aceeaşi specie literară, a scris Nicolae Dan Fruntelată mai înainte demonstrează doar că acest mod de exprimare narativ-descriptivă îl preocupă, îi dă teme de gândire şi de încercare pe hârtie şi, trecându-l prin mai multe nereuşite, iată, cu strădanie şi perseverenţă (sau, poate, chiar credinţă în această formă a mesajului liric), a reuşit, după mai multe şuturi în steril, să ajungă la filonul pur. Ceea ce nu e deloc de nelăudat, pentru că bucuria realizării e cu atât mai mare cu cât căutarea a fost mai perseverentă.

Astfel, ca să fiu cinstit şi cu el şi cu mine însumi, iau volumul său trecut „Gazetărie, dragostea mea”,pe care l-am citit doar pentru plăcerea informaţiei cuprinse sau desprinse din paginile lui. Se simţea şi acolo o intenţie de poetizare, mai ales a sentimentelor faţă de poeţi şi confraţi. Dar această intenţie – fiind mai mult politicoasă şi ocrotitoare faţă de înşiruirile cam lungi de liste cu prieteni – cobora într-un ton minor, accentele fiind frumoase dar ne atingănd nici pe departe acuta vibraţie a acestui lirism de subtilă artă al prozei din „Care eşti măăă…?!…”, pe cât de vehement, pe atât de insinuant ca meşteşug de a purta cititorul prin farmecul trăirilor tale, lăsându-i impresia, uneori chiar până la convingere, că e vorba de trăirile lui. Că filmul amintirilor tale, oricât de subiective ar fi ele, tocmai printr-o şi mai subiectivă trăire lirică de valoroasă factură, poate deveni al oricui; şi că pătrunderea cititorului în universul tău e numai o părere prin care-i trezeşti reintrarea în propriul său univers, prin dorinţa de a se confunda şi el, spre o lirică autodescoperire, cu trăirile autorului. Pe care le împrumută doar pentru o clipă de lectură, dar aceasta poate rămâne o clipă eternă.

Spre deosebire de anteriorul volum despre care am vorbit, în care sentimentalismul jucăuş era ca o rază de amor frivol pusă pe fruntea prietenilor cu care şi-a petrecut tinereţea evocată, recentul, chiar dacă nu apare ca sub zodia unei maturizări ci, dimpotrivă, duce lucrurile mai în adâncimea adolescenţei şi copilăriei, atinge sonorităţile grave în care nu te mai joci nici cu vorbele nici cu epitetele, ci le trăieşti şi le aprofundezi, cu toată intensitatea cu care se poate manifesta liricul din tine, cu toată forţa de comunicare ce-l implantează şi pe cititor în sfera liricului, cu toată expresivitatea care ne obligă pe toţi să descoperim faptul că există, categoric, alături de noi, sau pe de-alături de noi, o lume a liricului cu trăirile ei intrinseci, care numai uneori ne dă satisfacţia de a ni se dezvălui, prin magia autorului care o învaţă, o cizelează şi o stăpâneşte.

Cartea dinainte, cu suavele ei afirmaţii despre universul unor oameni tineri, în plină activitate, te ducea uneori cu gândul că atributele conferite de autor nu reprezentau într-adevăr o realitate, ci erau un fel de corolar al bancului cu:„ce bine era pe vremea lui Stalin!”.

În vreme ce aici, totul se petrece în registrul major, al unei chei mirifice a lirismului, găsită de autor după multă strădanie, acel „care eşti băăă…?!…”pierzându-şi total agresivitatea vocală şi devenind o întreagă răscolire sufletească. O răscolire de prim ordin a lirismului din compoziţia celor mai umane trăiri. Lirism profund, cu aparenţe strunite de umorul hâtru ce-l poate conduce prea bine la poalele acelui munte vrăjit alAmintirilor din copilărie.

Îl aştept de Nicolae Dan Fruntelată să scrie şi oPoveste a poveştilor.

 Autor: Corneliu Leu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s