Contragreutatea şi Punctul de Echilibru


Contragreutatea şi Punctul de Echilibru

Ţineam nemişcată o ganteră de trei kilograme cu mâinile întinse drept înainte. Tensiunea mecanică mi se transmitea prin intermediul braţelor asupra trunchiului. Muşchii abdominali erau încordaţi la maximum pentru a face faţă efortului de menţinere a acestui obiect straniu la o înălţime constantă faţă de sol. Cu toate acestea, mă simţeam destins şi nu lăsam nicio undă de nerăbdare să îmi întunece gândurile.

Priveam acea greutate fără să fiu marcat de dorinţa renunţării, deşi trecuseră peste zece minute de când începusem exerciţiul. Cumva, intuiam nevoia unei contraponderi fizice la tensiunile interioare pe care le resimţisem de-a lungul întregii zile. Încordarea mentală se transfera treptat asupra muşchilor nevoiţi să facă faţă unei sarcini tot mai anevoioase pe măsură ce timpul trecea fără să schiţez nici cel mai mic gest de renunţare. Dar imaginaţia continua să îşi desfăşoare jocul însă pe alte spaţii decât cele ale prezentului. Astfel, îmi aduceam aminte de acele ascensoare instalate în perioada interbelică la diferite clădiri de epocă. Cabina avea geamuri transparente din sticlă pe toate laturile încât se putea observa cu uşurinţă şirul de scări ce înconjura în spirală traiectoria verticală a casei liftului.

Distingeam cu claritate contururile unui astfel de ascensor venind de undeva, din negura vremurilor, cu siguranţă din timpul copilăriei. Îmi aminteam cum stăteam în cabină, liniştit şi totuşi înfricoşat, pe măsură ce etajele fugeau pe lângă mine. Nu puteam înţelege cum funcţiona acest straniu mecanism bazat pe tractarea unei colivii mecanice în interiorul unui spaţiu ce se dechidea privirii ca o prăpastie adâncă. Dar evenimentul cel mai important era să observ amănunţit trecerea contragreutăţii, ce se deplasa în sens invers cabinei. De fiecare dată când acea masă de metal vopsită în negru se apropia, distingeam vibraţia tot mai zgomotoasă a troliului de tracţiune întins asemenea corzii elastice a unui dispozitiv muzical.

Când urcam, contragreutatea trecea în jos, iar când coboram, ea se ridica deasupra cabinei în timp ce o urmăream cu privirea cum avansa către etajele superioare. Mi se părea normal să mai existe o cabină montată în tandem, dar aşa, aveam impresia că stăteam pe talgerul unei balanţe împreună cu cabina, în timp ce pe celălalt talger se afla acea creatură stranie, care mă intriga prin aspectul ei primitiv şi neprietenos. În plus, cugetam că era lipsită de noimă atârnarea unei greutăţi doar din raţiuni de echilibrare mecanică. Şi aşa am gândit, până când într-o zi am înţeles că fără acea contragreutate, cabina ar fi încetat să mai funcţioneze. Deşi părea un balast, totuşi rolul ei era indispensabil pentru ca întreg sistemul să acţioneze armonios, iar motorul să îşi facă sarcina cu uşurinţă. „Ce ciudat! Să fii obligat să utilizezi o masă de metal doar pentru a-i folosi greutatea,” cugetam atunci, dar şi acum mă minunam de paradoxul unei astfel de realităţi.

Însă ţineam în continuare gantera în braţe şi simţeam tensiunea mecanică cum îmi răzbătea în toţi muşchii. O priveam acum ca pe un fel de contragreutate, ce mă echilibra în lupta continuă şi de o viaţă cu forţa gravitaţiei, acest monstru teluric pe care trebuia să îl înving în fiecare clipă şi care mă tragea cu tenacitate la pământ. Cât de mult îmi doream să pot să îl anihilez definitiv şi să nu îl las să îmi mai răpească vlaga înghiţindu-mi puterea la fiecare pas!

Şi brusc mi-am adus aminte de adolescenţa mea îmbrăcată în haine de cazarmă. Mă vedeam aievea cum căram cu dificultate o geantă de mână, greu de transportat, pe un pod metalic destinat circulaţiei pietonale, în drumul către o mică haltă de cale ferată. În ea aveam strânse grămadă şi înghesuite de-a valma toate obiectele de uz personal ce îmi erau permise să le am asupra mea. Luată în mână, te obosea imediat şi în câteva minute trebuia să te opreşti, să o aşezi pe pământ, să răsufli şi să schimbi mâna. Purtată în spate, te încovoia de la mijloc şi te împleticea la mers. Era aşa de grea fiindcă îndesasem cât mai multe lucruri într-un spaţiu foarte limitat, doar o geantă fiind permisă fiecărui elev.

Geanta aceea reprezenta singura legătură cu lumea exterioară şi deopotrivă, cu trecutul propriei mele copilării. De multe ori o priveam nostalgic şi examinam fiecare zgârietură scrijelită pe suprafaţa ei. Orice urmă avea istoria ei şi îmi trezea cele mai neaşteptate amintiri. Culorile ei galben-maronii îmi stăruiau în minte deopotrivă cu chipurile colegilor mei, tunşi scurt, în uniforme spălate anual acasă, cu ghete scâlciate de prea multă purtare şi cu genţi asemănătoare dispuse în spaţiul strâmt de deasupra dulapurilor încastrate pe hol ale căminului. Aşa au trecut toţi acei ani de liceu şi încă mai resimt ecourile tensiunii interioare acumulate în acea vreme. „Mai există oare acea geantă?” m-am întrebat fără să vreau. „Sigur a fost aruncată de mult timp, dar parcă şi acum o simt în mâinile mele cu tot noianul de trăiri din acea vreme,” am adăugat într-un dialog interior spontan cu mine însumi.

Ţineam mai departe gantera suspendată în aer deasupra podelei de lemn pe care stăteam în picioare şi priveam dincolo de ea prin geamul unei ferestre. Irizaţii de curcubeu fremătau în jurul nimbului soarelui către asfinţit. Distingeam cu precizie clădirile cartierului învecinat şi suprafaţa cenuşiu-albastră a lacului de dincolo de oraş. Îmi lipseau munţii, acel brâu stâncos care încojura oraşul meu natal din toate părţile şi la care priveam în fiecare zi cu admiraţie şi bucurie.

„De ce oare îmi plac munţii?” mi-am zis fără să găsesc un răspuns. „Ce anume mă atrage de acele îngrămădiri de stânci şi pietre care urcă, aparent fără sens, către cer?” gândeam mai departe într-un şirag al întrebărilor fără sens. Şi brusc am zărit contragreutatea ce urca pe măsură ce cabina liftului cobora. Privirea mea se agăţa de acea masă neagră de metal vopsită întunecat cum se deplasa vertical şi cu repeziciune. Căutam acum o contragreutate la imensitatea cerului pe orizontul larg deschis din faţa ferestrei, dar la marginile acestui oraş de câmpie nu zăream nimic. Doar uneori, după ploaie, fata morgana desena pe cer culmile înzăpezite ale munţilor aflaţi la peste două sute de kilometri ca fiind în imediata vecinătate a urbei.

„Unde s-a dus acea măgură în jurul căreia se învârtea arhitectonic întregul oraş?” mă întrebam mai departe fără să disting vreun răspuns. Dar geanta aceea grea pe care o duceam pe vremuri îmi apăru în faţa ochilor însoţită de nostalgia faţă de acel obiect drag ce mă lega de lumea exterioară a copilăriei părăsite de peste treizeci de ani. Îngrămădite în ea observam amintiri, trăiri, dezamăgiri, dorinţe şi multe alte obiecte personale puse de-a valma în spaţiul strâmt al unei adolescenţe prea scurte ca popas între copilărie şi maturitate.

Dar o căldură puternică ce porni din muşchii braţelor mă forţă să privesc din nou la greutatea pe care o ţineam cu ambele mâini proiectate drept înainte. Şi nu fără mirare, am constatat că datorită tensiunii efortului, aceşti mu
şchi se dilataseră şi volumul lor era mai mare decât la început. Cumva, încordarea lucrase în structura lor şi îi întărise printr-un proces tainic al adaptării.

Şi atunci mi-am dat seama de paradoxul care consta în faptul că deşi nenumărate alte greutăţi mi-au împiedicat mişcarea liberă, totuşi, prin efortul de susţinere dezvoltat în vederea supravieţuirii, acestea mi-au întărit structura interioară de susţinere şi treptat m-au făcut tot mai puternic. „Şi ce să mai spun despre poverile sufleteşti ce le adun zilnic în mersul meu pe străzile prăfuite ale acestei lumi? Greutatea lor mă apasă cu putere şi mă forţează în fiecare clipă să îmi găsesc punctul de echilibru, dar care de fiecare dată va fi înainte cu încă un pas,” mi-am spus în timp ce zâmbind continuam să ţin gantera suspendată între cer şi pământ. Şi ca un ecou tainic al acestor gânduri gantera se încălzi brusc şi deveni dintr-o dată mult mai uşor de purtat.

Octavian Lupu

Bucureşti

12 februarie 2015

 Autor: Octavian Lupu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s