Veghea


Cineva mă veghează mereu,

aplecat peste umăru-mi stâng.

Îi văd umbra peste coala de scris, ştiind

că abia mai departe, în spatele său,

încep drumurile desenate pe dealuri,

potecile albe, dintre lanuri cu grâu

şi nesfârşitele poteci mişcătoare-ale mării,

până unde se-nvolbură iarăşi

dezordinea infinită-a stelelor oarbe,

din celălalt spaţiu şi din celălalt timp

Chiar dacă-am uitat să vă spun

că eu stau acum, fericit oarecum,

într-cameră mică din lemn de salcâm,

fără temelii pe pământ, dar uşor de găsit,

după candela cât o boabă de mac,

care arde, tremurând toată noaptea-n fereastră.

 Autor: Ioan Florin Stanciu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s