Unei femei ce se cheamă nevastă


Era o femeie voinică,
atât de voinică când mergea
se zguduia pământul sub paşi
şi nu-i stătea niciun bărbat în cale.

Eu o strigam pe nume
şi-i spuneam întotdeauna,
bine că te am pe tine
altfel m-aş fi pierdut în braţe la altele!

Suntem două roţi pe o osie
trase în aceeaşi direcţie până la capăt,
florile de la tâmple se vor ofili,
încărunţiţi
doar mirosul lor rămâne
proaspăt şi viu
ca o undă de lumină prin trup
care ne umple de parfumul amintirii.

 Autor: Nicolae Valareanu Sârbu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s