Ţumburucurile ideatice îs greu de găsit


Important e să faci ce-ţi place, o zicem mai mereu.

Mai ales cînd vine vorba de viitorul copiilor noştri şi mai ales cînd căutăm soluţii de compromis. Aşa, ca nişte gentlemani ce ne existăm. Sau cetăţeni onorabili, platonician vorbind.
Deşi, hm,cetăţean onorabile pleonasm sută-n mie.
Aaa, există şi un cetăţean turmentat? Mda, desigur. Fiecare cu turmentaţia lui.
Mai nou (fac o paranteză deşi nu mă interesează decît pe mine!) un dîrlău cu muşchi lucraţi la sală zice, într-un song cîntat de o blondineaţă care prestează de zici că de curînd a descoperit latura sexy a amorului fizic, despre cum ici măcar Caragiale n-are o noapte furtunoasă ca a noastră. Adică ca a lor. Scuze pentrz cacofonie dar am impresia că merge aici best. Să mai spună careva că nu e marfă să fii/să devii scriitor! Aproape că nu te bagă nimeni în seamă în timpul vieţii, o duci şi tu cum crezi de cuviinţă cît eşti viu, te cerţi cu uniii, slugăreşti pe alţii, na, o viaţă are omul nu şapte că nu-i pisică… aşaaa… după care, decedat fiind, devii nemuritor. Atît de nemuritor încît, peste secole, un ciumpalac cu creierul cît o nucă şi trupul sculptat cu osîrdie la sală te menţionează într-un song care are un videoclip pe măsură – ne arată cum o iubeşte el pe dudumanca de gagică-sa – muieruşcă înnebunită, cum ziceam, de faptul că a descoperit că dacă te vinzi poţi duce, fie şi pentru măcar 10 ani carele oricum trec într-o clipită, genul de viaţă la care orice gospodină cu copil şi soţ burtos şi servici plin cu şefi şi şefuleţe corpolente, atît la corp cît şi la minte, visează ocazional pe marginile la cele piscine bulgăreşti all-inclusivistice.
Ne dorim ca puradeul nostru că ajungă cineva în viaţă, uitînd parcă de faptul căe al nostrunu cine ştie cemoştenitor al cine ştie cărui imperiu de aristocraţi aflaţi la a şaptea generaţie de inşi care se scaldă în lovele. Ne-o dorim din tot sufletul dar intrăm în contradicţie cu alţii care, chipurile, se dau experţi în şansele de reuştiă socială ale tinerelor vlăstare. Noi o ţinem p-a noastră, vecinul/vecina p-a lui/ei, fiecare fiind convins că viitorul e aşa cum zice dumnealui. Între timp copilul se joacă în legea lui, creşte urmînd legea firii şi nu devine decît unnimeni. Adică un cetăţean cu job unde acţionează că trebuie să ia de undeva un salariu. Şi care, ca părinţii săi, o ia de la capăt, educativ vorbind, cu proprii săi copchii.
Societatea abia-abia evoluează, dictonul persistă. Şi rezistă. Amintit la orice paranghelie, bairam, nuntă, botez. Chiar şi înmormîntare. Să faci ceea ce-ţi place că altfel e de rău. Cu un venit pe măsură că altfel unde am ajunge, nu?Nu. Taman asta e problema:remuneraţie consistentăe una iarcalitatea munciie cu totul altceva.
De fapt, ca să închei: calitatea este, a fost şi va fi certată cu cantitatea. Mai mult decît atîta: ea, calitatea, această paradigmă existenţialistă atît de dificil de cuantificat, e ca un fel de găsire a fericirii. Găsire şi menţinere a fericirii.
În fine:din viaţă scapă cine poate, vorba sloganului dintr-un film

 Autor: Iancu Mihu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s