Ţinta de la Marginea Ţintei



Cerul îşi strângea norii sub forma unor fâşii albe de dantelă răsfirate pe suprafaţa sa netedă de culoare albastră. Adierea blândă a vântului mişca fără grabă aceste pete albe pe deasupra atmosferei încinse a pământului scăldat de razele puternice ale soarelui aflat în miez de zi. Dinspre miazănoapte se auzea vuietul pădurii ce se distingea ca un ecou stins al mişcării ramurilor pline de frunze verzi proaspăt ivite la început de primăvară. Iar pe deal, cât vedeai cu ochii, nu se zărea nici urmă de om sau de vreo altă vietate în afara celor trei siluete zvelte ale maestrului şi discipolilor săi.

În acele ore liniştite ale amiezii, când oamenii se retrăgeau la casele lor în pauza dintre cele două intervale de muncă ale zilei, maestrul decise că venise momentul să le ofere o lecţie practică celor doi ucenici în privinţa artei tragerii cu arcul. Chipul său destins şi calm se armoniza cu atmosfera naturii din acele clipe într-un joc al reflexiilor multiple ale luminii prinse între două oglinzi. Ochii săi senini priveau cu o deschidere surâzătoare tot ce se afla în jur cu bucuria unui copil care zăreşte pentru prima dată formele multicolore ale lumii. Nimic nu trăda vreo tensiune interioară, iar gesturile sale fireşti completau imaginea de ansamblu a unui om modest, dar conştient de puternica legătură ce subzistă între toate lucrurile ce compun acest vast univers.

La dreapta şi la stânga sa mergeau cei doi discipoli atenţi la drumul pe care îl parcurgeau în tăcere, dar cu atenţia încordată asupra cuvintelor pe care sporadic maestrul le spunea asupra acestei lecţii importante pentru instruirea lor. Unul dintre ei ducea un arc a cărui lungime depăşea statura medie a unui om. Celălalt ţinea cu ambele mâini o ţintă uşoară, cu un diametru aproximativ de o jumătate de metru, iar maestrul avea un fel de tolbă în care se aflau doar trei săgeţi. În rest, nimic altceva nu mai constituia recuzita necesară predării acelei lecţii de tras cu arcul la ţintă în mijlocul naturii.

De îndată ce au ajuns pe culmea întinsă a unui deal, maestrul se opri, se uită în jur şi observă particularităţile de teren, după care întrebă pe primul discipol, cel care ducea arcul: „Cât de aproape sau cât de departe trebuie să poziţionăm ţinta? Care crezi că este distanţa la care se poate trage cu precizie cu acest arc? Ştii foarte bine că precizia şi distanţa maximă de tragere sunt două lucruri diferite, de aceea gândeşte-te cu atenţie şi dă-mi un răspuns!”

Primul discipol se gândi la aceste două lucruri ce păreau contradictorii prin însăşi definirea lor, iar răspunsul său întârzia. Pentru prima dată se afla în situaţia să decidă un factor atât de important în tragerea cu arcul şi nedumerit răspunse: „Pe de o parte, cu cât distanţa se micşorează, cu atât creşte precizia tragerii, fiindcă vezi mai bine ţinta şi detaliile ei caracteristice relativ la formă şi culoare.” Se opri din vorbire preţ de mai multe clipe, după care continuă: „Pe de altă parte, cu cât distanţa se măreşte, te apropii mai mult de realitate, în care ţinta, de regulă, se află destul de departe, iar arcaşul nu se poate apropia din cauză că i-ar fi sesizată prezenţa. Însă precizia scade foarte mult, fiindcă ţinta începe să se confunde cu fundalul ce o înconjoară.”

Maestrul îl privi cu o admiraţie sinceră şi îi spuse în continuare: „Ai răspuns foarte bine, fiindcă ai raţionat logic prin estimarea ponderii celor două variabile aflate într-o relaţie invers proporţională: dacă micşorezi distanţa, se măreşte precizia şi reciproc, ” concluzionă el. După aceea se adresă celui de-al doilea discipol: „Cum poţi stabili distanţa de tragere dacă ţii acum cont de caracteristicile acestei ţinte pe care o duci de mai multe ore cu tine? Poţi să priveşti tragerea din punctul de vedere al ţintei?”

Cel de-al doilea discipol rămase surprins de întrebare fiindcă niciodată nu se gândise să privească din perspectiva ţintei, ci numai din cea a arcului gata de tragere. Cu toate acestea, el răspunse: „Cu cât o ţintă are o dimensiune mai mică, cu atât va fi mai greu arcaşului să tragă cu precizie. Pe de altă parte, cu cât diametrul ei este mai mare, cu atât mai mult aceasta va ieşi în relief în raport cu detaliile din spatele ei. Prin urmare, o ţintă de dimensiuni reduse va fi poziţionată la o distanţă mai mică de arcaş, însă una mai mare poate fi plasată mai departe în funcţie de puterea de tragere a arcului.”

Maestrul răspunse: „Amândoi aţi răspuns bine din punctul de vedere al raţionamentului bazat pe logică, însă în situaţiile reale ţinta se află la depărtare, iar dimensiunile ei sunt relativ reduse. Cum v-aţi descurca într-o astfel de situaţie?”

Amândoi discipolii ridicară miraţi din sprâncene şi se priviră unul pe altul fără să îşi poată masca nedumerirea. De multe ori maestrul îi provoca să gândească altfel decât s-ar fi aşteptat prin forţarea raţionamentului logic sau chiar sfidarea procedeului de a lega prin formule cauzele de efectele lor. În astfel de clipe orice fel de răspuns prefabricat se dovedea lipsit de temei şi orice automatism de gândire devenea inutil. Prin urmare, răspunseră ca de obicei: „Nu ştim cum se poate trage într-o ţintă pe care abia o zăreşti şi dispusă la o mare distanţă de arcaş!”

Maestrul zâmbi ca de fiecare dată când dorea să demonstreze lucruri ce depăşeau posibilitatea exprimării directe prin cuvinte şi spuse primului discipol: „Dă-mi, te rog, arcul!” Iar celui de-al doilea discipol îi zise: „Te rog să duci această ţintă în direcţia pădurii la o distanţă de trei sute de paşi, care corespunde la aproximativ 60 – 70 de metri!”

Primul discipol întinse arcul maestrului, iar acesta îl luă cu delicateţe, dar fermitate, în mână şi aşteptă până când celălalt discipol poziţionă ţinta şi se întoarse lângă el. Ţinta se distingea cu relativă greutate pe fundalul verde al pădurii ca o pată mică de culoare galben-maroniu, uşor de confundat cu trunchiurile copacilor. Dar maestrul nu schiţă niciun fel de nedumerire, ci doar se aşeză de aşa manieră încât să privească drept către ţintă contemplând aspectul şi forma ei ce se încadra armonios în raport cu mediul din jur. În ochii săi se distingea o trăire artistică similară pictorului ce admiră un peisaj bine proporţionat ca formă şi conţinut.

Privindu-l, aveai impresia că nu mai avea în mână un arc, ci o pensulă prin care urma să adauge o pată de culoare unui tablou pentru ca acesta să devină desăvârşit. Brusc, el se transformase într-un pictor care colabora cu natura în realizarea unei capodopere artistice de excepţie. Discipolii remarcară această schimbare de atitudine din partea maestrului, dar nu mică le-a fost mirarea când au observat că deopotrivă natura răspundea cu aceeaşi măsură, oferind o conturare mai clară a ţintei, care apărea asemenea unui detaliu artistic ce trebuia să fie doar puţin corectat.

Niciun fel de dorinţă de a produce vătămare nu mai era în sufletul maestrului, absorbit de tabloul aflat în faţa sa. Nici măcar intenţia de a arăta cât este de bun nu îşi mai găsea locul în sufletul său, care acum trăia elanul creator al artistului autentic, care se transpune şi se regăseşte în natura pe care o contemplă şi în capodopera pe care o alcătuieşte. Şi astfel, într-o maximă uitare de sine,
maestrul luă penelul, adăugă culoarea potrivită şi, după câteva momente de cumpănire, o aplică exact în dreptul detaliului ce trebuia să fie completat pentru ca opera să devină de o frumuseţe deplină. Repetă acest gest de încă două ori, după care se opri şi spuse celor doi discipoli: „Hai să mergem, să vedem cum se încadrează petele de culoare pe care le-am adăugat!”

Pe măsură ce se apropiau de ţintă, aceasta devenea tot mai clară, dar încă nu se distingeau cozile de culoare roşu-deschis ale săgeţilor. Fiecare discipol se gândea în sinea lui dacă nu cumva acestea se pierduseră în desişul pădurii, dar nu îndrăzniră să adauge niciun cuvânt. Doar maestrul avansa cu paşi siguri către ţintă pe măsură ce zâmbetul său devenea tot mai larg cuprinzând tot orizontul ce i se oferea privirii. Clipele se dilatau, iar detaliile începeau să se vadă tot mai clar: urme proaspete ale animalelor pădurii ce trecuseră prin acele locuri, crengi de copaci rupte, purtate de vânt şi aruncate pe culmea dealului, mici insecte ce se plimbau pe firele de iarbă zumzăind vesel în căldura zilei şi stânci golaşe ieşind brusc de sub covorul verde al vegetaţiei.

Toate acestea maestrul le zărea cu bucurie şi, la rândul lui, le zâmbea pe măsură ce se apropia de ţintă, care cumva se integra organic în peisaj. Paşii săi deveniră tot mai rari, iar călcătura tot mai uşoară, ca la apropierea de un loc sacru, ca în final să se oprească brusc la câţiva metri distanţă de ţintă. Abia atunci îşi ridică privirea să vadă unde anume se aflau săgeţile pe care le trimisese asemenea unor pete mici de culoare pe suprafaţa unui imens tablou.

Cei doi discipoli nu putură să îşi mai ascundă emoţia şi surpriza fiindcă toate săgeţile atinseseră ţinta schiţând colţurile unui mic triunghi plasat în centrul suprafeţei acesteia. Cercul galben-maroniu al ţintei împreună cu aceste trei puncte de culoare roşu-deschis formau pe fundalul verde-maroniu al pădurii din spate o imagine de o rară frumuseţe artistică. Astfel, tragerea cu arcul devenise un act estetic de a picta în mijlocul naturii folosind forme şi elemente similare celor oferite de către mediul înconjurător.

Amândoi îl întrebară pe maestru: „Dar cum aţi putut să ochiţi atât de precis de la o aşa de mare distanţă? Ce metodă aţi folosit? Ce tehnică aţi utilizat? Ce raţionamente aţi avut în vedere, ca să înţelegem şi noi pentru a vă urma exemplul?”

Dar maestrul le zâmbi având multă dragoste în privire şi le răspunse cu modestie: „Care tehnică? Ce fel de metodă? Ce raţionament? Nu ştiu să vă răspund la aceste întrebări!”

„Dar care este secretul? Cum aţi reuşit? Nu putem înţelege cum se poate face aşa ceva?” stăruiră cei doi discipoli în continuare.

La care maestrul cu simplitate adăugă: „Un arcaş nu va putea trage mai bine decât îi permite tehnica pe care şi-a însuşit-o prin efort şi dibăcie. Un luptător nu va putea să fie mai bun decât adversarul său, ci doar va atinge eventual limita celui mai puternic dintre competitorii săi. Un strateg nu va avea raţionamente mai pătrunzătoare decât cele ale logicii.”

„Şi? Şi mai departe? Care este secretul? Cum aţi reuşit?” insistară la unison cei doi ucenici ai săi.

Maestrul privi cu multă iubire către cei doi şi le răspunse: „Dar dacă nu mai eşti arcaş şi nici luptător, dacă nu mai eşti nici strateg şi nici maestru al raţionamentului, atunci devine posibil să distingi măreţia artistică a lumii în care trăieşti, să vezi farmecul ei şi să îi simţi gustul inconfundabil. Iar dacă ajungi la o astfel de trăire, ce se află dincolo de puterea de exprimare a cuvintelor, este posibil ca într-o zi să ajungi să pictezi folosind cuvinte, trăiri, gesturi sau fapte şi să contribui astfel la dezvăluirea frumuseţii colţului de univers în care te găseşti.”

După aceea el rămase tăcut mai multe clipe, dar adăugă în cele din urmă: „Aceasta reprezintă momentul când maestrul-luptător devine un maestru-artist şi în cele din urmă, aceasta înseamnă să atingi ţinta ce se află la marginea ţintei!”

Şi ca un ecou al acestor ultime cuvinte, pădurea răspunse cu un vuiet profund, vântul prinse să bată cu putere netezind vegetaţia de pe culmea acelui deal şi norii prinseră să se mişte repede pe cer reunind fragmente de dantelă albă într-un desen cosmic ce repede prindea chip pe albastrul cerului reflectând zâmbetul larg al maestrului, ce izvora dintr-un suflet deschis, sincer şi iubitor faţă de tot ce există în acest mare univers.

Octavian Lupu

Bucureşti

30 ianuarie 2015

 Autor: Octavian Lupu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s