Spaime nocturne (AlchiMia II)


M-am trezit! Era trecut de miezul nopţii şi eu încă nu puteam să dorm. După o scurtă repriză anterioară de somn am deschis ochii, mă trezise frica. Eram aproape paralizată-n pat, chircită şi respiram greoi. Dincolo de trup, în minte, se desfăşura un film care mă înspăimânta teribil prin scenele sale, cel mai prost scenariu al vieţii mele. Nu puteam mişca, doar priveam siderată spre ecranul mintal şi mă rugam fervent la Divinitate ca filmul să nu prindă viaţă, să nu-mi prindă viaţa. Dar ăsta, totuşi, nu era un vis, mai degrabă un fel de reverie. Şi-atunci cum rămâne cu viaţa mea reală?

Din când în când fac vizite la orfelinatul de unde am plecat, acel orfelinat care m-a pripăşit când nimeni nu mă mai voia. Eram acolo în acea noapte revelatoare. Am hotărât să dorm în patul meu, care în tot acest timp a rămas liber, ca un făcut… nu bănuiam ce consecinţe va avea această decizie. În fiece loc în care petreci mai mult timp din viaţă, în special într-un anumit ev al vieţii, îţi laşi o parte din spirit acolo, te legi de el. Ţinând cont de anii mei petrecuţi la orfelinat, ar fi trebuit să mă aştept… Rămăsesem legată spiritual de acel spaţiu, dar mai era ceva. Spiritul casei. În fiecare sălaş locuit există un spirit al casei care ia forma şi asemănarea celor din spaţiul locativ. La orfelinat a ieşit hidos. Copiii erau înspăimântaţi mai mereu, lihniţi, bătuţi de soartă şi nu numai, iar îngrijitoarele nu prea aveau chipuri umane. Cel puţin aşa vedeam eu tabloul cu pricina.

În acea noapte, spiritul casei m-a posedat, mă cerea cu înfrigurare. Eu eram incapabilă să mă mişc, neputând face altceva decât să asist la un film prost despre mine. El a fost, sunt sigură! Spiritul orfelinatului era egoist, a preluat cioburi de egoism din sufletele celor mici pe care le moşteniseră de la cei ce i-au părăsit. Toţi eram contaminaţi, spiritul casei era bolnav cronic.

După o vreme, am reuşit să mă mişc, am simţit nevoia să mă plimb prin cameră ca o fiară în cuşcă, ceea ce-am şi făcut. După ce m-am întors înapoi în pat n-am mai putut să dorm, dar el nu mai era acolo. Rămăsese doar acea bucăţică a sufletului meu pe care o lăsasem acolo cu ani în urmă şi care mă cunoştea pe de rost. Ea m-a făcut să văd altceva: consolarea mi-ai fost tu. Din nou tu şi pentru totdeauna, aşa e dat să fie. Puiul de suflet mi-a revelat soluţia, era la îndemână… deseori nu găsesc un obiect pe care-l caut deoarece se află sub nasul meu. Ne uităm mereu spre altceva, scrutăm zarea degeaba, când răspunsul e la doi paşi. Aşa am fost obişnuiţi…

Sufletul nostru e ca un curcubeu complet. Spre deosebire de imaginea standard a acestuia, sufletul nostru curcubean are toate culorile plus o paletă de griuri şi cele două non-culori. Bucăţele din noi sunt rupte din lumina divină, altele sunt negre ca tăciunele din Rău, iar restul e poezie. Un melanj compact sau… tutti frutti.

Tu. Tu eşti soluţia mea, răspunsul meu, cheia problemelor mele. Am deschis ochii în noapte şi am văzut. Cheia spre mine e o parte din tine.

 Autor: Mihai Cotea

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s