Programatorul şi Proiectul Său


Programatorul şi Proiectul Său

În faţa calculatorului el stătea pe măsură ce examina codul sursă al unui program. În singurătatea nopţii privirea sa căuta secvenţe de instrucţiuni pe care să le modifice pe măsură ce îşi adapta poziţia pe scaunul inconfortabil pe care stătea. Gâtul îi înţepenise din cauza poziţiei imobile în care rămăsese preţ de mai multe ore. Se ridică de la birou şi începu să se plimbe prin cameră în lung şi în lat. Remarcă grăbit cadrul ferestrei pe care se profila întinderea necuprinsă a marelui oraş mărginită în partea superioară de imensitatea cerului. „Ce peisaj superb!” gândi involuntar de îndată ce remarcă traseele luminoase ale străzilor ce brăzdau suprafaţa densă a cartierelor de locuinţe.

Fiecare stâlp de iluminat îşi trimitea razele strălucitoare pornite din becuri puternice cu halogen portocaliu. Imaginea însumată a tuturor acestor stele artificiale constituia o replică în oglindă a bolţii cereşti, un fel de răsfrângere pe pământ a luminilor tainice din univers. „Ce mult îmi place să văd panorama oraşului! ” continuă să îşi spună în gând în timp ce paşii îl purtau fără astâmpăr prin cameră. Alte mici puncte incandescente se mişcau grăbit pe fundalul întunecat al nopţii de-a lungul arterelor rutiere. „Cu siguranţă, traficul la ora aceasta continuă într-un ritm similar celui din timpul zilei,” îşi spuse mai departe oprindu-se ca să numere la întâmplare maşinile ce treceau prin faţa clădirii.

Proiectul la care lucra reprezenta o provocare serioasă pentru orice programator experimentat. Cerinţele sale complexe aveau aspecte aparent contradictorii ce necesitau abordări inedite. Tehnicile de lucru obişnuite nu dăduseră niciun rezultat. Prin urmare, creativitatea trebuia să găsească o cale acolo unde rutina se poticnise în faţa unui imens necunoscut. Dar explorarea unui astfel de teritoriu presupunea o îndemânare neobişnuită imposibil de dobândit doar prin experienţa zilnică.

Îşi amintea primul interviu de angajare la o renumită companie software internaţională. În acea zi de primăvară trăise gustul amar al primei dezamăgiri. Examinarea durase în jur de patru ore la sediul filialei naţionale situat undeva, pe o platformă industrială a oraşului. Testele de logică şi matematică le trecuse cu succes în ciuda nivelului ridicat de dificultate. Partea de specialitate o parcursese cu repeziciune datorită experienţei pe care deja o avea la acea dată. Iar la final, ajunsese la discuţiile directe cu reprezentantul angajatorului.

Poziţia pentru care concura aparţinea unei alte filiale, din străinătate, unde se construiau nişte dispozitive complexe, ce ulterior erau comercializate pe piaţa internaţională. De îndată ce persoana care conducea interviul intră, în încăpere simţi o tensiune nefirească în atmosferă. Brusc, toţi cei din jur, angajaţi ai companiei participanţi la interviu, deveniră foarte serioşi şi orice fel de zâmbet dispăru imediat. Au urmat lungi discuţii cu întrebări şi răspunsuri pe baza unui chestionar ce parcurgea punct-cu-punct fiecare aspect al experienţei profesionale. Totul a decurs bine până la subiectul hobby-urilor, un aspect, de regulă, tratat în treacăt la final de discuţie.

„Sunt surprins de natura hobby-urilor pe care le aveţi,” spuse reprezentantul companiei parcurgând o listă de preferinţe personale menţionate de către candidat. „Puteţi să ne furnizaţi mai multe detalii?” întrebă el privind la acesta.

Acesta răspunse: „Lucrurile sunt destul de simple! Din copilărie mi-au plăcut literatura şi istoria fiindcă prima îmi oferă o perspectivă amplă asupra comunicării, iar cea de-a doua îmi descoperă detaliile semnificative ale dinamicii evolutive a evenimentelor.” În acel moment reprezentantul şi subalternii lui rămaseră miraţi privind cu atenţie la candidat, care reluă: „Când comunicarea devine profundă, apare creativitatea, şi când detaliile încep să se distingă, apare înţelegerea, ce îţi permite să evoluezi în schimbarea ordinii lucrurilor,” continuă el.

„Şi care este legătura cu interviul nostru?” întrebă nemulţumit şi vizibil iritat reprezentantul. „Personal, nu înţeleg cum un programator poate fi interesat în studiul unor discipline umaniste,” continuă laconic pe măsură ce devenea tot mai enervat.

„Creativitatea şi înţelegerea profundă nu pot fi deduse direct numai prin studiul disciplinelor tehnice. De exemplu, programarea se bazează pe transformarea limbajului interuman într-unul adaptat comunicării cu maşinile inteligente în genul calculatoarelor. Dacă nu ştii să comunici eficient cu oamenii, cum vei fi în stare să faci acest lucru cu un obiect neînsufleţit? Ei bine, aici disting o legătură imediată cu literatura, care reprezintă mai mult decât o transmitere de idei, ci ea ajunge la o comunicare profundă bazată pe trăiri şi simţăminte!” răspunse plin de însufleţire candidatul.

Reprezentantul şi angajaţii începură să râdă, iar acesta zise: „Să comunici trăiri cu nişte obiecte neînsufleţite! Ce idee caraghioasă! Cum să se realizeze aşa ceva? Sigur, te abaţi de la subiect,” spuse acesta.

„Nicidecum,” răspunse candidatul. „Dacă vei tratat calculatorul ca pe un obiect, atunci comunicarea cu el va fi distorsionată, inferioară şi degradantă. Măsura pe care o vei aplica, se va întoarce asupra ta şi te va limita să îţi dezvolţi proiectele la care lucrezi. Practic, creativitatea îţi va fi restricţionată, fiindcă dispreţuieşti o formă de inteligenţă, chiar dacă este de natură artificială,” continuă privind cu calm la reprezentant.

„Tu consideri că aceste maşinării trebuie tratate ca nişte persoane?” zâmbi condescendent reprezentantul şi privi ironic spre colegii săi.

„Nu am zis ca nişte persoane, ci preţuind inteligenţa încorporată în acestea, fapt care le conferă capacitatea de a comunica la un nivel suficient de înalt prin cuvinte şi simboluri de toate felurile. Nu înţelegeţi că nu putem să tratăm inteligenţa artificială doar ca pe un obiect cu care ne jucăm şi atât?” întrebă retoric candidatul după care continuă: „Şi pe măsură ce programezi, mintea ta, chiar modul tău de a fi, se transferă calculatorului, care ajunge treptat să fie o oglindă a propriei tale conştiinţe. De aceea, tratându-l cu respect, de fapt, dovedeşti consideraţie faţă de tine însuţi!” concluzionă el.

„Şi istoria? La ce te ajută când este vorba de realizarea unui program?” întrebă curios reprezentantul foindu-se pe scaun cu gândul să termine cât mai repede acest interviu.

„Simplu! Istoria îţi deschide posibilitatea de a contempla dinamica realităţii şi să atingi dimensiunea transcendentă a timpului,” începu candidatul. „Pe măsură ce distingi detaliile evenimentelor, ajungi să surprinzi complexitatea organizării lucrurilor, fapt ce îţi permite treptat să percepi nenumăratele relaţii dintre obiectele realităţii,” continuă el după care reluă: „Ori un program nu reprezintă altceva decât o colecţie de obiecte simbolice strâns legate între ele şi supuse acţiunii timpului din momentul în care acesta este pus în execuţie, similar derulării oricărui fragment de istorie!”

„Adică istoria reprezintă un fel de rulare a unui program software, iar executarea unui program se poate asemăna cu evoluţia istorică?” spuse fără
voia sa reprezentantul.

„Da, chiar aşa stau lucrurile! Istoria o putem privi ca pe un mare program de evoluţie a umanităţii, cu nenumărate etape intermediare, dar care însumate conduc la evoluţie, progres, salt şi devenire!” zise candidatul. „Iar actul de a programa derivă din cel al scrierii artistice, ce stăpâneşte detaliile de exprimare şi utilizează la maximum resursele limbii,” spuse în cele din urmă şi se opri.

Reprezentantul se ridică brusc de pe scaun, spuse în şoaptă câteva cuvinte la un subaltern şi ieşi pe uşă fără să mai spună nimic. Aceasta se închise cu zgomot în urma lui, după care se aşternu tăcerea. Picase acel interviu, dar nu îi părea rău, fiindcă acea renumită companie dădu faliment câţiva ani mai târziu.

Un claxon puternic din stradă îl readuse în prezent pe măsură ce amintirile se disipau ca o ceaţă luată de vânt. Se îndreptă către fereastră şi văzu o maşină trecând cu viteză prin faţa clădirii, după care viră brusc şi se pierdu pe o stradă laterală. Vântul bătea destul de puternic, iar copacii îşi fremătau frenetic ramurile înălţate în văzduh. Toată natura părea un imens organism pus în mişcare de forţe nevăzute, ce îi prevăzuseră legile pe care să le respecte. „Natura este şi ea un fel de structură programată,” reflectă el în timp ce un alt gând îi răspunse: „Nu numai natura, dar şi omul reprezintă un sistem programat!”

„Da, aşa este, totul se poate concepe ca un imens program ce se derulează la nesfârşit,” îşi spuse şi se îndreptă spre calculator. Acesta îi surâdea prin mii de linii de cod şi prin nesfârşite variabile puse în mişcare de către acesta la o simplă apăsare a unei taste. Zâmbi la rândul său şi îi zise: „Bunul meu prieten, ai fost mereu alături de mine de-a lungul atâtor zeci de ani şi eu nu te-am remarcat!”

Însă de îndată ce spuse acest lucru, realiză cum soluţia pe care o căutase la acel proiect încurcat apăru aievea în faţa ochilor minţii. Secvenţe întregi de instrucţiuni se derulau prin imaginaţie şi imediat identifică acele elemente de rezolvare. Se aşeză la calculator şi timp de o jumătate de oră rearanjă fragmentele de program într-un întreg unitar. Compilă sursa şi puse în execuţie programul realizat.

Nu mică i-a fost mirarea când a observat cât de bine funcţiona proiectul şi cât de fidel răspundea cerinţelor de proiectare, ce iniţial păreau imposibil de realizat. Necunoscutul devenea prietenos pe măsură ce negura ignoranţei se ridica treptat de deasupra minţii. Şi atunci înţelese că literatura şi istoria îi oferiseră acel gen de creativitate ce stăpâneşte detaliul, care, prin exemplu şi asemănare, se aplică cu uşurinţă la orice alt domeniu al cunoaşterii.

Oprindu-se din lucru şi pregătindu-se de plecare, observă cum calculatorul, la fel ca orice altă fiinţă supusă limitării, intră în regim de hibernare, ecranul închizându-se brusc şi unitatea centrală oprindu-se din zumzăit. Cu condescendenţă mângâie carapacea metalică, se ridică de la birou, se îmbrăcă, privi afară şi zâmbi, după care ieşi pe uşă, dar nu înainte de a şopti în urma sa maşinăriei care dormita un: „Noapte bună!” Şi vântul încetă să mai bată, iar o linişte deplină puse stăpânire progresiv pe natură, oraş, oameni, locuri, lucruri şi orice alte structuri programate ale acestei lumi.

Octavian Lupu

Bucureşti

19 februarie 2015

 Autor: Octavian Lupu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s