Presupunându-mă…


De multe ori, în viaţă, presupunem o grămadă de lucruri. Când suntem mici presupunem că vom creşte pe-atât de mari pe cât ne dorim, apoi presupunem că vom intra la liceul dorit, pentru ca, apoi, absolvit, să presupunem şi intrarea la facultate. Ce e dincolo de asta? Probabil o plimbare dintr-o presupunere într-alta, ca o promenadă prin bălţi. De fapt ne temem. A nu te teme, a avea încredere, a şti, presupune că deja îţi simţi drumul. Iar am presupus…

Ce înseamnă „a presupune”? Despărţit, cuvântul îmi arată că mă supun dinainte (pre-) la ceva. De ce aş face asta? Toţi suntem puţin masochişti. Dacă nu ne lăsăm supuşi de alţii, ne supunem nouă înşine, propriului ego. Faptul că avem îndoieli şi că ne lipseşte siguranţa cu desăvârşire e, probabil, o aplecare spre suferinţă din vremuri imemoriale (de când experimentam pe propria piele cunoaşterea), care ne învăluie pe toţi, nu are o preponderenţă personală.

De ce să nu fim sinceri? De câte ori n-am presupus că vom primi salariul la timp, de câte ori n-am presupus că am luat decizia corectă în locul celeilalte variante, de câte ori n-am presupus destinul? Aici e vorba de „vălul de pe ochi” cu care ne-am născut… prin acord prealabil. Nu susţin că ştiu asta, ci presupun. Probabil avem o memorie sapienţială în stare latentă care stă supusă înaintea adaptărilor mintale terestre. Acea memorie originală se „presupune” adaptărilor. Să te adaptezi e, probabil, soluţia ideală, calea de mijloc. Până ştiu ceva cu siguranţă, pasul următor e adaptarea. Mă pot presupune în fel şi chip, atâta timp cât nu ştiu nimic, atâta timp cât am un văl pe ochi, trebuie să accept situaţia. Adaptare e sinonim cu acceptare din multe unghiuri de vedere.

Mai sunt unii care susţin că trebuie să ştim, trebuie să ne închipuim că ştim, trebuie să simţim că ştim, să simţim, să ştim, trebuie… Nici ei nu ştiu ceva sigur în adâncul sufletului. Prezentul e, la urma urmei, singura certitudine. Ceilalţi doi tovarăşi de drum, cel din faţă şi cel din spate, sunt miraje. Unul a existat cândva, celălalt se formează pe traseu. Suntem eternii copii ai vieţii. Plecăm de aici, abia cu numele învăţat. Restul? Restul e infinitul. Rămâne pentru altă experienţă-lecţie…

La încheiere se cuvine o morală sau un sfat. A da sfaturi e gratis, eu nu dau, pentru că nu ştiu pe deplin situaţia şi persoana, doar presupun. În acest caz mă întorc la argument: ştiu că nu ştiu nimic, presupun tot ce-am să zic.

 Autor: Mihai Cotea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s