Legat de loc


Legat de locşi de imaginar


Expoziţia Jacques Jano la Muzeul de Artă Ramat Gan



Jacques Jano este artistul care îşi auto anulează prezenţa în arta produsă. Egoul său nu există. Ce rămâne sunt obiecte, importanţa creaţiei, credoul său despre viaţă.
Bărbaţii fac parte din specia care construieşte ca apoi să distrugă. Orice obiect are în el haosul la care se va întoarce după un timp. Numele expoziţiei (Legat de loc) este semnalul prin care se comunică intenţia şi ideea urmărită de artist.
În anul 2000, într-o expoziţie solo Jano, obiectele erau învelite în pături şi cămăşi uzate. Expoziţia se numea Am purtat aceste haine, le vrea cineva? Jano este acel artist care dedicat artei sale, pune fără menajamente sau introduceri mesajul politico-social la dispoziţia spectatorului. Triburile cândva nomade s-au aşezat în Cnaan, casa omului devine Totul. Este locul unde trăieşti şi de care eşti ataşat. Jano preferă să lucreze cu materiale ignorate de alţii. În recenta sa expoziţie, artistul foloseşte metal, fiare vechi, rebuturi topite, reciclate.


Jano construieşte din metal tăiat, perforat apoi sudat şi torsionat, case, oraşe, aşezări care amintesc oraşele fortificate, sau cele abandonate, sate părăsite, frumuseţea lor rezidă în urâţenia lor. În multe construcţii Jano aplică text – decoraţii sau mesaje care leagă obiectul de spiritul său. Cuvintele leagă între un loc şi altul. Este conceptul, nomenul, spiritul unui obiect neînsufleţit.


Jano ne intrigă cu lipsa de dispreţ arătată elitismului. Ne excită felul în care el abordează trivialul devenit inseparabil în viaţa sa. Ne vom gândi la Marcel Duchamp, părinteleobiectului ready-made, la fel Jano, găseşte obiecte pe care le trasform
ăcu emoţie în artă ca apoi să poată juca în linişte o partida de şah cu un vecin. Dorinţa sa pentru materia palpabilă se află în fiecare obiect prelucrat fie el cărămidă, lemn, metal sau pânză. Jano nu pierde timpul cu declaraţii sau teoria artei. El construieşte şi demontează obiecte care devin produse cu o valoare adăugată, artistică. Oraşele lui ne aduc aminte de Oraşele Imaginare ale lui Italo Calvino.

Procesul creaţiei este un act care include artistul şi lumea să înconjurătoare: resturi, cioburi, piese abandonate ..ele capătă o nouă vitalitate şi suflu: fierul devine uşor ca o foaie de hârtie, cartonul transparent, sticla se închide în opacitate iar opacul devine cristal. În ele artistul combină cuvinte scurte, fraze, ziceri.


Jano lucrează în atelierul sau din Clil, Galilul de sus, în nordul ţării. Casa e aranjată şi ea din materiale găsite şi asamblate de artist. Studioul este în spatele casei lângă un coteţ cu 50 de găini fericite care trăiesc în armonie. Jano zâmbeşte, e mare dezordine şi el ştie că nu poate organiza nimic, dezordinea în sine este secretul şarmului său. În muncă e precis şi disciplinat, în viaţa particulară are inima unui anarhist. Este un haotician care are nevoie de frumos aranjat într-o estetică aparte. Jano are o lucrare numită Crede-mă ..n-am citit nimic de c
ând m-am născut. Cu acest titlu el provoacă elita artistică care îl vede a fi un simplu ilustrator al cuvintelor. Departe de Jano această definiţie! Jano ne aminteşte de Comunistul din Fotoliu, o poreclădată celor care stăteau în cafenele declarându-se adepţi ai ideologiei comuniste, ca apoi să revină acasă la locuinţele lor elegante şi îndeletnicirile burgheze. Jano nu aparţine. De la el primeşti cea ce vezi. Actuala expoziţie reflectă acest spirit al sofisticării făcut din vechituri şi obiecte inutile altora. Este cântecul unui artist care îşi devotă întreaga viaţă unei monolitice declaraţii în artă.

Cerul
Cine ajunge la Tecla nu vede un oraş ci un enorm şantier. Grilaje, punţi, sfori,instalaţii de ridicat găleţi, bidinele şi îngrădituri de scânduri.Călătorul întreabă: de ce durează atât de mult construcţia oraşului?
– Ca să nu înceapă năruirea.
Lucrătorii se tem că odată scoase schelele, oraşul are să se dărâme şi se va face bucăţi.
– Şi nu numai oraşul…
Dacă tragi cu ochiul printr-o gaură de gard vezi că macarale ridicăalte macarale, structuri proptesc alte structuri, bârne sprijină bârne.
– Ce sens are construcţia se miră călătorul, ce rost este să construieşti unoraş dacă nu este oraş, unde este planul?
– Ţi-l vom arăta când se termină ziua, acum nu ne putem opri, răspund constructori
i.
Munca încetează la apus. Coboară noaptea cu cerul ei înstelat.
– Iată proiectul, spun ei.
Italo Calvino


Adrian Grauenfels 2015

 Autor: Adrian Grauenfels

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s