LA EUFRAT, LA ZĂMISLIREA LUNII


Ninhursag

grăitu-a din nou către Ninlil:

”Eşti încă timpului copil,

dar trupul tău e înflorit

atât de crud în foamea de rodit.

Să nu ţi-l vadă dezgolit

nici Eufratul, nici palmierul,

dar mai ales Enlil,

luceafăr zvelt cum n-a văzut Sumerul.

Era spre seară.

Nu era nimeni să o vadă,

aşa cum spune scrisul

tristeţilor de lut cu fiecare cui,

când printre sălcii o pândea

Enlil şi raza strecurată-a lui

prin spinii trandafirului din dor.

S-a dezbrăcat Ninlil

până la cântecul cu forme de ulcior

alb cum îl ţinuse-n palme tremurând

olarul ca pe visu-i drag.

Era când salcia pe mal

mai pâlpâia în verde spre-nserat

subţirea-nchipuire din chimval.

”Eşti încă timpului copil,

aşa-i grăise Ninhursag,

fereşte-te

să nu te-atingă undele din iaz,

dar mai ales, ascultă-mă Ninlil,

fereşte-te de gândul rău

ce ţi l-a pus

Fiul-de-Cer cu sceptru şi tiară;

din carnea ta va rupe ca o fiară,

luceafăr zvelt

cu buzele-nsetate

de trupul tău.”

O, niciodată

râu-prinţul Eufrat

atâta lună plină în braţe n-a-nflorit

şi-o săruta cu fiecare undă

cutremurat

până la piatra din străfund

cu care raiul s-a zidit.

În vremea-aceasta, ba greşesc,

nu se născuse timpul nostru,

parcă

era mereu april.

Din trestii cântătoare

o barcă

şi-a făcut Enlil

plutind spre ea

ca mâl viclean spre lotus

când din lumină-i bea.

Luceafăr zvelt,

Fiul-de-Cer,

să nu o înspăimânte,

a început să-i cânte

cu inima, ca valul,

cum n-a cântat chimvalul

de când aduse, furt din cer,

focul iubirii din Sumer:

”Iubeşte-mă,

cum nu a fost iubire

de la-nceput de lumi,

de când mă ştiu.

Iubeşte-mă

presusului iubirii

pe-acolo unde numai noi suntem,

departe de cuvânt pustietor

ce-a bântuit spre tine Ninhursag.

Înoată-mi sufletu-mi şi-mi spune:

Bine-ai venit la mine-n prag,

luceafăr zvelt ca palmierul!

Hai, spune-mi cât de mult ţi-s drag

şi-ţi dăruiesc

înaltul din genune spre tărie

şi-n patru colţuri lumea

ce-au înflorit Sumerul.

Vino,

în codru-mi mirosind a cetini

şi a miresme de santal,

în braţe să te port

ca ardere de tot…

Frag pentru fragă,

buzele noastre

fântânii începutul

au să-nveţe

şi numai cu sărutul,

întreaga-ţi frumuseţe,

precum e roiul în livadă,

povestea din lumini să ţi-o culeagă!”

…şi-l asculta Ninlil

dar nu înţelegea

hipnotizarea fiorului subtil

cum ar putea, cum a putut

ca vânătorului atât de drag…?

Dar sfatul dat de Ninhursag

suna tot mai departe

precum un dor pierdut,

ca visul roşu din ulcior –

durerilor de strugur

zdrobit sălbatic

sărut după sărut.

Pădurile se-aprind

şi toate dintru toate ard.

Se-acopere în fugă

şi pe sub cedri-aleargă

precum gazela ca să scape de ghepard,

dar inima-i uitând de Ninhursag

o sfătuia-nţepată de brădet:

Ce-ar fi să-ncetinez din fugă

cu pasul mai încet,

că tare m-aş vrea prinsă

în braţe de luceafăr şi ghepard?

Pădurea inimii-i aprinsă

şi toate-n mine ard.

La ce te-ajută sfătuirea

ce ţi s-ar vrea să-ţi fie gard

când focul ţi-a trecut de poartă?

…şi cum au ars!

Din ei numai sărutul

a rămas.

Ce a urmat,

din timp ne este rupt,

să nu citească lutul.

Tăbliţa este spartă,

dar ciobul încă arde

din veşnicia ce curgea la Eufrat.

 Autor: Dumitru Ichim

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s