Katia – partea I


Borges, dacă nu mă înşel, a fost cel care a spus că întotdeauna cea mai grea parte de scris dintr-o carte îi este prima frază. Borges sau Eco. Mă rog, unul din ăştia doi spunea că pentru el prima frază e cea mai complicată, că după ea restul curge de la sine. Şi cam aşa mă simt eu acum, încercând să aştern pe hârtie un soi de început care să atragă atenţia şi să te facă pe tine, presupusul meu cititor, să vrei să ajungi şi pe pagina următoare.

Unii spun că primele fraze ale unei cărţi sunt cel mai dificil exerciţiu de marketing, pentru că trebuie ca acele prime fraze să „vândă” o poveste întreagă. Pe cât de adevărat este, pe atât de stupid mi se pare. Cum aş putea să „vând” în câteva rânduri o poveste căreia, acum scriindu-i începutul, nu ştiu nici eu cum i se va undui cursul printre cuvinte?

Alţii scriu începutul abia la sfârşit, când întreaga istorie şi-a desfăşurat deja fiinţa de cerneală, şi atunci aleg nişte prime cuvinte care să impresioneze un potenţial cititor. Da, aş putea încerca şi eu asta…deocamdată însă o să mă mulţumesc să sper că acela care eşti, plecându-ţi ochii asupra acestei pagini, vei ierta povestitoarei dependenţa de ceai de mentă impregnându-i ici-colo vocea şi stângăcia de care va da dovadă poate, uneori, în a zugrăvi ceea ce ea consideră a fi o poveste demnă de spus. De ce demnă de spus? Pentru că e adevărată. *zâmbind* Ca toate poveştile de altfel.

În clipa în care încep să deşir ghemul ăsta camera mea e în semiîntuneric – draperiile ieftine atârnând la geam, în ciuda faptului că arată ca nişte cuverturi cafenii ordinare, îşi fac cu strălucire datoria de a împiedica soarele să pătrundă înăuntru şi să îmi atingă retina, şi, cum nu m-a interesat niciodată prea tare luxul, nu pot decât să le fiu recunoscătoare, la fel cum sunt recunoscătoare cănii aburinde de pe măsuţa de lângă mine şi zgomotelor mărunte punctând cu atingerea lor această dimineaţă de aprilie. Povestea pe care o să încerc să ţi-o spun e una pe cât de simplă pe atât de complicată, pentru că în ea e vorba de oameni, şi ca tot ceea ce este legat de oameni, deşi simplu în natura sa de bază, devine complicat din cauza trăirilor acestora. Aşa că, dragul meu cititor, ia un loc lângă mine în semiîntunericul de care ziceam şi hai să depănăm împreună firul acesta.

Era în anul 1944 când, în timpul refugierii românilor din Basarabia în România, Ecaterina privea cu ochi îndârjiţi şinele de tren din gara mică din Chişinău. Trebuia să plece, deşi nu voia asta. Ştia că, spre deosebire de mulţi alţii, ea era norocoasă – soţul ei fiind român, pentru ea refugiul ar fi trebuit să fie doar un fel de mers acasă. Ca pentru multe alte femei însă, a merge „acasă la familia soţului” era (şi încă este, şi probabil că va fi mereu) o probă grea de trecut, mai ales că nu îi cunoscuse niciodată până în acel moment. Nu avusese nevoie să îi cunoască. Ce nevoie să aibă de aşa ceva, atunci când, întâlnindu-şi soţul pentru prima dată, cu câţiva ani în urmă, în satul unde trăia ea, acesta era tot ce ar fi putut să îşi dorească o femeie de la ţară ca ea – un bărbat înalt şi frumos, bine legat, cu un serviciu stabil şi bine plătit (Ilie era diriginte de poştă), ca să nu mai punem la socoteală averea de cinci sute de mii de lei pe care, zicea el, o avea în România?! Atunci, prima dată, nu îi trecuse prin cap că acesta urma să fie soţul ei – era căsătorit încă, şi nu se punea problema unei legături între ei, deşi se ştia că soţia lui de-atunci era pe moarte. Ilie însă, văzând zvârluga de douăzeci şi unu de ani care nu doar că ştia să croiască şi să coasă mai bine ca o croitoreasă din oraşele mari, dar era şi o gospodină desăvârşită, pusese ochii pe ea, şi făcuse tot posibilul ca, atunci când într-un final soţia lui îşi dăduse obştescul sfârşit, Ecaterina să îi devină soţie. O şi minţise. De fapt, îşi corectă Ecaterina gândul, nu fusese tocmai o minciună. Ea îl întrebase pe el câţi ani are. El, ocolind evreieşte răspunsul, o întrebase la rândul lui „Câţi îmi dai?”, iar fătuca de ţară chibzuise că nu arăta a avea mai mult de douăzeci şi opt, şi atât îi şi spusese. Cu un zâmbet hâtru, el zisese „Atâţia am.” Iar Ecaterina zâmbi, amintindu-şi ce şocată fusese când, după nuntă, aflase că avea de fapt cu zece ani mai mult.

Nu îl iubea. Sau cel puţin nu aşa cum îl iubise pe…dar nu mai conta. Era un bărbat frumos, cu o situaţie financiară stabilă, care putea să o ajute să nu mai fie nevoită să lucreze ca croitoreasă, să lase la o parte acul şi aţa şi să facă şi alte lucruri. Şi chiar dacă nu semăna deloc cu…celălalt, se învăţase să îi fie soţie, aşa cum el îi era soţ. Iar acum, refugiul ăsta putea să însemne o nouă viaţă împreună. Şi cine ştie, poate că familia lui nu era chiar atât de nesuferită.

Şinele de tren se lungeau sub ochii ei, şi Katia, cum îi spuneau ai casei, le privi cu o urmă de regret în suflet. Trebuia să plece. Războiul nu dăduse prea mult de ales ei şi celor asemenea ei. Basarabenii se înghesuiau cu zecile pe peron, aşteptând un tren care urma să îi ducă peste graniţă, în România, sperând că acolo puteau să îşi refacă vieţile măcar pentru o vreme, păstrând în taină în suflete durerea de a fi alungaţi din propriile case şi sperând că se vor întoarce, cândva, înapoi.

Katia simţi valul de oameni strângându-se în jurul ei, împingând-o încet spre margine, şi vru să se opună, dar nu reuşi. Cum să te opui disperării atâtor oameni?

[continuarea în „episodul” următor :)]

u00a9 2014 Liliana Negoi

 Autor: Liliana Negoi

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s